creierul meu e vidat. privesc de doua ore tavanul. vad o mare scena de bal, ca in romanele lui tolstoi. porti o rochie lunga. mi se pare complicata, cu mii de volanase. vad domni inalti, cavaleri, care vin si-ti saruta mana inmanusata in dantela alba. scena asta se repeta la infinit, tu esti din ce in ce mai batrana. ai riduri delicate. incerc sa ma gandesc si nu pot. privirea imi ramane agatata de sabiile lor lungi, care curg pe langa panatalonii drepti cu dungi rosii.

imi trec reflex mana dreapta peste obrazul stang si firele din barba asta ‘neglijenta’, de cinci zile, ma inteapa. incerc sa ma ridic in coate sa vad mai bine tavanul ca o mare sala de bal, cu candelabre aurite, cu doamne cochete stranse intr-un colt de incapere, cu domni care danseaza plutind, imbratisand domnisoare gratioase. viata fuge pe linii melodice din clasicii austriei. iti caut privirea. vreau sa vezi.

ma prabusesc pe spate, inchid ochii, imi strang degetele unele intr-altele pana cand simt sangele traversandu-mi venele ca o avalansa. sunt un indragostit care viseaza in gri.

‘voi fi un poet batran, care n-a mai scris de decenii/ un supravietuitor al propriei morti/ si care mai bine n-ar fi facut nimic niciodata’. rup hartia pe care, acum doua ore, am scris cu pasta albastra versurile astea vechi ale unui poet care si-a supravietuit. deschid ochii si unde inainte era marea scena de bal e acum o banala vopsea galben-pal. apas butonul verde care formeaza automat ultimul numar de telefon apelat, mereu al tau. suna. o sa raspunzi si-o sa-ti spun altceva decat ‘te iubesc’. doi tineri se saruta pe un pod verde. vezi?