eu tin cu obama. si vreau si viza de america.

lucrurile mici si plopii cei natangi

obisnuita tableta de miercuri o gasiti si pe rocultura. am scris-o in timp ce direct in studioul otv (unde altundeva?) aterizase iliuta, “trimisul lui Dumnezeu pe pamant”. un baiat cu un tricou colorat si o geaca alba, care scria ceva pe o tabla. curios era ca nu scria unde era inca spatiu alb si tot peste ce mai scrisese, intr-o confuzie generala, ca a doamnelor trecute de prima tinerete care sunau in direct sa le spuna iliuta totul despre trecutul, prezentul si viitorul lor. iliuta le cerea numele ‘complect’ si apoi le spunea ce voiau sa auda. m-am simtit ca in requiem for a dream.

tableta:

lucrurile mici

prietenul meu nu mai crede in Dumnezeu. nu stiu de cand, n-am intrebat, si probabil nici el nu stie. prefera ascetii. in ultima instanta, imi spune, intre un ateu radical si un dogmatic fanatic diferentele sunt mai putine decat asemnanarile. nu-i place viata traita pe sarma dubiului. eu nu pot altfel.

discutia vireaza inevitabil spre copilarie. spre robotelul memo si Biblia pentru copii de pe tvr 1. miturile, parez eu, zeii antici din diafilme? zeii sunt niste perversi, da-i in pula mea. se vrea un ateu radical si un sceptic total.

admite totusi ca atunci, cand eram noi mici, da, era altfel. acum, imi spune, oamenii sunt ca niste sobolani, exact ca niste sobolani. si asa au fost in toate epocile. doar vagaunile ni s-au schimbat.

si fericirea? pauza.

apoi, o dezbatere scurta despre cartile lui michel houellebecq. daca houellebecq are dreptate, si nu gasim argumente pentru care n-ar avea, atunci e mai simplu: binele si raul tin doar de placere si durere. fericirea e placere.

dupa houellebecq, stiu exact si cand a inceput, si cat a durat fericirea.1990 – sarata monteoru (unde m-a calcat o masina galbena cu numar de buzau si m-am inecat intr-un bazin adanc); 1991 – tulnici, vrancea (unde erau mereu cutremure); 1992 – busteni; 1994 – amara (unde m-am inecat iar); 1995 – eforie sud (unde nu m-am inecat); 1996 – satu mare si baile herculane. 1997 & next – iar busteni, judetul prahova.

cate zece zile. atat dura. o asteptai un an si se termina in zece zile. fericrea din taberele scolare e cea mai pura din cate am cunoscut, pentru ca le avea pe toate. baloane pe care trebuia sa scrii cu pixul texte naive, cu pixul si cu grija, sa nu se sparga. ‘discoteci’, trei ore, seara de seara. fetite cu sani inmugurind, ca primavara. primul sarut. dormitorul fetelor. mirona, ana, alina, olesea. saritul pe geam, noaptea, sa nu te prinda dirigul. fotbal, de fapt FOTBAL. paduri cu copacii zgariati de cutite. vesnicul el+ea = love. prima bere.

pasta de dinti aquafresh (in trei culori) si colgate pe clante, pe ochi, chiar si in chilotii tocilarilor. si orele tarzii cu bancuri porcoase, cand nimeni nu voia sa doarma desi ti se dadea stingerea la miezul noptii.

si se facea dimineata. si venea ziua zece. ziua aia, blestemata, in care chiar te simteai mic si urat, ca un sobolan. ziua promisiunilor de dragoste pe viata, niciodata onorate. ziua in care mergeai la gara ca in romanele rusesti si pe ea o inghitea un tren si nu o mai vedeai niciodata.

pe la 15 ani am vrut sa scriu o pagina intreaga doar despre privirile astea, a ei dincolo de un geam murdar de tren si a ta pierduta dupa o perdea invizibila de lacrimi. invizibila pentru ca barbatii nu mai au voie sa planga. ca doar nu sunt glugi de coceni. n-am putut.

ziua in care iti scria pe o bucata de hartie un numar de telefon si o adresa. si tu sunai, si ea iti scria. si asta dura pana cand venea toamna. si toamna ploua mereu. incepea scoala si la ultimele ore era deja intuneric. si nimic nu e mai urat decat o ora de biologie, toamna, de la sapte, intr-o sala de clasa in care esti, fara sa fii.

si mai primeai o ultima vedere de craciun. si apoi nimic. si se facea si mai intuneric si adormeai cu vocea omului care traducea desene animate in creier. si asteptai inca un an pentru zece zile. si doar primavara era mai bine, cand fetele incepeau sa poarte fuste mai scurte si viata capata cat de cat un sens.

si la sfarsit, ziua cea mai nenorocita. in care, cu aparatul de ras intr-o mana, vezi ca ai crescut prea mare si portile universului ala in care fericirea era curata ti se inchid pentru totdeauna.

am crezut mereu ca asa s-ar simti si peter pan alungat din neverland.

suntem deja mari acum. si stam noaptea la beri pe terase vorbind de Dumnezeu, si cartile lui houellebecq, despre lucruri mici ca fericirea. cautand degeaba raspunsuri pe care le stiam si le-am uitat.