things like suicidal hate

vasile paraschiv, “nebunul” care a invins securitatea

În 1971, ploieşteanul a fost primul care a militat pentru sindicate libere în România lui Ceauşescu.

E unul dintre disidenţii marcanţi din Europa de Est. Despre el au scris mari istorici occidentali. L-au numit, simplu, „erou“. Unul adevărat, în vremea când ţara era plină de „eroi ai muncii socialiste“. Biografia sa nu lipseşte din manualele de istorie apărute în ultimii ani. Vasile Paraschiv, omul care a militat pentru sindicate libere în România comunistă, sfidând regimul, mai are puţin şi împlineşte 80 de ani. Trăieşte modest, într-un apartament din Ploieşti, scriindu-şi memoriile. A lansat un volum la Polirom, acum doi ani. În curând va mai scoate unul la Curtea Veche. L-a intitulat „Aşa nu se mai poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!“.În ziua în care Securitatea a dat semne ferme că nu se predă, CNSAS fiind la un pas de desfiinţare, am hotărât să-l vizităm pe Vasile Paraschiv. Pe el „băieţii cu ochii albaştri“ nu l-au putut înfrânge. Niciodată.

Biografia unui om rarPovestea lui începe într-o dimineaţă de aprilie 1928, într-o familie de ţărani săraci dintr-un sătuc pierdut pe şoseaua care leagă Bucureştii de Alexandria. La 12 ani, pe el şoseaua asta l-a dus în Capitală. Plecase să-şi câştige existenţa.

A muncit ca băiat de prăvălie, a fost exploatat. Aşa l-a prins comunismul. A cunoscut un sindicalist, activist al PCR, care i-a făcut dreptate într-o dispută cu patronii. Şi a început să creadă. În ’46 a intrat în partid. Din convingere.

În ’49, fiind în armată, a fost selectat şi trimis la Academia Militară din Bucureşti. A plecat cu o carte de-a lui Lucreţiu Pătrăşcanu în geamantan. O carte a unui proscris. A fost trimis înapoi la Şcoala de ofiţeri de transmisiuni. A absolvit şi a fost repartizat la Ploieşti. A vrut să se căsătorească. Dar, exact ca într-un roman de Orwell, partidul n-a apreciat originea „nesănătoasă“ a iubitei sale. A trebuit să renunţe la această dragoste. A cunoscut o altă fată, simplă, copil de muncitori, de care s-a îndrăgostit, cu care s-a căsătorit şi care i-a fost mereu alături. Partidul luase însă hotărârea să fie dat afară din armată.

Un miliţian l-a lăsat fără casă, în mijlocul iernii

Aşa a ajuns Vasile Paraschiv un simplu muncitor. În ’63, în plină iarnă, pe când lucra la Poşta din Ploieşti, a fost evacuat din apartament. Un mişmaş al unui ofiţer de Miliţie care ochise locuinţa sa. Când îşi aminteşte episodul, ochii i se umezesc. A fost singurul semn de slăbiciune pe care l-a dat în întâlnirea pe care am avut-o cu el. Atunci i s-au îmbolnăvit copiii, de a fost nevoit să-i interneze într-un sanatoriu TBC. Zece luni au dormit, cu toţii, sub cerul liber. După ce şi-a rezolvat problema cu spaţiul locativ, s-a izbit de alte şi alte abuzuri. În noiembrie ’68 şi-a dat demisia din partid.

TERORISM DE STAT

Psihiatria, armă politică în RSR

1968. Adică anul în care a intrat în partid Paul Goma, anul marelui moment al lui Ceauşescu, care a refuzat invadarea Cehoslovaciei alături de celelalte state membre ale Pactului de la Varşovia. Anul în care şi o eroină ca Doina Cornea (după cum mărturisea chiar ea în cartea „Viaţa în roşu“, a francezilor Christian Duplan şi Vincent Giret) a presărat petale de flori în calea tovarăşului, la o vizită a acestuia la Universitatea din Cluj!

„Eu nu ştiam politică externă, dar ştiam că drepturile muncitorilor nu erau respectate şi am spus clar că nu vreau să sprijin dictatura“, explică Paraschiv de ce a renunţat la carnetul de membru. De atunci a fost permanent persecutat.

În ’71, Paraschiv a conceput şi a expediat pe adresa Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR) 11 propuneri pentru democratizarea vieţii sindicale. A fost prima iniţiativă de acest tip făcută de un muncitor român! Paraschiv asculta Europa Liberă şi trimitea epistole pe adresa postului. De fiecare dată, urmarea era aceeaşi: îl internau printre oamenii cu probleme psihice.

