ioan chirila (4) – radu paraschivescu

Ei bine, da, Radu Paraschivescu a fost fotbalist. Ştie ce spune. A de butat ca maidanagiu „în iarba Banatului“, a încins şi un-doiuri cu bordurile şi maşinile de prin parcări.

Cariera sa „la nivel mi sterios“, cum îi place s-o alinte, a „explodat“ în adolescenţa pe tre cu tă în Capitală. După un trial de la gimnaziul în care învăţa, fotbalistul Paraschivescu s-a remarcat la „Agronomia“. „Mingicăreala pro fesionistă“ din viaţa publicistului şi-a consumat ultimul episod la juniorii Sportului Studenţesc. Era „copilul naiv care alerga mult şi nu prea ştia să faulteze“. A lăsat crampoanele pentru condei. Şi e foarte bine că e aşa.

Un editorialist retras din gazetăria sportivă

La sfârşitul lui martie 2008, a decis să renunţe să mai scrie cronici de sport, „într-o vreme când mizeria din fotbalul românesc se întinde galopant“.

Radu Paraschivescu e şi un critic obiectiv al „Premiilor“. A câştigat o distincţie pentru carte („Fanionul roşu“) în 2005 şi alta pentru „cel mai bun edi torialist“, un an mai târziu, cu texte despre Campionatul Mondial, publicate în EVZ şi GSP. Anul acesta e membru al juriului. Paraschivescu mărturiseşte: „Pentru mine, Premiile «Ioan Chirilă» sunt un spectacol de orgoliu, valoare şi freamăt concurenţial. Ele ar putea fi totodată vaccinul împotriva imposturii în gazetăria sportivă“. De ce „ar putea“, şi nu „înseamnă“?

De la ce a plecat supărarea

Pentru că – recunoaşte Radu – „am două motive de tristeţe legate de ediţiile de până acum. Prima: Traian Ungureanu n-a câştigat nici un premiu, deşi ar fi meritat trei. A doua: există cel puţin 5 comentatori TV de calitate la Pro TV care n-au intrat în calcule pentru premii. Nu pot fi nici orb, nici făţarnic. Mărturisesc că m-am simţit inconfortabil câştigând într-o întrecere în care unul dintre favoriţi, TRU, n-a fost lăsat să ia startul.

Şi o spun riscând să-mi atrag reproşuri şi antipatie: dacă lăsăm ranchiuna personală să ne întunece judecata, cei care vor avea de suferit nu vor fi Ungureanu, Banciu sau Vâjeu, ci memoria lui Ioan Chirilă şi credibilitatea Premiilor. Îmi doresc strălucire diamantină pentru aceste gale, nu revanşe tacite sau ocultări vinovate“.

* acest articol a fost publicat in suplimentul “Premiile Ioan Chirila”, distribuit impreuna cu evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 26.11.2008

ioan chirila (3) – catalin tolontan

„Cronicarul anului 2005“, Cătălin Tolontan, arată cum văd gazetarii sportivi distincţiile oferite în memoria celui care a fost cronicarul Ioan Chirilă.

Înainte de a-l descoperi pe Ioan Chirilă, cei care au început să citească presă mai târziu, în anii ’90, l-au descoperit pe Cătălin Tolontan. Gazetarul Tolontan s-a refu giat, însă, în ultimii ani, în biroul ma na gerului de presă. L-am văzut, vara care a trecut, la Beijing, la Olimpiadă, alergând greu, tras înapoi de rucsacul mare şi negru oferit tuturor jurna li ştilor acreditaţi. Ziaristul Tolontan se întorsese „în iarbă“.

Apoi, a trecut un anotimp, s-a făcut toamnă şi Cătălin s-a retras iar în biroul managerului. Tolo e greu de întâlnit la o cafea, dă interviuri prin mail, se oftică dacă simte că nu-ţi plac emoticoanele din „Gazeta Sporturilor“, nu se consideră cel mai bun jurnalist de sport, ci doar unul norocos şi preocupat, vorba lui Tudor Octavian: „Mi-a spus-o cândva, într-un 2 ianuarie, în redacţie. «Auzi, m-am întâlnit azi cu un fost coleg care mi-a zis: Tudor, normal că tu izbândeşti pentru că eşti talentat!». La care scriitorul i-a răspuns: «Sunt preocupat, nu talentat!». Puteţi pune aici un emoticon, vă rog?“.

Fără obsesia unanimităţii

Premiile „Ioan Chirilă“ sunt la a patra ediţie. Au reuşit organizatorii ce şi-au propus: să creeze un etalon?
Cătălin Tolontan: Da, Premiile „Ioan Chirilă“ sunt un etalon. Nu au obsesia unanimităţii şi asta e foarte bine. Sunt aşa cum sunt toate premiile care se respectă: aşteptate, contestate şi perfectibile.

Aceste „Premii“ oferă şansa unui tâ năr să debuteze în gazetărie, în fiecare an. Ce calităţi ar trebui să aibă un as pi rant la meseria de jurnalist sportiv?
Cred că astăzi, ca să fii jurnalist, trebuie să rezişti. Toleranţă la presiunile opiniei majoritare şi cerbicie în faţa gustului predominant mi se par calităţile-lider ale unui bun jurnalist. Să ştii ce vor oamenii, dar să poţi să-i contrazici, iată sfatul meu, minor şi nesentenţios, pentru cei care pornesc azi în meserie.

După ce ai câştigat marele premiu în 2005, ai refuzat să participi la următoarea ediţie, motivând că vrei să laşi locul altora mai tineri şi mai puţin „mediatizaţi“. Îmbătrâneşte mai repede un gazetar azi?
Da, stresul este mult mai mare. Ceva pentru cei care regretă presa de dinainte de 1989: atunci, cronica unui meci apărea şi a treia zi după partidă. Azi, o găseşti pe net la cinci minute după fluierul final.

Gabriel Garcia Marquez spunea recent că, spre deosebire de televiziune, unde se folosesc mijloacele tehnologiei moderne, presa scrisă se face cu sufletul. Răpind mulţi gazetari buni de presă scrisă, televiziunile sunt distrugătoare de suflete?
Îmi place cuvântul scris, nu apariţia TV. Nu mă pricep să comentez meciuri la TV sau să moderez o emisiune. Am refuzat asta după ce mi-am dat seama că m-aş face de râs. Îmi dozez cât pot apariţiile TV tocmai pentru că sunt convins că o supraexpunere dăunează.

* acest articol a fost publicat in suplimentul “Premiile Ioan Chirila”, distribuit impreuna cu evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 26.11.2008

ioan chirila (2) – liviu iolu

„Reporterul anului 2006“ a jucat mijlocaş central la Feteşti şi Dorohoi şi regretă că n-a ajuns un mare fotbalist.

Liviu Iolu are un obicei care îl face nesuferit colegilor de breaslă: scrie puţin şi câştigă mult. N-a fost premiu important care să se acorde reporterilor din presa română şi pe care Liviu să nu-l fi obţinut. În 2006, după ce a „prins“ un Mondial de excepţie, a triumfat în între cerea „Reporterul anului“ la Premiile „Ioan Chirilă“. Cu o cronică spe cială a me ciului Germania – Polonia. Prima repriză s-a aflat de o parte a graniţei, repriza secundă de cealaltă, reuşind să sur prindă rivalitatea istorică dintre cele două popoare, comprimată, perfect, într-un joc de fotbal.

