amores perros’ e nedistilat. unii  spun ca e cel mai bun din trilogie, peste ‘21 de grame’ si ‘babel’.eu zic doar ca are taria alcoolului pur, imaginile brute, cu margini ascutite, mult, mult sange & dragostea asa cum e ea. creativii vand pelicula cu vorbe ca astea: ‘dragostea e pacat, dragostea e durere, dragostea e moarte’. sa nu-i credeti.

inarritu nu spune nimic direct, desi limbajul e ‘hard’ ca in piesele lui 2 pac. te atrage in miezul filmului, dupa care pleaca, lasandu-te sa-ti privesti slabiciunea. te face sa crezi in ‘fantomele ingrozitoare din alte locuri’. si pleaca.

mexicanul asta despre care citesc acum pe wikipedia ca are 44 de ani si e ‘leu’ are geniul de a pune in aceeasi incapere un abel si un cain cu un pistol la mijloc. si de a-i urmari de sus cum se zbat ca niste viermi pe pamant.

vad intr-o poza pe google ca guillermo arriaga, cel care a scris povestile astea unite de aceleasi masini care se fac zob, poarta o mustata rara. caut degeaba in privirea lui un indiciu, ceva care sa-mi spuna ce a vazut omul asta de a inteles tot.

mut bara de windows media player inapoi la secventa in care octavio plange intr-o statie de autobuz. Dumnezeu rade de planurile sale, el  le face in continuare si plange si fumeaza. e o imagine insuportabila de durere vie.

mut apoi repede inainte la martin ‘el chivo’,  batranul care a vrut sa indrepte lumea si care pleaca si el, urmat de cainele ala negru ca un blestem.

la sfarsit nu stiu daca batranul a jucat rol de diavol. nici daca lumea e la fel de stramba. muzica lui gustavo santaolalla zdrobeste. cainii, dragostea, moartea, toate se amesteca intr-o imagine sangerie ca o bucata cruda de realitate.