You are currently browsing the daily archive for March 29th, 2008.
stiu ca sunt defect. totusi, vin si intreb: sunt singurul care gaseste jocurile anti-stres absolut stresante? o prefer pe sandy belle.
articolul de mai jos, scris de mine feat. vlad stoicescu, a aparut in evz pe 26 ianuarie 2008. daca nu l-ati citit atunci, s-ar putea sa aveti surprize. mari.
Ceausestii se iubeau in case conspirative
În 1941, de dragul Lenuţei, Nicu era să îngroape partidul comunist. Dacă nu ar fi fost ucis de foştii săi tovarăşi sau n-ar fi fost răpus de bătrâneţe, dictatorul Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit azi, 26 ianuarie 2008, venerabila vârstă de 90 de ani.
Nicolae şi Elena par să fi trăit o zbuciumată poveste de iubire în ilegalitate. Mistuiţi de amor, ei şi-au dat întâlnire într-o casă conspirativă, riscând excluderea din PCR.
Dosarele din fondul CC al PCR, secţia Cadre, aşa cum se prezintă ele la Arhivele Naţionale, creează o imagine idilică despre dragostea care i-a legat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Dosarele, la care nu se ştie când, cum şi cât s-a „umblat“, datează de la sfârşitul anilor ’40. Ele cuprind însemnări până la începutul anilor ’60, când Elena nu mai prididea cu diverse cereri către structurile de partid, ba să-i fie recunoscută vechimea în PCR, ba să-i fie aprobată transportarea mezinului Nicuşor la Viena, pentru rezolvarea unor probleme stomatologice.
O simplă lectură încrucişată a celor două „mape profesionale“ (cum s-ar numi în politica de astăzi) oferă detalii mai puţin cunoscute despre „focul revoluţionar“ al Ceauşeştilor. Flacăra „progresistă“ era gata-gata să se stingă definitiv în 1941, când dragostea se pare că ardea mai tare. Atunci, partidul i-ar fi vrut despărţiţi. Definitiv.
Elena l-a refuzat pe Mişu Zugravu’
Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au întâlnit în 1940. Toamna. El i-a devenit ei „legătură superioară pe linie de UTC“. Ea a refuzat să-l aibă „legătură“ pe Mişu Zugravu’. Mişu n-a mai fost în graţiile Elenei pentru că era suspectat că are un frate „provocator“, care „vindea“ comuniş ti.
Ca Nicolae să-i fie Elenei „legătură superioară“ era firesc într-o structură rigidă cun este un partid comunist, unde vechimea şi abnegaţia pentru slujirea „cauzei“ erau decisive. „Cismarul“ plecat de copil din Scorniceşti pentru a profesa la Bucureşti, la meşterul Alexandru Săndulescu, în Calea Victoriei 89, era mai vechi în „structuri“. Fusese „atras“ în 1933.
Elena, absolventă tot de patru clase primare în Petreştiul natal, s-a alăturat mişcării „revoluţionare“ mai târziu, în 1936. Era pe atunci ucenică de „testilistă“ la o fabrică din Bucureşti. A apucat-o pe calea comunismului la îndemnurile fratelui său, Gheorghe. Într-o „autobiografie“ scrisă în 1949, ea mărturisea că au atras-o „secera şi ciocanul“ pentru că „partidul nostru este singurul partid al celor ce muncesc“.
Cu „tova“ la „casa tehnică“
În 1940, Nicolae avea 22 de ani. Elena – 21. El era deja membru PCR cu acte în regulă din 1939. Partidul era scos în afara legii de cincisprezece ani, iar el făcuse „agitaţie revoluţionară“, având deja doi ani de puşcărie la Doftana.
Povestea lor de iubire a început cu stângul. Nici nu s-au cunoscut bine că Nicolae a dat dovadă de „lipsă de vigilenţă“ şi a fost iarăşi arestat. A ajuns la Jilava, unde era încarcerat şi fratele Lenuţei. Aceasta le aducea pachete cu mâncare şi zăbovea „la vorbitor“ mai mult cu iubitul Nicu decât cu fratele Gheorghe.