Victoria lui Liviu i-a surprins pe cro nicarii „de meserie“. Reporterul special de la EVZ (în prezent, senior editor) nu mai scrisese până la Mon dialul din 2006 despre sport.

„Şi bătea un crivăţ…“

Ce nu se ştie despre jurnalistul de 27 de ani, care a început să poarte barbă ca să-şi ascundă trăsăturile de copil, este că înainte de a fi un reporter premiat a fost un fotbalist ratat. Iolu a jucat la Rapid Feteşti şi Clubul Sportiv Şcolar Dorohoi. Era când stoper, când „creierul limpede“ de la mijlocul terenului.

Din junioratul fotbalistic, Iolu s-a ales cu nişte şuruburi în genunchiul stâng şi cu un pumn de poveşti niciodată scrise. Pe când juca la Feteşti, a mers într-o deplasare într-o zi de iarnă, cum doar în Bărăgan pot fi zilele de iarnă. „Ne-am dat jos din autocar pe un câmp alb. Am văzut patru fanioane şi două porţi: ăla era terenul. Şi bătea un crivăţ… Când nimeream câte un corner, mă ascundeam după fanion, mi se părea că acolo nu mai era aşa frig“, îşi aminteşte Liviu. Era amuzant la Feteşti, mai ales că derby-urile erau crâncene, şi Agri cultorul Balaciu le punea mereu probleme… A avut adversari grei Liviu: Vic toria Luciu, Avântul Făcăeni, Spartacus Iazu, Voinţa Cocora, Partener Căzăneşti, Recolta Malu Roşu şi, mai ales, Abatorul Slobozia…

Făcea pereche cu „Balena“

Mai târziu, când s-a mutat în Moldova şi – rutină de gazetar sportiv – a scris istorie pentru CSŞ Dorohoi, Liviu a strâns întâmplări cât pentru un prim volum de memorii. Una dintre ele are acea aromă de romantism izvorâtă parcă de sub teiul lui Eminescu: „Într-o deplasare la Târgu-Neamţ, portarul nostru nu se putea concentra deloc. Era fascinat de cetatea Neamţului, care se vedea în zare. Am luat şapte în meciul ăla“. Şi pentru că viaţa de mijlocaş central la Dorohoi (făcea pereche în „linia mediană“ cu un prieten poreclit „Balena“) nu era uşoară, ascultaţi aici poveste de divizie inferioară!

„Aveam un microbuz cu care plecam în de plasări. Ne ducea un om care făcea curse prin Ucraina. Într-o zi a întârziat, venise târziu de pe drumul lui. Şi a gonit aşa de tare să ajungem la meci, că ni s-a făcut rău tuturor. Am vomitat toţi. Doar opt am intrat pe teren, cât să înceapă meciul, dar şi noi eram ameţiţi bine“, râde Iolu.

Încleştările cu Goian

Visul lui Liviu s-a spulberat când şi-a rupt piciorul. A tot sperat că va reveni în fotbal. A sperat până în anul patru de facultate (Jurnalismul la Iaşi…), când s-a apucat de fumat. N-a fost să fie să ajungă fotbalist, dar de câte ori se uită la meciurile din Champions League şi-l vede pe stelistul Dorin Goian plutind prin careu oftează.

„Fraţii Goian, Semeghin au ajuns fotbalişti. Ei erau la Foresta şi jucau mereu cu Dorohoiul. Într-un meci l-am ţinut pe Dorin la cornere. De pe atunci era uriaş. M-am întâlnit de mai multe ori cu el, dar n-am avut curaj să-l întreb dacă îşi aminteşte acel 1-0 pentru noi, la Dorohoi, într-o zi de primăvară… Oricum, când te uiţi la un meci în care joacă Dorin să ştii că mai sunt două duzine de fotbalişti rataţi care se uită şi se mândresc că au jucat cândva contra lui, prin cine ştie ce divizie…“, încheie cel mai premiat reporter al generaţiei sale. Dacă ar fi vrut să fie doar ziarist de sport? „Mi-ar fi plăcut, dar, la fel, n-a fost să fie. Destinul…“.

* acest articol a fost publicat in suplimentul “Premiile Ioan Chirila”, distribuit cu evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 26.11.2008

ioan chirila (1) – adrian georgescu

SEDUCĂTOR. „Cronicarul anului 2007“, Adi Georgescu, îşi aminteşte de Ioan Chirilă ca de un om de care n-ai cum să nu te îndrăgosteşti.

Adrian Georgescu a câştigat în 2007 titlul de „Cro ni carul anului“ la Premiile „Ioan Chirilă“. A învins cu articolul „Aleargă, Adriana“, despre patimile trăite de maratonista Adriana Pîrtea, la Chicago, unde a trecut a doua linia de sosire.

Adi colaborează cu EVZ, TVR, „Gazeta Sporturilor“, Eurosport şi Realitatea TV. Se împlinesc, în curând, doi ani de când a ales să fie ziarist independent. Sim ţea că gazetăria se sufocă sub ap ă sa rea acestor mastodonţi impersonali: tru sturile de presă. Adrian Georgescu a preferat să rămână neînrolat în armata oamenilor „loiali companiei“. Urmează, aşadar, un dialog cu un om 100% liber. De fapt, o discuţie la o bere, într-o cârciu mă de cartier. Un ping-pong de idei peste o masă de lemn, de pe care lipseşte doar muşamaua în carouri. Începem cu Ioan Chirilă şi sfârşim, inevitabil, în literatură (din mozaicul de vorbe ale scriitorilor anglosaxoni am reţinut una: „Dumnezeu e ce face fie care din singurătatea sa“), cinematografie şi muzică.

Adi Georgescu poartă plete, fumează mult (Marlboro roşu), nu crede nici în Bing-banguri, nici în colective de oameni ai muncii, iubeşte Genesis, „o formaţie de oameni care se împleteau între ei“, e spontan şi dezarmant de sincer. Textele cu „patriarhul…“ îl irită. Nu-i plac, deloc, canonizările. Foloseşte, cu naturaleţe, cuvintele „mişto“ şi „Ioan Chirilă“ în aceeaşi frază. De banii luaţi din premiul de anul trecut, 5.000 de euro, habar n-are ce s-a ales. În familia Georgescu, de administrarea părţii financiare se ocupă exclusiv soţia.

„Jurnalismul moare“

Anul acesta, Adi n-a mai fost nominalizat la nicio categorie. E degajat, aşteaptă Premiile „Ioan Chirilă“ aşa cum aştepţi un spectacol bun: „Premiile astea sunt în primul rând o manifestare a sensibilităţii soţiei lui Ioan Chirilă, doamna Iarina. În tot ce fac femeile se vede sensibilitatea lor“.

E nevoie de acea stă formă de apreciere a ziaristului, într-o vreme când pre sa şi-a pierdut reperele? Adi plusează: „Jurnalismul, în ţara asta, moare. Câţiva oameni se chinuiesc să-l mai ţină în viaţă, dar e degeaba. Jurnalismul se împarte, azi, între articolul de opinie şi ştirea de agenţie, între «eu sunt de părere» şi «asta se întâmplă». E prea puţin“. Pentru că face doar ce îi place, Geo r gescu o să se apuce de reportaje: „Prefer să pescuiesc peşti morţi“. E un ziarist atât de liber, încât îşi scrie articolele de mână, în parc.