După-amiaza unui disident

Camera de lucru a domnului Paraschiv e o miniarhivă. Are sute de dosare, a recuperat fiecare hârtiuţă pe care securiştii i-au scris numele. „Ce n-au distrus“, după cum ne spune. Poate dovedi totul cu acte. Pe recomandările de internare la psihiatrie sunt scrise, în clar, motive politice. A devenit şi mai periculos când s-a alăturat mişcării iniţiate de Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului, în februarie ’77. A fost săltat chiar din casa scriitorului. Semnase scrisoarea trimisă la Conferinţa post-Helsinki de la Belgrad. Epistolă care a ajuns la Paris, dându-i o notorietate internaţională.

În toamna lui ’77 a cerut paşaport, pe care l-a primit în 24 de ore. Securitatea spera să nu se mai întoarcă. Dar el avea alte planuri. A mers la Paris, unde a luat legătura cu sindicatele franceze, le-a expus problemele muncitorilor români şi a vorbit liber despre folosirea psihiatriei ca armă politică în Republica Socialistă România. A făcut o contraexpertiză cu doctori renumiţi din Franţa. Nu era bolnav mintal. Avea o altă „nebunie“: nu suporta nedreptăţile comise de PCR. La Paris, l-a găzduit Eugen Ionescu.

După ce Europa Liberă a relatat despre acţiunile sale din străinătate, a ajuns şi mai detestat. Iniţial, i s-a interzis întoarcerea în ţară, însă Paraschiv a insistat până l-au reprimit.

PIONIERII

5 martie 1979: SLOMR, primul sindicat liber din România

În 1979 s-a născut ideea constituirii unui sindicat liber, apărută în urma discuţiilor dintre medicul Ionel Cană şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Economistul Gheorghe Braşoveanu a grăbit declararea de constituire a SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România). Această declaraţie a fost citită la Europa Liberă, alături de adresele şi numerele de telefon ale lui Braşoveanu şi Cană. Paraschiv a fost printre primii care au aderat. SLOMR a apărut pe 5 martie.

Pe 8, Paraschiv deja citea declaraţia în întreprinderea unde lucra. Chiar în acea zi a fost săltat şi agresat de securişti. A scăpat însă de puşcărie. Nu se ştie câţi membri a avut SLOMR, dar mişcarea a fost anihilată rapid. Cană şi Braşoveanu au fost condamnaţi la cinci, respectiv trei ani de închisoare. Preotul Calciu, scriitorul Goma şi muncitorul Paraschiv au fost printre cei mai cunoscuţi disidenţi dintre români, înainte de „valul al doilea“, condus de Doina Cornea.

A FOST ŞI REVOLUŢIONAR

„Sediul CC era blocat. Ajunseseră Iliescu şi ai lui înainte“

Anii ’80 au fost un calvar. De trei ori a fost răpit şi torturat. Sub ameninţarea cu moartea, Paraschiv a fost obligat să semneze un angajament de turnător. Nu l-a respectat. Securiştii aveau un scop clar: „Tovarăşul Paraschiv să termine cu ăia din Franţa şi Polonia“. Ăia, adică sindicatele libere. „De ce eram eu aşa de periculos? I-am lovit la inimă, direct la ţintă. Nu m-au omorât pentru că eram prea cunoscut. Securiştii erau, în general, băieţi deştepţi, norocul nostru a fost că au fost şi mulţi proşti“, explică prietenul lui Goma. PCR înţelegea că orice sindicat liber ar fi contrazis chiar esenţa regimului. Paraschiv a fost şi revoluţionar. Fugise de acasă, deşi blocul său era supravegheat. A ajuns la Bucureşti, în Gara Basarab, şi a văzut tinerii care scandau: „Ti-mi-şoa-ra!“. „M-am alăturat lor. Am fost cu mulţimea până în faţa sediului CC. Oamenii se dădeau la o parte când auzeau că sunt Vasile Paraschiv. Mă ştiau de la Europa Liberă. Sediul CC era blocat. Ajunseseră Iliescu şi ai lui înaintea noastră“.

PRIETEN

Ziaristul francez

Când jurnalistul francez Bernard Poulet a venit la Ploieşti să verifice zvonul lansat în Occident că Paraschiv a murit, securiştii l-au bătut crunt. Poulet a supravieţuit, iar lângă Hotel Prahova, unde s-a întâmplat totul, stă acum o placă de marmură care spune povestea „accidentului“. Francezul a venit chiar luna aceasta la Ploieşti, ca să-şi revadă prietenul.