Dragostea era mare. Atât de mare, că în 1941 ei au comis o imprudenţă care le putea fi fatală în cariera comunistă. Povesteşte Nicolae Ceauşescu în „autobiografia“ de la dosar: „Eu eram condamnat 3 ani în lipsă şi cu toate astea umblam ziua pe stradă şi chiar în diferite case compromise. (…) În timpul şederii la Jilava, obţinând posibilitatea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii, am făcut o mare greşeală mergând împreună cu o tovă la o casă tehnică, care erau nişte cunoscuţi ai noştri“. Tova cu care a mers la „o casă tehnică“ era tânăra Petrescu. Ceauşescu nu-i scrie numele.
În schimb, Elena e mai deschisă şi precizează clar că e vorba despre Nicu al ei, cu care era deja logodită: „În primăvara lui 1941, am mers cu el într-o casă conspirativă, de unde aştepta răspunsul dacă poate să evadeze, deoarece terminase tratamentul şi nu mai putea veni afară“.
Un referat întocmit în 1950 sintetizează întreaga poveste: „L-a dus pe tov. Ceauşescu, împreună cu gardianul care-l însoţea, într-o casă conspirativă a CC al UTC“. Aşa ceva se chema „greşeală de conspiraţie“, greşeală care nu se ierta uşor. Comuniştii s-au lepădat de Lenuţa, i-au întrerupt „legă- tura“. Ceauşescu a primit şi el „vot de blam“. Amândoi au fost însă iertaţi. Lenuţei i s-au găsit chiar scuze serioase: „Era prea răsfăţată de tov. Ceauşescu“. În plus, era „foarte tânără, cu un nivel politic scăzut“.
„ZBUCIUM“ HAMLETIAN
Ca să treacă puntea partidului, Nicolae s-a lepădat şi de familie
Dosarul tovarăşului Nicolae Ceauşescu confirmă povestea ştiută deja: viitorul dictator scria în „autobiografia de partid“ (obligatorie pentru orice „cadru de nădejde“) că nu are altă pregătire decât cea de „cismar“ şi că n-a absolvit decât patru clase primare. Îşi „turna“ tatăl, pe Andruţa Ceauşescu, că a fost liberal.
Despre unul dintre fraţi, Nicu (botezat la fel precum cel care avea să devină „Genialul conducător“, pentru că Andruţa, cunoscut pentru harul beţiei, ar fi uitat când l-a declarat, la primărie, că mai are un copil cu acelaşi nume), scria că a fost simpatizant legionar şi că se ocupă cu negustoria. Două „crime politice“ în epocă. Altora le-ar fi fost fatale. Toţi Ceauşeştii au fost însă ocrotiţi şi privilegiaţi de ascensiunea „cismarului“.
În ultimii ani ai regimului, câteva clanuri guvernau practic ţara – clanul Ceauşescu, clanul Petrescu (rubedeniile „savantei de renume mondial“) şi clanul Bărbulescu („produs“ de căsătoria surorii mai mici a „Genialului“ – Elena).
AFECŢIUNE
Chinuită de sciatică
Într-o autobiografie datată 4 decembrie 1949, Elena Ceauşescu scria, cu mâna ei, că a absolvit patru clase primare (între 1926 şi 1930). Într-o altă filă de dosar, de la sfârşitul anilor ’50, tovarăşa pretinde, scris, că suferise o adevă rată „explozie intelectuală“:
„În ianuarie 1950, am fost repartizată la secţia externă CC PMR unde am lucrat până în 1952 de unde mam înscris la facultatea de chimie pe care am terminato în 1957. După terminarea facultăţi, lucrez la institutul de cercetări chimice, fac parte din biroul organizaţiei de bază“.