„Avea vocaţia discreţiei“

E sigur că lucrurile bune, ca şi copiii frumoşi, se fac doar din dragoste. Secretul textelor lui Ioan Chirilă: „El ştia să transmită perfect, şi totuşi avea o vocaţie extraordinară a discreţiei. Pe om îl cunoşti foarte bine în scris. Chirilă se retrăgea, putea să scrie foarte bine la persoana I singular, dar, de fapt, nu vorbeşte el niciodată. Putea să fie şi narator, şi erou principal, tu nu-l vedeai. Te punea în ochiul lui. Orice om dintr-o meserie de genul ăsta, să zicem regizor, asta trebuie să facă. Se inseminează în tine. De multe ori se poate întâmpla ca regizorul să fie atât de plin de sine, încât să vrea să te ia, să te pună cu forţa în fotoliu, să-ţi urle: «Uită-te!». Nea Vanea avea talentul de a nu se lua în serios, e foarte mişto chestia asta“. Voia doar să-i iasă articolul sau cartea bine? „Da, şi d’asta i-a şi ieşit. În viaţă trebuie să ştii cum să vrei, mi se pare foarte important. P’asta o ştiu de la nevastă-mea: e o constelaţie la care dacă te uiţi fix nu o vezi, dacă te uiţi pe lângă o zăreşti. Eu nu cred în cărţile de genul «cum să…», sunt o prostie. Nimeni nu va putea înlocui vreodată imaginaţia şi norocul“. Şi mai avea ceva Ioan Chirilă: era relaxat.

Adi l-a cunoscut doar doi ani. De-ajuns. „Lumea asta se înde păr tează foar te tare de relaxare, care mie mi se pare singura cheie prin care poţi face viaţa frumoasă. El era relaxat, wow! Era fantastic. Cred că bătrâneţea cam aşa e: e ca atunci când îţi dai seama că eşti pilit, când te bâlbâi uşor. Se simţea că mintea îi merge, dar nu-l mai ajuta ex pri marea, trupul în general. Şi îţi dădeai seama că vedea tot şi avea un umor bestial, în care se amestecau şi sar cas mul, şi cinismul, şi veselia. Era un om pe care era foarte greu să nu-l iubeşti. Trebuie să fii sau foarte rău la suflet, sau prost“.

“Nu există urmaşii lui nea Vanea. Urmaşii lui sunt cei doi fii pe care i-a avut: Tudor şi Ionuţ Chirilă. Atât!”, Adrian Georgescu, ziarist independent

AMINTIRE

„Relaţia lui cu dactilografele era genială“

Adi îşi aminteşte, fascinat, de momentele când Ioan Chirilă îşi dicta textele în redacţia vechiu lui „Pro Sport“: „Am convingerea, l-am văzut când dicta, că, pur şi simplu, îi ieşea, că era din el, şi asta se numeşte «joc». Ceea ce face co pi lul când îşi creează o lume. Asta făcea: el , şi la 70 de ani, se juca. Când îl vedeai, uitai de toate posibilele lui defecte“. Chiar, ce defecte avea Chirilă? „Cred că avea o formă de orgoliu pe care ştia să şi-l gestioneze. Principala luptă în viaţă e cu tine însuţi. Întotdeauna ai de ales: să fii atent, să fii nesimţit, să fii rău, să fii bun. El avea un orgoliu, dar fără orgoliul ăsta n-ar fi fost ce era, să nu ui tăm! Fără defectele noastre, roata s-ar în vârti de aşa natură că şi calităţile noa s tre ar fi mult tocite. Aşa-zisele defecte sunt, une ori, doar adjuvante de calităţi. Orgoliul e o chestie bună la marii scriitori.“

„Avea ritmul în el“

Dacă ar fi să ne luăm după Adi Georgescu, relaţia lui Ioan Chiriă cu dactilografele „era genială“: „Stătea în spatele lor, se uita puţin în sus, la un unghi de 25 de grade, şi observa totul, trăia din asta, se hrănea din asta. Era ca în filmele alea cu evadaţii din închisoare, când îl prinde p’ăla cocoţat pe zid. Observa tot, în timp ce creierul lui (poate sărăcesc mult dis cur sul spunând doar creierul) făcea cu totul altceva. Eu mă uitam mult timp la el. Chiar şi aşa, bătrân… Îmi imaginez cum o fi fost prin ’85. Rareori greşea. Avea ritmul în el. Nu era un tip care să jon gleze cu ritmul, să compună ceva de genul Van Der Graf, care încep într-un ton, care iuţesc ritmul, după care iar îl încetinesc. El schimba ritmul, însă imperceptibil. Întotdeauna rămânea într-un ritm-mamă. Am început de pe la 9-10 ani să-i citesc cărţile, şi acum, băgându-mi cărţile în casă, de pe balcon, că ne-am mutat, am început să le recitesc“.

Apropo: în prezent, domnul Georgescu se joacă de-a tâmplarul. Face rafturi pentru cărţi. „Acum, după aproape 30 de ani, recitindu-le, îmi dau seama şi de ce îmi plăceau. Avea toate caracteristicile unui muzician care cântă după ureche. Se spune că Beatles n-au ştiut niciodată notele muzicale. Aşa era şi nea Vanea“. Dactilografele aveau con ştiinţa că asistă la ceva ieşit din comun? „Nu, ele îşi făceau doar meseria.“

Îl prefera pe Grigore

Câteodată, Ioan Chirilă se mai sfătuia cu colegii lui de redacţie, mai mici cu două generaţii: „Era mai mult o consultare cu el însuşi, sigur avea glume cu unii, mai ales cu Grigore Cartianu. Oricum, fără nea Vanea toată generaţia Tolontan ar fi făcut orice altceva decât presă sportivă“. Aşadar, Chirilă a salvat ţara de un număr consistent de ingineri, apicultori, electricieni, probabil slabi: „Fără el, noi n-am fi avut nicio bornă. E scriitorul de sport preferat al acestei generaţii, genul de om care sare din paginile cărţilor şi îţi face un semn cu mâna: «Vino şi tu!». N-a ţinut pe lângă el discipoli. Nici nu era nevoie, cărţile lui au creat zia rişti“. Şi-ar mai fi găsit nea Vanea locul în presa asta de azi care, am con venit de la început, e muribundă? Şi în lumea asta nebună, nebună, ne bună? „Da! Ioan Chirilă era ca un pârâiaş, care tot se stre coară. Găsea el ceva de scris şi des pre Rădoi, pentru că îi plăcea. Uită-te la colegii noştri, ziarişti. Îl vezi pe vreunul fericit? Trăim într-o criză existenţială mai nasoală ca aia din anii ’60. Oamenii fac doar jumătăţi de fapte şi uită să trăiască. Lumea e ca un nebun care merge din cârciumă în cârciumă şi nu se mai găseşte. Cei mai sănătoşi oameni la cap sunt: bătrânii, copiii şi câinii. Cei mai sănătoşi oameni la cap sunt câinii.“

“Pe vremea lui nea Vanea era mai uşor era mai frumos să scrii despre Ilie Năstase, despre Nadia. Ilie, cum era el, mai golănel, aşa, era mai om.”, Adrian Georgescu, ziarist independent

