Povestea asta ar trebui sa inceapa cu “a fost odata” . Nu incepe. Pentru ca nu prea mai stim cum a fost odata. Istoriile Bucurestiului zac in baltoaca indolentei autoritatilor si nepasarii cetatenilor. Orasul a depasit faza cochetarii cu mizeria. O pacla neagra l-a devorat ca o haita de sobolani hamesiti. Printre cladirile noi cu geamuri stralucitoare si cardurile de masini care se tarasc pe strazi ca un trib de indieni (lent si isteric) nu mai e loc de amintiri. Siluit de primari agramati si avari, Bucurestiul a ajuns un loc de care ar trebui sa ne fie rusine. Si totusi…

Toate propozitiile astea sunt doar un pretext pentru a va spune ca in marile sali de cinema din oras puteti trai, pentru o suta patruzeci de minute, mandria de a fi roman. Puteti sa calatoriti in timp, inapoi intr-un Bucuresti clocotitor si bezmetic. La fel de balcanic ca acesta de azi, doar ca infinit mai viu. In marile sali de cinema din oras ruleaza cea mai recenta creatie a lui Nae Caranfil – “Restul e tacere”.La prima vedere o sa vi se para ca Nae Caranfil reconstituie povestea “celui mai ambitios film produs vreodata”. “Independenta Romaniei”, aparut in 1912, la 35 de ani de la eliberarea romanilor de sub “jugul otoman”. Povestea lui Grig, un tanar regizor vizionar, si a lui Leon, latifundiarul bogat pana la dementa. Oameni care au colaborat pentru a infaptui ceea ce cinematografia nu mai vazuse: un film lung de doua ore!

E doar o jumatate de adevar, asa cum am crezut toti ca “Filantropica” e doar o comedie geniala. “Restul e tacere” e aceeasi metafora despre relatia complicata dintre un autor si o opera de arta, developeaza aceeasi obsesie pentru viata ca o mare scena de teatru. “Restul e tacere” e o declaratie de dragoste pentru actorie, Caranfil s-a apropiat cu poezie de eroii sai, a scris (inca de acum douazeci de ani) un scenariu perfect, care acopera frumusetea unei lumi disparute, ca un pardesiu lung pana la glezne. “Restul e tacere”, ca toate peliculele lui Caranfil, e o fabrica de vise. “Restul e tacere” e o capodopera. Cel mai scump film romanesc va ramane mult timp de acum inainte neegalat. Pentru ca Vizante se joaca minunat de-a Grig, pentru ca Ovidiu Niculescu s-a ingrasat zeci de kilograme si a incaruntit pentru a face din Leon un Mecena grav si semi-nebun. Exista in film o replica epocala despre acest Leon: “Omul asta face istorie si cand merge sa se pise!”

Din 2002, de cand m-am indragostit definitiv de “Filantropica”, am cautat stirile cu Nae Caranfil prin ziare cum cauta adolescentii de azi ultimele noutati despre RBD. Acum cativa ani, am citit in “Academia Catavencu” ca Nae a fost reperat intr-un avion care mergea spre Viena. O cursa low-cost. Povestea catavencul care a scris ca pasagerii l-au urmarit curiosi cu privirea pe Nae pana la cabina toaletei. Si inapoi. As scrie ca omul asta face istorie si cand… Dar nu scriu. Va spun doar ce-a spus el despre Romania din filmul asta: “E Romania de care nu ne e rusine”. Mergeti la cinema sa-l vedeti. E cel mai bun loc unde v-ati putea afla zilele astea, intr-un Bucuresti mizerabil si autist, cu viitorul blocat ca marile sale intersectii cu masini luate in rate. Si ar mai fi ceva. Zicea Leon, milionarul mesianic: “O sa cucerim lumea cu filmele noastre….”.*

* – acest articol a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 15.03.2008.