Poate studiul aprofundat al chimiei a făcut ca tovarăşa Ceauşescu să fie chinuită de sciatică, boală care n-o slăbea defel, după cum arată un buletin medical anexat la dosar, buletin datat 1958. Elena a mai chinuit şi două domnişoare pe care partidul le repartizase în casa ei şi a lui Nicu. În ’46 ele se plângeau partidului că erau terorizate de „tov. Lenu- ţa, care se poartă mai rău ca o cucoană proprietăreasă“.
AJUTOR
Salvată de mătuşa lui Bogdan Olteanu
După ce Nicolae a început să urce vertiginios în „aristocraţia roşie“, Elena Ceauşescu a început să ceară insistent recunoaşterea „vechimii în partid“, pretinzând că a fost membră cu drepturi depline din ’39. Vechimea i-a fost refuzată de o Comisie de verificare din 1950, dar i-a fost acordată zece ani mai târziu.
Dosarul Elenei a fost verificat concomitent cu al Herminei Tismăneanu (mama politologului Vladimir Tismăneanu), nu întâmplător, numele Tismăneanu având atunci o rezonanţă mai mare decât Ceauşescu. Hermina şi Leonte paricipaseră la războiul civil din Spania împotriva fasciştilor.
Adevărata salvatoare pentru cariera Lenuţei a fost mătuşa lui Bogdan Olteanu (actualul preşedinte liberal al Camerei Deputaţilor şi, totodată, preferatul premierului Tăriceanu). Tovarăşa Olga Vass a fost cea care a readus-o pe Elena Ceauşescu în celula ilegală de partid în 1943, după greşeala de conspiraţie din 1941, când legăturile cu tinerii comunişti îi fuseseră tăiate.
imi vine sa vomit cand vad reproteri semi-analfabeti rostind grav, cu vocea tremuranda: ‘cu greu ne putem aduna gandurile, acum cand george pruteanu nu mai e sa ne invete gramatica de la televizor’. hai, sictir, derbedeilor. mi-e scarba de ridicarea in slavi post-mortem, pentru ca nu cred ca george pruteanu are nevoie de asa ceva. nu cred ca are nevoie cineva de asa ceva. o fi furat pruteanu zacusca, o fi facut traseism politic, o fi fost de multe ori deplasat, absurd. nu ma intereseaza. si caile oamenilor sunt incurcate.
ma intereseaza insa ca a scris si a citit frumos. si ca pe pruteanu.ro a lasat cateva cuvinte in care si eu cred. despre carti. cartile care ne apara, ne formeaza, ne conduc.
cand am scris frozen in time pentru diana (gasiti textul in ‘frames’), aveam in cap melodia asta si randurile videopoetului eugen istodor. ascultati. si plangeti. caci mall-ul nu carpeste, nu iubeste si nu iarta.
a aparut ‘just another WordPress.com weblog’. incepe frumos:
toti au o problema, o mare trauma, o mare dragoste care nu va mai fi egalata si treaba asta e a dracului de plictisitoare si banala desi povestim cu mandrie ca despre niste lucruri exeptionale ca si cand am fi niste alesi, privilegiati, pentru ca uite, noi am iubit, am futut, am suferit si am pierdut dragostea.
acum nu mai iubim, nu mai suferim, unii nici nu mai futem.
si continua si mai frumos: aici.
delcea si-a scris cv-ul, azi-noapte. e bun. doar ca, intr-o zi mergeam cu tramvaiul 16 si ii spuneam la telefon cuvintele astea: ‘in toate reclamele la noile cartiere din jurul bucurestiului, vad ceruri senine verdeata si lacuri in care cresc nuferi. in realitate, in lacurile alea se scalda cai fara stapan si tigani in pula goala. si nici cerul nu e senin.’ e bine ca le-a bagat in cv. inseamna ca i-au placut.
primul blog pe care il deschid dimineata e al lui. si da, mi-a sarit tandara cand am vazut ca ‘tiganu tot tigan, ii place sa fure’. apoi, mi-am zis: da, ne furam tot unul altuia. de la harfe la femei. pentru ca noi nu cunoastem prea multi oameni si nici oamenii pe care ii cunoastem nu au harfe sau femei. cum zicea el: daca are ceva si vrea sa vanda imi da mie, ca macar stie de unde sa ma ia daca e sa fie vreo tzeapa.
pe cristi, cv-ul asta il recomanda pentru o cariera de scriitor. chiar daca el vrea doar sa vanda la bucata masini furate din germania, deja a ajuns unul. bun.
radu paraschivescu a spus la revedere croncii sportive. cred ca interviul pe care i l-am luat (feat. cristian delcea) la inceputul lui ianuarie e cu atat mai pretios. eu inca mai sper ca radu sa se razgandeasca.