DOI PRIETENI. Gazetarul Ioan Chirilă (stânga) şi sportivul Ilie Năstase

OBSERVATORII

Ioan Chirilă şi poporul vizual

Adi Georgescu vede în Ioan Chirilă ceea ce poporul român are, dar n-a ştiut să exprime: „Ne găsim la nea Vanea în faţa unei rezolvări strălucite, nefiltrată doar prin inteligenţă, ci şi prin instinct. E ca o rezolvare strălucită a unei probleme de şah. E ca la problemele care se pot rezolva prin trei metode, şi Chirilă vine cu o a patra. Dezgroapă din popor un simţ al observaţiei pe care îl avem, dar cu care nu ştim să lucrăm. Toate cărţile lui sunt compuse din mii de momente de observaţie. Românul nu ştie să conştientizeze ce a observat, suntem un popor al ochiului, de unde şi dorinţa de a epata prin chestii care se văd. Uită-te şi tu: şoferul român, despre care se spune că e foarte bun. E, de fapt, un şofer de reflexe. Încearcă să-l bagi într-un sistem de trafic normal. L-ai terminat. El se uită doar la fundul maşinii din faţa lui, nu are perspectivă“. Ioan Chirilă se mai baza pe arta dramatică. Teatraliza. „Ceea ce nu e rău, rău e când exagerezi. Stăpânea arta de a şti până unde să se ducă. În scrierile epigonilor o să găseşti de multe ori treaba asta: se duc prea departe.“

* acest articol a fost publicat in suplimentul “Premiile Ioan Chirila”, distribuit de evenimentul zilei (www.evz.ro) pe 26.11.2008

my star

people (12) – ezechil (II)

Pe malul drept al Tisei, trupul unui ofiţer român zace inert. E o toamnă urâtă şi rece, într-un 1944 confuz şi parcă fără viitor. Plutonul 3 din Regimentul 2 Călăraşi merge într-o misiune de recunoaştere. Sergentul major Emilian Ezechil, comandantul detaşamentului, îşi forţează din nou destinul. E vârf de anvangardă într-un război care şi-a dat peste cap toate calculele în seara-loterie, 23 august 1944.

România nu mai joacă de partea Axei, nemţii sunt astăzi duşmanii, iar sovieticii aliaţi.Au trecut aproape doi ani de la acel 26 decembrie 1942 în care Ezechil păcălise moartea venită pe tancurile ruseşti.

Emilian nu se gândeşte însă la asta, a înţeles de mult că războiul nu are vreo logică precisă. De pe front, obiectivele globale sunt invizibile. Aici se văd doar sângele şi disperarea.

Şi cadavrele neîngropate ale unei lumi care nu mai are eroi, nici salvatori, ci doar sacrificaţi. E sfârşitul lui 1944, armata română se află deja de câteva luni în ofensiva pe Frontul de Vest, iar corpul părăsit în uitare al unui ofiţer român pe malul drept al Tisei îi lasă lui Emilian Ezechil o întrebare pentru eternitate: “de ce a fost obligat să moară omul acesta?”.

Moartea care iartă în prima linie

Filmul derulează câteva luni în spate. După întoarcerea armelor din august împotriva Germaniei naziste, sute de mii de români au mers pe Frontul de Vest pentru a sprijini forţele Aliaţilor. Printre ei, Emilian Ezechil. A avut noroc, pentru a câta oară?, chiar de la început. A plecat în Ardeal pe poziţia de responsabil la popotă, ceea ce l-a scutit să participe direct la bătălii extrem de sângeroase, precum cea de la Iernut, unde peste 11.000 de români şi-au pierdut viaţa în septembrie 1944.

“Nu sunt destui care pier aici?”

Minunea n-a durat însă mult. Ezechil a fost numit comandant al unui pluton de avangardă în urma unei întâmplări ciudate, cu bărbaţi geloşi şi sentimente săpate în tranşee. “Foarte aproape de graniţă ne-am cazat în familia unui diriginte de poştă, colonel în armata maghiară. Rămăsese acasă soţia. Ştiind că urmează să trecem graniţa a doua zi, m-am gândit să învăţ ceva cuvinte ungureşti.

Femeia se plângea că n-a dormit de vreo zece zile pentru că fuseseră cazaţi înaintea noastră nişte ofiţeri români care au vrut ca ea să cedeze avansurilor. “Un an de zile n-am să dorm, dar nu voi ceda!”, zicea ea. Avea şi o fetiţă de 9 ani, care m-a îndrăgit. Ceilalţi ofiţeri români au crezut însă că întreţin relaţii cu ea şi au devenit invidioşi”.

A urmat o scurtă inspecţie la popotă şi repartizarea univocă – “te prezinţi la căpitanul Ogrezeanu şi iei comanda plutonului 3”. Ezechil îşi aminteşte şi astăzi prima reacţie a căpitanului: “Nu sunt destui care mor aici, mai vii şi tu?”. Ordinele superiorilor nu erau însă subiect de dezbatere. Frontul revenea din nou, pe nepregătite, în viaţa sergentului.

Datoria de război prin ochii unei fetiţe de 12 ani

Până la sfârşitul războiul, Emilian Ezechil a stat în permanenţă în prima linie. Acolo unde mirosul morţii se simte în nări. Acolo unde sunetul obuzelor tulbură liniştea firavă a nopţilor. Acolo unde destinele sunt sfârtecate de schije.

Peste tot pe unde a trecut, Emilian Ezechil a văzut efectele teribile ale războiului: copii maghiari întâmpinând armatele cuceritoare cu flori şi lacrimi, fetiţe obligate să plătească nemijlocit datoria de război, şi peste tot, pământul jilav al Ungariei sau întinderile pietroase ale Cehoslovaciei acoperite de nesfârşitele cadavre.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in evenimentul zilei (www.evz.ro) in 21-22.03.2009

“La ora 10, pe 24 august 1944, în jurul aeroportului Băneasa se învârteau avioanele nemţilor. Şi în timp ce oamenii fluturau batiste, “ia uite mă, foştii noştri camarazi de arme îşi iau la revedere”, avioanele au coborât brusc şi au început să mitralieze. Nişte laşi, asta au fost şi nemţii”
Emilian Ezechil, veteran de război

CIOARA ŞI GENERALUL

Ungaria ne primeşte cu focuri de mitralieră

Povestea e aceeaşi pe Frontul de Vest: România nu s-a limitat să-şi recapete teritoriul pierdut la începutul războiului. A mers şi mai departe. Uneori prea departe, într-un conflict care nu era al ei, dar care ar fi trebuit să-i spele păcatele colaborării cu hidra nazistă. Pe 23 august 1944, pentru soldaţii români începea un alt război, purtat pe câmpiile Tisei sau pe văile de lângă Kosice.

Transilvania revenea sub mantaua administrativă a Bucureştiului. Coşmarul continua însă pentru sute de mii de români trimişi să se lupte cu himerele la mii de kilometri de casă. Emilian Ezechil conducea un pluton de avangardă. “Într-o comună, imediat după ce am trecut graniţa în Ungaria, am fost primit cu foc încrucişat de mitralieră. Nemţii lăsau ariergărzi pentru a-şi proteja spatele. Evident, n-am putut înainta. În timpul ăsta vine un general, într-o maşină pe care stătea o cioară domesticită”.

