E ora 20.00 si parca e mai intuneric. Mondialul ne-a tinut atat de conectati , incat nici nu am vazut cand o jumatate de vara a trecut pe langa noi. Curtea Ambasadei Italiei e plina de lume pestrita.

Jurnalisti “romeni”, italieni sadea, vorbind, cum le sade bine, cu voce rastita, gesticuland la fiecare cuvant, oameni de pe strada gatiti precum taranii de odinioara in ziua pozei de buletin. Au venit inarmati cu ziare. “Am citit in Libertatea despre invitatia ambasadorului…”.

Mai e o ora si incepe finala. Cine ar fi pariat ca Italia va juca in ultimul act? Eu nu, desi simpatizez de-o viata cu “squadra”. Nici personalul din ambasada nu visase.

“Grazie, Luci!”, spune un tanar rotofei, ca un dop de sampanie intors invers. Ii multumeste lui
Moggi, pentru ca a aruncat “Cizma” in noroiul unui scandal din care s-a nascut echipa frumoasa a lui Lippi.

Jucatorii ies pe teren. Davide Mancini, ambasadorul Italiei,  imbracat intr-o camasa lejera ca orice “tifoso” pregatit sa se
dezlantuie, are doua rugaminti. Sa ascultam in tacere ( a se citi – fara fluieraturi ) “Marseilleza” si sa fredonam imnul Italiei.

Sa fredonam e un fel de a spune. Italienii explodeaza, nu canta, ci striga. Nu au nimic din gratia englezilor care iti aduc noduri in gat cu “God Save The Queen”, dar glasurile lor suna a victorie. Italia nu
poate sa piarda. Nu are cum sa piarda.

Ambasadorul sta in picioare la douazeci de centimetri in fata mea. Colegii de breasla cu care am venit sa savuram o finala “in stil italian” imi dau coate. Intr-adevar, e ciudat. Un demnitar roman s-ar fi repezit spre un tron din inima incaperii.

Signor Mancini sta ghemuit, isi sterge preocupat fruntea. Degeaba. Asuda abundent. E cald si emotiile fac din incapere un cuptor in care se coc suflete “azzurre”. In cele din urma, cineva observa absurdul situatiei si ii
ofera scaunul de la pianul din coltul incaperii.

Ca la nebuni

Se asaza mecanic. Un minut mai tarziu, ca in reclamele la telefoni  mobila, respiratiile ni s-au oprit. Penalty pentru Franta! Cum e posibil? Italienii sunt vehmenti. Un dirijor invizibil da drumul unui cor de urale: “Gigi Buffon! Gigi Buffon! Gigi Buffon!”.

Portarul Italiei nu poate face nimic. Zizou pare decis sa incheie socotelile cu fotbalul in stil de mare campion si trage imparabil. O clipa s-a crezut ca nu a fost gol. Urale, apoi deznadejde, si glume printre ziaristi:
“Avem si noi un Gigi bufon…”.

Italia se arunca in atac. Publicul aplauda, comentatorii italieni de la Sky Sport care transmit “diretta” sunt gatuiti. Si partida de-abia a inceput. Gooooooooooooooooooooooooooooooooool Materazzi! Nu am fost niciodata intr-un ospiciu. Dar imi imaginez ca de la o atmosfera ca aceea trebuie sa fi venit expresia “ca la nebuni”.

Sunt cei mai frumosi nebuni pe care i-am vazut vreodata.  Peninsularii topaie imbratisati. Italia e patria sufletului meu de microbist, asa ca ma bucur alaturi de ei.

“Si ce echipa frumoasa avea Argentina…”

“Squadra” face un meci mare, francezii parca nu mai exista. Pauza. O juna de la o televiziune acosteaza un tanar cu tricou “azzurro”. “Vorbiti romana?”  “Pai, sunt roman…”. Dezamagire. Interviul a picat, dar cei doi schimba priviri galese. Finala naste o idila.

Repriza secunda e crancena. Franta ataca, Italia se apara. Scaunele scartaie din toate incheieturile. “Macaronarii” nu pot sta linistiti. O “mamma” nu mai suporta presiunea. Apuca fusta cu o mana, la cealalta a impreunat degetele ca pentru rugaciune si spinteca aerul. Era nemultumita de Totti.

Italia are o bara. Asadar, asa arata  tristetea: oameni cu lacrimi in ochii muscandu-si pumnii. Pustii, in frunte cu Vittorio, viitorul meu amic, posesor de steaga rosu-alb-verde, dau tonul scandarilor: “Forza Italia!”. Se apropie finalul.

La improvizata masa a presei, de fapt un ciorchine de lume inghesuita intr-un colt opus pianului, un jurnalist sugubat are chef de glume: “Si ce echipa frumoasa avea Argentina!”. Nu-i place finala, dar i-au placut cartile lui Ioan Chirila.

“Vai, Ale!”

Prelungiri.Intra Del Piero. “Vai, Ale! Vai!”. O italianca il implora pe juventin sa faca pressing,  sa alerge. Plange, isi roade
unghiile si coltul tricoului rosu cu numarul 11. Un urlet dezaprobator. Ce s-a intamplat? Imi scapase faza. Priveam in jos, si ma gandeam ca Francesco Totti nu poate avea soarta lui Roberto Baggio…

In reluare, pe ecranul gigant al ambasadei s-a vazut foarte bine: Materazzi l-a provoacat, Zidane s-a schimbat la fata, privirea ii era portocalie precum camasa lui Sorin Miscoci in prizioneratul din Irak.
Atunci, fara noima, a lovit cu fruntea in pieptul lui Materazzi. Asta, vorba americanilor, nu prea face sens. Sunt ciudatenii care se intampla ori in finale de CM, ori in divizia judetului Teleorman…

“Iesi afara, bestie!”

Italienii huduie, il trimit la pensie: “Fuori, bestia!”. Apoi stop-cadru cu Zidane inlacrimat. Se razgandesc. Il aplauda. E totusi un mare campion.

Se apropie loteria penalty-urilor. Adevarate lovituri de pedeapsa. La modul cel mai propriu. Italia e blestemata. A
pierdut in ‘94, cand cel mai bun fundas italian al ultimului deceniu si cel mai bun atacant au tras in nori. Aud pentru prima data rugaciuni in limba lui Dante.  “Santo Dio, Santo forte, Santo immortale, abbi pietà di noi. Gloria al Padre e al Figlio e al Santo Spirito, ora e sempre e nei secoli dei secoli…”.

Iar duminica seara, Dumnezeu si-a intors fata spre pacatosii fotbalului corupt. “Il Calcio”, asa putred cum e, a nascut campiona lumii. Bucuria italienilor imi aduce din nou in minte reclamele. E
nemasurata.

Plec din hora ad-hoc cu imaginea lui Sagnol si Barthez care zac prabusiti pe teren ca tinerii picati la Bac pe bancile
din fata liceului. Am exclamat in gand ca un liceean in ultima saptamana de scoala: “Va dati seama ca se termina?”. Se terminase. Italia a triumfat. Bucurestiul mirosea a pizza si “calcio”. Iar italienii trambitau peste tot reteta…