Radu Paraschivescu, despre fotbalul de alt`dat`
O NOSTALGIE BINE STRUNIT~. Scriitorul \[i aminte[te de “Jocul” copil`riei sale, se mândre[te c` este microbist [i cronicar de sport [i are o pozi]ie special` \n a explica “de ce a disp`rut maidanul”. Iarna, când fotbalul românesc ia pauz`, lui Radu Paraschivescu \i place [i nu-i place s` tr`iasc` din amintiri.
Cu mult \nainte de a fi senator EVZ sau a scrie c`r]i cu tiraje la care viseaz` orice student la Litere, Radu Paraschivescu a fost fotbalist. {tie ce spune. A debutat ca maidanagiu “\n iarba Banatului”, a \ncins [i un-doi-uri cu bordurile [i ma[inile de prin parc`ri. Cariera sa “la nivel misterios”, cum \i place s-o alinte, a “explodat” \n adolescen]a petrecut` \n Capital`. Dup` un trial de la gimnaziul \n care \nv`]a, fotbalistul Paraschivescu s-a remarcat la “Agronomia”. “Mingic`reala profesionist`” din via]a publicistului [i-a consumat ultimul episod la juniorii Sportului Studen]esc. Juca la centru. Creierul limpede de la mijlocul terenului? “Mai degrab` copilul naiv care alerga mult [i nu prea [tia s` faulteze”. A l`sat crampoanele pentru condei. {i e foarte bine c` e a[a.
Cople[it de \nceputul mirosului de transpira]ie
EVZ: Mai merge]i pe stadioane, domnule Paraschivescu?
Radu Paraschivescu: Nu prea mai ajung. {i nu din cauz` c` nu mai sunt st`pân pe timpul meu, nici m`car pentru c` acolo se vorbe[te cum se vorbe[te. Nici pentru c` m` mai arat` la televizor [i a[ putea s` intru \n contacte nedorite cu vreun “fan”. Nu. Motivul e mult mai pu]in romantic: unde locuiesc eu, era un singur stadion – “Na]ionalul” din Complexul “Lia Manoliu”. L-au d`râmat [i pe `la. Oricum, preferam s` m` duc \n provincie. Acolo fotbalul e a[teptat altfel, pentru c` meciurile mari vin mai rar: sunt dou`-trei pe an. Am fost la Timi[oara, la finala Cupei de anul trecut, dintre Rapid [i Poli.
Lumea [tie c` simpatiza]i pe Poli Timi[oara. Prefera]i publicul b`n`]ean?
Nu e vorba despre asta. Nu cred c` acolo e publicul cu “P” mare, iar \n Bucure[ti e pleava, tot cu “P” mare. Acolo nu sunt numai sfin]i, a[a cum aici nu sunt numai golani. La fotbal e cam la fel peste tot.
A]i terminat “maratonul de zile [i nop]i” pe arene, sau cum?
Am iubit [i iubesc tribuna, mai ales din pricina unor mirosuri. |mi place mirosul `la de iarb`, de la \nceputul [i sf~r[itul meciului, \mi place mirosul b`rb`tesc din tribun`, mirosul de \nceput de transpira]ie [i fum de ]igar`. A[a ceva nu se poate pune \n cuvinte, trebuie s` fii acolo ca s`-l sim]i. O s` mai merg, jocul adev`rat nu e cel care se d` la televizor.
Fotbalul dureaz` patru ani
Era mai frumos fotbalul acum treizeci de ani?