Scena care urmează e de un comic tragic cum numai războiul putea născoci. Generalul: “Ce stai aici? Dă-i drumul!”. Ezechil: “Domnule general, sunt primit cu focuri de mitralieră. Nu pot înainta”. Generalul: “Te împuşc! Execută imediat ordinul!”. Ezechil: “Împuşcaţi-mă atunci, pentru că mai bine mor eu decât să-mi sacrific toţi oamenii”.

Generalul a vrut să dea un exemplu şi a cerut şoferului său să demareze. “Când a făcut doi metri, era să-i secere focul. Numai cioara rămăsese pe bara maşinii, toţi s-au aruncat la pământ”. Generalul a fugit la adăpost, departe de prima linie, aruncându-i lui Ezechil doar un “fă cum crezi dumneata”.

CÂND BACHUS MERGE LA RĂZBOI

“Puneţi-vă ţinte la bocanci, potcoviţi-vă caii. Urmează iadul!”

La începutul lui 1945, trupele româneşti ajunseseră în Cehoslovacia. Plutonul comandat de Emilian Ezechil se afla în apropierea oraşului Kosice, eliberat de ocupantul nazist. “Românaşii noştri au găsit însă băutură, chestii…Nemţii au ieşit dintr-un beci de unde erau ascunşi, i-au luat la tăbăceală şi au recucerit oraşul”, rememorează Ezechil.

Oraşul era însă încercuit de români, pe o rază de nouă kilometri. “Ca să iasă, nemţii trebuiau să spargă undeva încercuirea. La un moment dat au început să arunce proiectile brizante şi mesaje prin care anunţau “puneţi-vă ţinte la bocanci, potcoviţi-vă caii, strângeţi şenilele pe roţi la căruţe pentru că, pe 13 ianuarie, ori suntem noi la Bucureşti, ori voi la Berlin”.

Întregul front a intrat în alertă maximă la Kosice. Ruşii  au adus atunci în zonă trei rânduri de artilerie, iar proiectilele stăteau scoase din lăzi, gata să intre în orice moment în ţeava tunului. Într-o zi, nemţii s-au hotărât să atace. Ruşii au răspuns cu teribilele Katiuşe. Văzând că au pierdut aproape zece tancuri, soldaţii germani au renunţat la ofensivă.

Emilian Ezechil îşi păstrează nota personală asupra evenimentelor de atunci: “Pe noi, ne-au băgat în vârful unui deal, de unde transmiteam poziţiile unde să se atace. Dormeam în corturi, era iarnă. Aveam şi păduchi, noroc că făceam focul şi puneam mantalele în faţa lui. Săreau păduchii la foc automat. Nici apă nu era, foloseam zăpada ca să ne spălam”.

ULTIMA REDUTĂ

Rămăşiţe: arma şi sacul cu provizii

Pentru un pluton de avangardă, perspectiva asupra liniilor inamice şi asupra căilor de acces este fundamentală. Uneori, pentru un petec infim de pământ, situat într-un punct cu “vizibilitate” bună, se dau bătălii epocale. O astfel de cotă a aprins şi imaginaţiile războinice ale nemţilor spre finalul războiului.

Era ianuarie 1945, iar Berlinul începea să simtă puternic în nări suflul sovietic. Excadronul condus de Emilian Ezechil a primit ordinul de a verifica situaţia unei cote strategice, misiunea fiind asigurarea protecţiei flancului stâng al unei companii ce ar fi trebuit să ocupe definitiv poziţia vizată.

“Era frig, iar cadavrele nu miroseau”

“Zona era una abruptă şi bolovănoasă. Când am ajuns pe creastă, am găsit instalat acolo Regimentul I Vânători Piteşti. Nimeni nu ştia de ei. Când ne-au văzut, ne-au strigat imediat “culcaţi-vă”. Câmpul era plin de morţi neîngropaţi, pentru că la cea mai mică mişcare trăgeau nemţii. Ştiţi cum se sparge pe piatră grenada sau proiectilul? Noroc că era frig şi nu mirosea”.

Sergentul este încă acolo, printre camarazii săi, căutând soluţii. Lăsându-se, de fapt, în voia sorţii, aşa cum îl învăţase cu ani urmă căpitanul Petculescu. “Având o experienţă anterioară nefericită pe Mureş, eu n-am acceptat să meargă soldaţii înainte, neavând încredere în vigilenţa lor. Am mers eu înainte tot timpul.

După ce mi-am instalat vreo trei inşi pe poziţii, văd ceva mişcându-se în faţa mea pe munte. Era ceaţă. 9 ianuarie 1945. Înaintând cu pistolul în mână, dau peste doi soldaţi din armata maghiară care se duceau cu mâncarea la poziţii. Unul era român din Satu Mare, Vasile îl chema”.

Emilian Ezechil avea să afle că norocul fusese, încă o dată, de partea sa. Interesându-se unde e poziţionată armata inamică, sergentul a primit un răspuns năucitor: “Chiar aici, în spate. E un loc gol între linii, cât pentru o grupă, probabil aţi trecut exact pe acolo”.

Cum arată infernul

Doar vreo 200 de metri se aflau între oamenii lui Ezechil şi cele trei companii ale adversarului. Un raport de coşmar, s-ar zice: vreo 20 de români contra celor 300 de maghiari şi nemţi. “Am înaintat aşa, prin ceaţă, până la observatorul lor de artilerie care dormea sub un copac. Fiecare om capturat era trimis înapoi cu câte un soldat de-al nostru. Mergeam înainte pe “firul telefonic”, dar mi-am dat seama că nu putem înainta prea mult, din moment ce pierdeam câte un om la fiecare captură.

Am ajuns, totuşi, până în vârful cotei. Era plin de mine. Aşa că am început să-mi instalez soldaţii, până am “îmbrăcat” toată cota. Bietul Vasile Ghiţov, pe care îl repartizasem primul, n-a avut curajul să rămână unde l-am pus şi a călcat pe o mină. N-au mai rămas în urma lui decât arma şi sacul cu provizii”.

Apoi, s-a declanşat iadul. Maghiarii au început să tragă prin toate gurile de foc, pulverizând haotic bucăţi de pământ şi piatră. Erau doar ceaţa şi sunetul asurzitor. “Până la urmă am fost rănit de un proiectil. Numai schije tot, eram plin de sânge. Sprijinindu-mă în pistol, am dat să mă retrag. Norocul meu a fost că la 100 de metri m-am pomenit cu plutonul de rezervă comandat de Emil Grădinescu. Ei ne-au luat locul la cotă, iar eu am ajuns la ambulanţă”.

Au urmat trei spitale de campanie şi drumul spre casă. Plus nesfărşitul slalom printre amintiri câteodată macabre, alteori sentimentale, dar de fiecare dată marcate de o şansă imensă şi de ceva mai presus de înţelegerea comună.

Barbaria cu faţă umană

Concluzia la care a ajuns Emilian Ezechil după şase decenii: specia umană e mai rezistentă decât orice specie. Încă ceva: şi cea mai criminală. “Omul ăsta, fiinţa supremă pe pământ, de ce-i atât de barbar şi de rău?”. Emilian Ezechil a trecut prin iad şi s-a întors, ca într-o pildă biblică, înapoi.