DORINŢĂ

Confruntarea cu nomenclatura la TV

Ce le-ar spune celor care merg în fiecare an la mormântul lui Ceauşescu? „Le-aş arăta ce-au făcut de fapt comuniştii“. Altă dorinţă: să stea la o masă, faţă în faţă, cu un fost mare nomenclaturist. Oricare. Are destule să le zică. Şi nu i-ar înjura. Decât, „poate, în gând“. Paraschiv ar vrea ca dezbaterea să fie transmisă în direct la televiziune. Din nenumăratele anchete la care l-au supus „brutele“, Paraschiv îşi aminteşte ce spunea un securist când n-a reuşit să obţină de la soţie mărturia că i-ar fi dat „măcar o palmă în douăzeci şi cinci de ani de căsnicie“. Spunea securistul: „Ce om e ăsta?“.

„RĂSPLATĂ“

Pensie de 5 milioane de lei

Vasile Paraschiv e activ. A luat legătura cu Bogdan Hossu, liderul Cartelului Alfa, şi crede în nişte sindicate unite şi puternice, care să se alăture pensionarilor şi celor mai importante ONG-uri, într-o organizaţie comună. Ar vrea „să se respecte definiţia democraţiei, cum zice la dicţionar, că emană de la popor şi se exercită de către popor. La noi, doar «emană»…“. Paraschiv visează la un proces al comunismului, în care judecători să fie chiar victimele regimului. Torţionarii care l-au chinuit sunt bine mersi: „Pe unii îi ştiu. Au pensii de zeci de milioane. Iliescu i-a protejat pe toţi. N-a plătit nimeni. Pe mine mă aveau în grijă mai bine de o duzină de generali!“. Vasile Paraschiv are astăzi o pensie de cinci milioane. A dat în judecată statul român, a cerut daune consistente, dar lupta lui a fost pentru altceva: „Pentru libertate, pentru dreptate, pentru adevăr. Azi n-avem decât libertate“.

transnistria: limba romana, ucisa cu kalasnikovul

Am căutat în Transnistria rădăcinile conflictului dintre autorităţile separatiste şi elevii care au sfidat regimul filorus, luptând pentru a învăţa în limba română.

Am descoperit o istorie de modă veche. Istoria unei generaţ ii de tineri care a învăţat româneşte clandestin, în locuri ferite de mitralierele furioase ale separatiştilor. În urmă cu cincisprezece ani, alfabetul latin era împuşcat pe tablele din sălile de clase cu kalaşnikovul. De la A la Z. Astăzi, acolo, a fi român încă mai echivalează cu a fi cel mai mare duşman.

Eroi pentru câteva zile

Vara anului 2004. Copiii români din Transnistria au intrat brusc în atenţia presei de la Bucureş ti. Sute de elevi şi orfani de la un internat şi-au petrecut vara asediaţ i de miliţienii regimului separatist de la Tiraspol. Puştii şi dască lii lor au sfidat forţa filorusă, refuzând să renunţe la şcolile în care învăţau în limba română. Lupta lor pentru apărarea identităţii a provocat emoţie publică, televiziunile au produs câteva talk-show-uri pe tonuri patetice, ziarele au scris despre „genocidul lingvistic“ şi „epurarea etnică a basarabenilor din stânga Nistrului“.

Organismele internaţionale au militat pentru reglarea situaţiei. Şi copiii au câştigat. Li s-a permis să înveţe în continuare în limba natală. O bătălie dintr-un război care pare că nu se mai termină.

La fel de repede cum au intrat în atenţia mass-media, micuţii şi profesorii alintaţi atunci cu epitete frumoase au şi dispărut. Ziarele durează doar o zi, iar televiziunile din România s-au întors la ştirile despre accidente şi dive.

„MORŢI ÎN PĂPUŞOI“

Au predat clandestin în grafie latină

Începutul a fost aşa: în 1992, după războiul prin care zona de la stânga Nistrului se desprinsese de Republica Moldova, s-a interzis predarea în grafie latină. Alfabetul chirilic şi limba rusă aveau să fie repuse în drepturi. Atunci au început suferinţele profesoarei de limba şi literatură română Eleonora Cercavschi şi ale copiilor de la Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ din Grigoriopol. Profesoara de română dintr-o şcoală rusă a fost concediată. Patru ani a militat pentru redeschiderea şcolilor în grafie latină.