Pe mine m-a fermecat Cupa Mondial` Mexic ’70. Am tras de atunci concluzia c` fotbalul nu putea s` \nsemne dec~t Felix – Brito, Piazza, Everaldo, Carlos Alberto – Clodoaldo, Gerson – Jairzinho, Tostao, Pelé, Rivelino. Eram \n [coala primar` [i ]in minte c` mi s-a facut o concesie enorm`: am fost l`sat s` m` uit la televizor, de[i meciurile \ncepeau dup` miezul noptii, ora la care un b`iat cuminte al acelor vremuri trebuia s` doarm` de mult. De atunci nu m-am mai desp`r]it de fotbal, f`r` sa cred vreodat` c` am facut un compromis. Fotbalul a mai ]inut p~n` la Olanda ’74. Atât a durat fotbalul meu: de la Brazilia ’70 la Olanda ’74.
A]i fost aproape de o carier` de profesionist, dar a]i prins [i un maidan-dou`. Unde sunt, domnule Paraschivescu, miu]ele de alt`dat`?
Au disp`rut. |nainte st`teai la coad` s` prinzi un loc \n echip`, acum… {i nu cred c` e doar calculatorul de vin`, nu sunt printre cei convin[i c` pu[tii nu mai alearg` fiindc` navigheaz` pe net. S-a pierdut o deprindere fantastic`, o candoare simpl` [i accesibil`. Nu [tiu, nu [tiu de ce… De fapt, cred c` [i noi, cei care am trecut pe acolo, suntem de vin`. Am povestit fotbalul gre[it. C~nd \ncepi o propozi]ie cu “pe vremea mea…”, copiii se sperie [i pleac`. Cred c` o s` le poveste[ti ceva vechi [i inutil. N-am [tiut s` transmitem mai departe bucuria asta atât de special`.
“FEBRA STADIOANELOR”
Cartea care nu ar trebui s` lipseasc`
de pe noptiera tricolorilor
Radu Paraschivescu e convins c` fotbali[tii “mai citesc”, pentru c` i-a v`zut cump`rându-[I c`r]i, “chiar [i când \n jur nu erau camere de filmat”. Tricolorilor le-ar pune \n valizele pentru Euro 2008 [i volumul lui Nick Hornby – “Febra stadioanelor”. De ce aceast` carte? Pentru c` “acolo sunt toate motivele. Acolo e via]a unui om care interiorizeaz` fenomenul `sta pân` când fotbalul ajunge s`-i substituie via]a. S-ar putea reg`si [i ei \n paginile acelea…”.
acum, cand am ascultat
un batran colonel vorbind trei ore
pe o banca intr-un parc din sectorul 2
despre cum au murit camarazii lui
degeaba
pentru tara
si cat de aiurea suna toate astea
atunci tara era mama
nu pentru ca asa zicea propaganda lor
de cacat
ci pentru ca ei, toti, se impuscau
pentru femeile ramase acasa
acum, cand ma intreb
de ce trebuie sa moara oamenii
in spitale cu nume frumaose
ca elias
acum, cand e pace
si sunt singur ca
un clovn trist intr-o barca
pe o mare
in furtuna
ca in arta asta moderna
singur ca toti clovnii tristi
in toate barcile
pe toate marile
in toate furtunile
singur ca un dodge intr-o parcare
din michigan
care a fost mai demult
un mare teatru
singur ca un dodge argintiu
langa o fosta garderoba
acum, cand ma simt
ca un soldat in transee
care se gandeste la moarte
si la dragoste
si la mama
acum, cand laura stie cat o iubesc
si fara scurte mesaje scrise
patetice
si asta e bine
e bine, cum e dimineata cand
soarele abia a rasarit si
nu e inca nimeni pe strazi
acum, cand si eu stiu ca
am sa ma intorc barbat
a fost cel mai bun album
scos vreodata de vama veche
o sa-mi adun toate bataile inimii
in acel fel de tacere
SocialVibe