Vasile Ghiţov, soldatul credincios al fostului sergent major, n-a avut acelaşi noroc. A călcat pe o mină. A urmat explozia şi sunetul surd la impactul cu pământul al singurelor lucruri rămase în urmă: arma şi sacul cu provizii. Era ianuarie 1945.

 

 

 

“Când vezi că ăla moare, celălalt moare, devii şi tu imun. Eram pe Câmpia Tisei, într-un sat ocupat de maghiari. Sătenii săpaseră un şanţ şi tot pământul scos era pus grămezi lângă. Noi am înaintat de-a lungul acestui şanţ, dar am început să auzim proiectilele în aer cum vin spre noi. Era moarte sigură. Credeţi-mă, din 18 proiectile, nu a explodat niciunul. S-au “stins” toate în pământul ăla umed. Aud şi astăzi fâsâitul cu care s-au înăbuşit pe rând”
Emilian Ezechil, veteran de război

DILEME DE RĂZBOI

Când ai de ales între Hitler şi Stalin

La sfârşitul celei de-a patra decade a secolului trecut, timpul a refuzat să meargă mai departe. Începea cel de-Al Doilea Război Mondial. Prinsă la mijlocul marilor interese, România a intrat într-un conflict ce nu era al ei, dar care a sfârşit prin a-i modifica decisiv traiectoria istorică.

Rămasă fără Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma anexării lor de către URSS în august 1939, România, devenită dictatură pro-fascistă sub mâna mareşalului Antonescu, semnează în octombrie 1940 alianţa cu puterile Axei şi participă alături de armata germană la campania de pe Frontul de Est. Peste 200.000 de militari români au mers până la Don, Odessa sau Stalingrad. Puţini s-au mai întors, doar pentru a o lua de la capăt, în sens invers.

După 23 august 1944, ziua trecerii de partea Aliaţilor, România a crezut că-şi poate regla, în ultima clipă, soarta. Trupele noastre au plecat alături de cele sovietice în anihilarea fostului aliat german. Transilvania, Ungaria şi, în fine, Cehoslovacia au mai “îngropat” câteva zeci de mii de destine.

people (12) – ezechil

Emilian Ezechil ştie că a ajuns, la 90 de ani, aproape de ultimele capitole ale vieţii, la recapitulare. Urmează povestea fabuloasă a unui veteran care a luptat şi în Est, şi în Vest, scăpând cu viaţă printr-un şir de miracole. Emilian Ezechil coboară greu dintr-un bloc de patru etaje. E ultimul de pe stradă, mascat de coloşii gri ai revoluţiei industriale comuniste care a scris şi istoria cartierului Titan. Face paşii mici: ”Înainte căram şi douăzeci de kilograme greutate, de la Auchan. Acum, şi paltonul ăsta de pe mine îl simt ca o povară”.

Soţia e bolnavă de Alzheimer şi, dacă nu ar fi fost necazul acesta, altfel ar fi fost primăvară pentru veteran: ”Eram mult mai puternic, dar aşa…”. Aşa, trebuie să îşi ţină nervii tari: ”Am fost fericiţi împreună, a fost respectuoasă, acum abia dacă ne mai cunoaşte”.

”Numele ăsta al meu a adus multe nenorociri. În Bibile e pomenit proorocul Ezechiel, care a avut necazuri”. Bătrânul îşi aşază pălăria pe genunchi şi începe să povestească nenorocirile care i-au lovit pe cei din neamul lui, cei care poartă un nume apropiat de al proorocului. Numai el, copilul unor ţărani dintr-un sat argeşean, a fost mereu ocrotit: ”M-a iubit Dumnezeu, am două fete reuşite, sunt doctoriţe”.

Învăţăturile căpitanului Petculescu către elevii-soldaţi

Emilian Ezechil e în viaţă pentru că miracolele există. E un film cu imagini vechi. Era 1 iunie 1941, când şi-a dat demisia de la societatea de asigurări ”Naţionala” din Bucureşti. Ştia că urmează să plece pe front, şi a vrut o ultimă şansă pentru a merge acasă, căci, cine putea şti… În noiembrie a fost repartizat la Cavalerie, la Regimentul 2 Călăraşi, cu garnizoana la Caracal.

De la 1 ianuarie 1942 a urmat cursurile Şcolii de Subofiţeri rezervă de Cavalerie. Acolo, căpitanul Petculescu le-a dat elevilor-soldaţi sfatul acesta: ”Lăsaţi-vă în voia soartei, căci doar soarta, singură, vă poartă de grijă”.

Nihilismul vine pe unde, de la Radio Moscova

Atenţie, trenul Bucureşti-Chişinău pleacă în cinci minute de la linia unu! E 29 august 1942, şi Emilian Ezechil îşi face semnul crucii pe peronul Gării de Nord. Pleacă spre Frontul de Est. Pentru el, epopeea Stalingradului începe cu o viziune. L-a văzut, în vis, pe Iisus Hristos cum se înalţă la cer, cu un înger în dreapta, unul în stânga. Deasupra îi aştepta Dumnezeu-tatăl. Când a ţipat în somn, şi camarazii l-au trezit, tabloul s-a întors invers, şi au intrat toţi în pământ.

Ezechil n-a încetat o clipă să creadă. Un apostol al creştinismului la război, între camarazi care ascultau Radio Moscova şi se întrebau dacă Dumnezeu există: ”Măi băieţi, ne-am născut creştini şi este bine să murim creştini, căci nu câştigăm nimic dacă ne lepădăm de credinţă, în schimb, nu pierdem nimic nici dacă murim creştini”.

Emilian Ezechil a supravieţuit Stalingradului, iar 23 august 1944 l-a prins la Bucureşti. Ziua care ne-a schimbat cursul istoriei a picat într-o miercuri, o miercuri în care iadul frontului s-a mutat de la Est la Vest. Pe sergentul-major Emilian Ezechil, care a măşăluit până în inima

Cehoslovaciei, 9 mai 1945, ziua când războiul s-a terminat, l-a prins rănit într-un spital din Miskolc.

DRAGOSTEA ÎN VREMEA RĂZBOIULUI

Rândurile care nu se uită: „N-am vrut să te smulg visării…”

Emilian Ezechil a fost un militar chipeş. Tânărul zvelt cu ochii albaştri a frânt multe inimi. Când era pe front, primea scrisoare după scrisoare de la Eugenia Marinescu. O fată care s-a îndrăgostit de el dintr-o fotografie de-a lui pe care o purta o consăteancă, Maria. Nu s-au cunoscut niciodată înainte de război. Au trecut aproape şaizeci şi cinci de ani şi Ezechil nu uită un fragment din prima ei scrisoare.

Recită ca un poet de la curtea regilor de demult: ”Aşa am petrecut ziua de astăzi visând, deşi eram trează, plimbându-mă prin frunzele veştede ale aleii care-mi şopteau… e departe, e departe. Şi totuşi, gândul meu a străbătut imensul spaţiu pentru a te întâlni. Te-am zărit într-o tabără. Erai  singur, melancolic, gânditor. La ce te gândeai? Am vrut să te chem,  dar n-am vrut să te smulg visării şi am plecat cu inima plină de durere”.