În ’96 s-a adoptat în Transnistria o lege prin care se putea preda pe teritoriul republicii „alternativ“ şi în limbile română, engleză, franceză. Profesoara a strâns semnă- turi de la părinţi pentru a reîncepe predarea în română. A fost arestată. Alături de alte două colege a ză- cut în beciurile organelor de „securitate“ de la Tiraspol. Sub presiunea internaţională, au fost însă eliberate. „Ne-au dat drumul noaptea. N-aveam bani, n-aveam de niciunele, nici nu ştiam unde suntem“, îşi aminteşte Eleonora.

Profesorii incomozi au fost reprimiţi în liceu cu o condiţie: să renunţe la ideea predării în grafie latină: „Noi ce-am zis? Bine, că oricum nu existau manuale în chirilic. Între timp, am cerut la Chişinău să ni se permită să predăm clandestin în grafie latină şi să facem pe morţii în păpuşoi“. „Ţineam două catastife, unul oficial pentru chirilic, altul neoficial, cu ce făceam noi efectiv, după manualele editate de la Chi- şinău. Trăiam toţi într-o minciună. Într-un târziu n-am mai suportat“, povesteşte Cercavschi. Şi s-au gândit „să oficializeze“ alfabetul latin. Necugetat gest.

Merită ideea de român?

Au rămas toţi în stradă, fiindcă nu li s-a mai permis accesul în incinta liceului. Au fost nevoiţi să caute adăpost în altă parte. Şi l-au găsit în clădirea şcolii din comuna Doroţcaia. Oricât de mare era dragul de manualul de română, elevii nu puteau suporta să facă pe jos 22 de kilometri dus-întors, mai ales că erau nevoiţi să treacă frontiera.

În cele din urmă, s-au angajat trei autobuze cu care se desfăşoară transportul. Plătite de copii. „Şi Bucureştiul, şi Chişinăul ne-au uitat. Oficial, în Transnistria nu există niciun cetăţean român, dar eu sunt din Cernăuţi. Sunt româncă, toţi «moldovenii» de aici români suntem. Acum s-a făcut un compromis şi aparţinem şcolar de ministerul din Chişinău, dar n-avem nimic al nostru, nu mai avem sediu, nu mai avem nimic. Unii dintre noi am fost închişi pentru limba şi istoria neamului ăsta. Stau şi mă întreb: merită? Pe cât de mult îmi iubesc neamul, pe atât de mult îl urăsc“.

De pe peretele cancelariei din Doroţcaia, o încăpere cât o garsonieră confort III din Ferentari, utilată însă modern cu sprijinul asociaţ iilor internaţionale de sprijinire a refugiaţilor, Ştefan cel Mare priveşte lung, sprijinit în sabie.

„RECOMPENSĂ“

„Mă duc până la Bucureşti ca să mă plimb cu tramvaiul“

Pe vremea preşedintelui Emil Constantinescu (născut la Tighina), Elena Cercavschi a fost decorată cu Ordinul Serviciul Credincios în Grad de Comandor. „M-am ales cu diploma asta. De pe urma ei înţeleg că pot să merg gratis cu mijloacele de transport în comun în România. O să mă duc la Bucureşti ca să mă plimb cu tramvaiul“, zâmbeşte amar preşedinta Asociaţiei Pedagogilor Transnistreni din Republica Moldova. Asociaţia „Lumina“.

ATAC

Au zdrobit corola de minuni

Cel mai mult au avut de suferit, în iulie 2004, elevii de la „Lucian Blaga“ din Tiraspol. Miliţienii regimului separatist au luat cu asalt clădirea liceului cu numele poetului care a scris despre „corola de minuni a lumii“, confiscând toate bunurile din incintă (mobilă şi arhive). Părinţii copiilor au fost ameninţaţi şi şantajaţi pentru a-şi înscrie odraslele la o instituţie de învăţământ cu predare în limba rusă. Mijloacele de propagandă ale regimului separatist i-au prezentat pe profesori şi pe elevi drept „fascişti şi terorişti, viitori asasini“. „Pentru ei, noi suntem o infecţie“, declara atunci directorul de la „Blaga“, profesor cu nume parcă predestinat patimilor: Iovcev. Ion Iovcev.