Emilian şi Eugenia s-au întâlnit târziu, după Stalingrad. El a plecat pe Frontul de Vest, ea i-a scris, el s-a îndrăgostit de altă fată, ea i-a scris. El a fost rănit, internat într-un spital din Ungaria, ea i-a scris. El s-a întors şi, deodată, ca într-un vis urât, ea nu i-a mai scris niciodată. Au trecut şaizeci şi cinci de ani, iar Emilian Ezechil recită dintr-o scrisoare de demult. Are ceva din Florentino Arizza, personajul lui Marquez care a iubit-o toată viaţa pe Fermina Dazza. O femeie, o singură femeie…

”PURGATORIUL” DIN STEPA CALMUCĂ

Pregătiri pentru infernul de la Stalingrad

La 70 de kilometri de Stalingrad, Ezechil şi camarazii lui au fost debarcaţi în gara Simowniki şi dirijaţi înspre Elista, capitala stepei Calmuce. Unităţile de cavalerie ale românilor aveau misiunea de a supraveghea spaţiul de război. Ezechil şi ceilalţi absolvenţi ai şcolii de subofiţeri, rezerva de cavalerie, au fost chemaţi la comanda regimentului şi timp de şapte zile li s-a predat sistemul complicat de cifrare-descifrare al transmisiunilor întregului front românesc.

În perioada asta au fost cartiruiţi la familiile din zonă. Emilian Ezechil a nimerit într-o casă modestă din chirpici cu pardoseala din pământ. Capul familiei era mereu plecat la un colhoz, undeva departe. Soţia lui, care avea în jur de treizeci de ani, l-a hrănit bine pe Ezechil, în speranţa unei recompense sexuale

. Cum tânărul cavalerist îşi impusese să se ţină departe de ”necazuri cu femeile”, a sfârşit prin a nu mai fi servit nici măcar cu o bucată de pâine.

”Nu-ţi dau fiindcă nu ai vrut să mă iubeşti!”, i-a retezat-o, scurt, femeia sovietică. Următoarea oprire: linia de front, la sud de Stalingrad. Iadul.

CEA MAI URÂTĂ ZI

Lacuri de sânge şi carne aburindă pe zăpadă

Pe 26 decembrie 1942 a fost frig. Emilian Ezechil crede că undeva la minus 45 de grade. Românii tremurau, aşteptând degeaba ajutoarele promise de nemţi. Era zece dimineaţa şi niciunul din cele trei sute de avioane de bombardament, niciunul din cele trei sute de tancuri germane făgăduite, n-a apărut.

Emilian Ezechil se ridică şi face un pas. ”Asta m-a salvat, un singur pas, altfel mă călca un tanc”. Între viaţă şi moarte stăteau doar câţiva zeci de centimetri şi un destin. Fugind printre tancuri, Ezechil a văzut ceva ce i-a amintit de un tablou din secolul XVI, ”Triumful morţii”: soldaţi români pietrificaţi de groază, care se strângeau pâlcuri, iar tancurile ruseşti le spulberau, lăsând în urmă lacuri de sânge şi carne caldă, aburindă, pe zăpadă.

A fugit instinctiv de toate mulţimile, căutând să rămână singur. Dar fără să arunce arma. Un tanc l-a urmărit, toate proiectilele i-au trecut pe lângă urechi. Primul avion al Axei care a apărut a distrus chiar monstrul blindat care-l hăituia. Ezechil a mers tot înainte, până când s-a întâlnit cu un calmuc. I-a cerut apă şi când a băut-o, pe nerăsuflate, a simţit ceva, ca şi cum un plămân i s-ar fi rupt.

În faţă se zărea o armată, calmucul zicea că e cea Roşie, iar Ezechil şi-a pus ţeava puştii sub barbă ăi a dat piedica la o parte. Degetele îngheţate se îndreptau spre trăgaci, însă în inimă cobora un gând, ca un duh sfânt: ”Astăzi este a doua zi de Crăciun. Să fiu eu oare criminalul propriei mele vieţi?”. A pornit spre armata din zare, hotărât să se predea. Au tras înspre el, nu l-au nimerit, şi apoi, ca şi cum un dirijor invizibil ar fi oprit totul, gloanţele au tăcut. Cei care trăgeau erau români.

CINCI LEI PENTRU O FRUNZĂ ŞI O LECŢIE

Amintirile unei amenzi de acum şapte decenii

În 1935, Emilian Ezechil era un adolescent venit de la ţară în Bucureşti. S-a dus să se plimbe în Grădina Cişmigiu: ”Am rupt o frunză. Nu fac doi paşi – în faţa mea un gardian. Mi-a dat cinci lei amendă. Aveam şaisprezece ani, iar ăia cinci lei îi ţin minte cât oi trăi!”. A înţeles atunci: ”Educaţia nu se poate face doar cu vorbă bună. România nu o să se schimbe până când nu se vor aplica legile. Păi, când eram eu tânăr era un poliţist surdomut pe Calea Victoriei, pe bulevard. Surdomut, dar cum îşi făcea treaba!”.

Altădată, nişte şuţi i-au furat toţi banii în tramvai. Abia luase salariul. A doua zi, şefii l-au văzut abătut: ”Ce e, mă, Emile?”. După ce şi-a povestit necazul, a primit încă o dată toată leafa. Explicaţia stă într-o moralitate care s-a pierdut pe undeva pe drumul ăsta întunecat care nu ştim unde duce: ”Pe atunci se punea preţ pe credibilitate. Nu umbla lumea cu minciuna, ca acum!”.

ÎNTRE TRAGIC ŞI COMIC

Un creştin cu pantalonii în vine

După retragerea de la Stalingrad, înspre Rostov, Ezechil şi camarazii din unitatea lui au fost cartiruiţi în localitatea Yelisevka. După 14 zile de carantină au continuat retragerea pe jos, prin ger. În retragere, pe jos şi prin ger se poate întâmpla şi aşa: ”Era un frig ucigător şi trebuia să-mi fac nevoile”. Cu greu, Emilian şi-a dat pantalonii jos.

Însă, oricât s-a chinuit, n-a mai avut puterea să şi-i ridice. ”Cu pantalonii lăsaţi pe vine,precum copiii mici şi cu mădularele vineţii şi îngheţate bocnă” s-a dus spre colhozul din apropiere. Acolo a dat peste o tânără pe care a rugat-o să-i ridice pantalonii şi să-i închidă cureaua.

Pe aripile vântului, cu Iisus Hristos

Dialogul care urmează e suprarealist. Fata: ”Eşti creştin?”. Ezechil: ”Da!”. Ea: ”Păi dacă eşti creştin, de ce nu te rogi la Iisus Hristos să te ia pe aripile vântului acesta care suflă cu atâta putere şi să te ducă în sânul familiei, ca să nu mai suferi aşa de mult!”. Ezechil (patetic): ”Îmi ridici, te rog, pantalonii? O ia coloană prea înainte şi nu o să-i mai pot prinde!…”.

Era martie 1943 şi Regimentul 2 Călăraşi se întoarcea acasă, la Caracal. Atunci a văzut Emilian Ezechil o scenă cum nu s-a văzut nici pe marile ecrane, în filmele cele mai bune. Trenul cotea de la Piatra Olt spre Caracal şi dintr-o dată toţi ţăranii de pe câmp şi-au abandonat uneltele pe brazdă şi au alergat fluturând mâinile spre trenul ca o cutie a Pandorei care mai ascundea doar speranţa unor veşti de la copiii lor plecaţi pe front.