URĂ

Litere împuşcate, cărţi pe foc

În ’92, „reforma“ sistemului de învăţământ s-a făcut „simplu“ în provincia separatistă. Profesorilor li s-a comunicat că se renun- ţă la grafia latină în favoarea alfabetului chirilic. Pentru a fi mai expliciţi, miliţienii transnistreni, cu sprijinul cazacilor (mercenari angajaţi în slujba forţelor politice de la Tiraspol), au luat la „inspectat“ şcolile. La Liceul „Alexandru cel Bun“ din Tighina a avut loc un episod care şi astăzi este evocat cu teamă de românii din Transnistria. Un cazac a dat buzna într-o sală de clasă unde li se preda unor copii de şcoală primară şi a împuşcat pe tablă, literă cu literă, tot alfabetul latin. Cu un kalaşnikov, ca „să înveţe şi să ştie copiii“. „Exemplul“ a fost urmat repede şi în celelalte „cuiburi de români“, devenind o modă. Din „faptele de vitejie“ ale cazacilor şi ale miliţienilor nu lipsesc focurile, ca de tabără, încropite în curţile şcolilor din cărţile scrise în limba română.

ISTORIE

Războiul care nu se termină

„Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil.“

Rândurile de mai sus le-a scris Dostoievski în romanul „Demonii“, dar le-au transpus în practică tovarăşii Lenin şi Stalin. A ultimului a fost ideea amestecării naţiunilor pe teritoriul Uniunii Sovietice, pentru a controla mai uşor orice revoltă împotriva orânduirii comuniste.

După 1990, când URSS a început să se dezintegreze rapid, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM) a suferit convulsii majore. Conflictul transnistrean a căpătat accente armate dramatice în ’91-’92. Oraşul Tighina a fost bombardat din greu. Pe 21 iulie ’92 s-a semnat un acord de încetare a focului, conflictul devenind unul „îngheţat“.

„Pacea“ a survenit doar după ce Armata a XIV-a rusă (care i-a sprijinit pe separatişti) a ameninţat Chişinăul cu invazia, dacă nu „abandonează“ teritoriul din stânga Nistrului. Nevăzut, războiul a mers înainte. Din decembrie ’91, în Republica Moldovenească Nistreană (Transnistria), nerecunoscută internaţional, „preşedinte“ este Igor Smirnov. „Capitala“ a fost fixată la Tiraspol. Aici pot fi găsite două statui mari, sănătoase, ale lui Vladimir Ilici Lenin. Una în faţa Sovietului Suprem. Alta în faţa Comitetului Orăşenesc. Cel mai cunoscut monument de aici rămâne însă tancul sovietic.

Firma lui Smirnov, „Sheriff“, dictează practic tot ceea ce înseamnă economie în Transnistria (în trecut o răsfăţată a URSS, la stânga Nistrului fiind concentrat grosul industriei din RSSM).

„SEPARATIŞTII“

O lume închisă în ea însăşi

Comuna Doroţcaia, unde a fost exilat Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ din Grigoriopol, se află la doar 30 de kilometri de Chişinău, pe teritoriul Basarabiei. Înspre nord, pe drumul care duce la Kiev. Nu e uşor de ajuns acolo. Şoferii bucureşteni spun că „mai rău ca la noi nu se poate“. Ba se poate. Drumul e brăzdat nemilos de gropi ca tenul unui nefericit adolescent de coşuri. Podul care te trece peste Nistru este păzit de forţe armate din Federaţia Rusă, Transnistria şi Republica Moldova. Aici există un post de poliţie de frontieră, unde eşti obligat să prezinţi toate documentele, deşi la capătul podului ajungi tot în Basarabia! Grigoriopolul e la distanţă de 11 kilometri. Numai că, de astă- dată, în altă „ţară“: Republica Moldovenească Nistreană. Trei autobuze prăpădite, ca IRTA de odinioară, îi trec frontiera pe elevii care vor să înveţe în română. Elevii şi profesorii se ştiu cu grănicerii. Uneori, aceştia din urmă îi dau jos din maşini şi îi reţin, fără justificări, ore în şir. Mai ales iarna. Sunt şicane devenite deja obişnuinţă. Grănicerii lui Smirnov nici măcar nu mai cred în ceea ce fac. Ridică şi ei neputincioşi din umeri. Aşa e ordinul. Grigoriopolul pare părăsit. Peisajul e sumbru. Comunismul a lăsat dâre urâte în urmă, dar transnistrenii au fugit la muncă tot la Moscova. Oraşul e ros parcă de un timp nemilos. Şi e întuneric. Mult întuneric.