Plângeau de bucurie, se agăţau de barele trenului în mers şi întrebau de ai lor. Emilian Ezechil vorbeşte simplu, sincer şi definitiv: ”Scena asta, scena asta n-o pot uita…”.

„Să fie americanii aici le-aş zice aşa: Asta sunteţi: nişte trădători! Nu pot uita cum l-au predat pe generalul Vlasov, făcând jocurile lui Stalin”
Emilian Ezechil, veteran de război

”Cuvântul mamă e cel mai scump din lume. Toţi camarazii care mi-au murit în braţe şi-au evocat în ultima clipă mamele”
Emilian Ezechil, veteran de război

CUM SE LUCRA CU ION ILIESCU

„Am făcut cerere pentru un Trabant şi mi-au dat o Dacie”

Emilian Ezechil a trăit cu o oroare pe front: că va rămâne ”un neterminat”. Nu putea concepe să nu aibă studii superioare. A absolvit Facultatea de Subinigineri Silvici din Timişoara, promoţia 1949, şi Facultatea de Silvicultură din Braşov, promoţia 1953. Ca inginer silvic, a lucrat în anii ’50-’60 la centrala Întreprinderii de Corectare a Torenţilor şi Ameliorare a Terenurilor Degradate, şi apoi la Institutul de Ceretări Forestiere.

Cercetătorul Ezechil a primit în anul 1976 o bursă a Agenţiei franceze pentru cooperarea tehnică industrială şi economică. Comuniştii nu l-au lăsat să o onoreze. Avea un dosar prost: ”Frate’miu făcuse Canalul, eu nu îi iubeam din calea afară, cum să-mi dea drumul?”.

Ţărănist până la moarte

În acelaşi an a fost transferat la Consiliul Naţional al Apelor (CNA). Aici a ajuns să lucreze cu Ion Iliescu: ”Când am ieşit la pensie, în 1983, Iliescu era şef la CNA. Eu nu l-am agreat ca şef al statului. Nu l-am votat. În 1990 am votat cu ţărăniştii mei, cu Ion Raţiu. O să fiu ţărănist până mor, o avem din familie, pentru ce au pătimit ai mei?

N-am conceput niciodată să trec de la un partid la altul. Cu Ion Iliescu nu se lucra greu, era deschis. Ţin minte că am făcut o cerere pentru un Trabant, că mergeam mult pe teren. Iliescu a semnat “cu rugămintea de a se împlini solicitarea”, ba, mai mult, nu mi-au dat Trabant, ci o Dacie 1300”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in evenimentul zilei (www.evz.ro) in 21-22.03.2009

people (11) – prizonier in celula secolului XX (II)

Pe Ioan Gheorghe, secolul trecut l-a „tatuat” cu toate grozăviile ideologice ale epocii, ca într-un program aplicat de exterminare psihică, în care figura călăului îmbrăca, pe rând, măştile disperării. Vreme de 38 de ani, Gheorghe s-a trezit trăind, de fapt, aceeaşi zi. Din închisoarea teribilă a propriei existenţe, fostul combatant de pe front a văzut, decenii la rând, printre zăbrele, aceleaşi chipuri hidoase de securişti, desenându-i traiectoria, notându-i paşii, măsurându-i cuvintele.

Astăzi, pe o stradă neasfaltată din Giurgiu, într-o casă în care aerul miroase a motorină arsă, amintirile lui Ioan Gheorghe se luptă cu uitarea.

Dosarul de urmărit al lui Gheorghe e voluminos, deşi “pungaşii de la CNSAS mi-au furat din el, mi l-au ‘curăţat’”. Răsfoindu-l te întâlneşti cu tot ce a scos mai mizerabil comunismul din oameni. Aproape nu e persoană care să-l fi cunoscut pe Gheorghe şi să nu-l fi turnat. Delatorii se turnau şi între ei, acuzându-se reciproc de lipsă de ”vigilenţă”, într-un cerc vicios şi definitiv al condiţiei de lichea.

Fiindcă a făcut studiile în Germania hitleristă, Ioan Gheorghe a fost bătut ani în şir de zeloşii torţionari de provincie. Când nu-l băteau, îl momeau cu vorbe dulci ca Zaraza: ”Au vrut să mă fac informator! N-am acceptat. Au vrut să mă trimită spion în Germania! N-am acceptat. Ştiam foarte bine că dacă intri în jocul lor nu mai scapi. Ar fi trimis pe cineva după mine şi mă omorau acolo”.

Aşa că s-a resemnat cu tratamentul

de acasă: ”Aici, pe podeaua asta mă băteau, m-au pus să şi dărâm un perete, fiindcă mă bănuiau că am telegraf şi ţin legătura cu fasciştii”. În 1961, plin de sânge, a scris cu mâna lui o declaraţie: ”Recunosc faţă de organele securităţii statului că eu am urmat şcoala de specializare în Germania, unde am primit o educaţie fascistă, pe care mi-o menţin şi în prezent. Că am luat parte cu trupele hitleriste pe frontul antisovietic, participând la lupte pentru distrugerea bolşevismului. Declar sincer şi-mi menţin declaraţia dată astăzi, 1 august 1961, în faţa organelor”.

Aşa a scris Ioan Gheorghe, cu organele interne zdrobite de organele securităţii statului. O explicaţie se cuvine: ”Am avut eu educaţie fascistă din părţi! Nu ei m-au trimis, domnule, nu statul român? Declaraţia asta m-a legat definitiv de gard, am fost pentru totdeauna un paria”. Ultima lui întrebare e un ecou care nu-şi va găsi niciodată răspuns: ”Şi pentru ce?…”.

DESTIN

”Groparul Canalalului” ajunge „Avocatul mahalalei”

În 1949, Ioan Gheorghe a fost concentrat la Canal. Stalin şi-a făcut loc în viaţa lui în acest dialog pe care-l reconstituie din imaginaţie: “Bă, Dej, fă şi tu Canalul Dunăre-Marea Neagră. Avem nevoie!” “N-am oameni!” “Cum n-ai, mă? Ia foştii ofiţeri, ia ‘reacţionarii’”. Lui Gheorghe i-au fost încredinţaţi o mie de recruţi, ostaşi de mai mare râsul, aduşi în izmene.

Mereu recalcitrant, niciodată pe linia Partidului în care n-a intrat, Ioan Gheorghe a avut de îngrijit destinele unor militari care munceau dezbrăcaţi în piatră, pe ger. “17 băieţi mi-au murit acolo. Eu i-am îngropat, într-un cimitir civil din Constanţa, le-am zis şi Tatăl Nostru, că popa n-a vrut să vină fără bani.

Ce-a făcut Armata? Şi-a bătut joc de noi, ne-a trimis forţat acolo, şi ne-a dat pe mâna civililor, a comuniştilor care ne-au umilit cum au vrut”. Acum, când vorbeşte, de Ioan Gheorghe mai au nevoie doar nevoiaşii din Giurgiu. Le scrie petiţii şi epistole şi nu le cere niciodată bani. I se spune “Avocatul mahalalei”.

Icoana nemişcată de 79 de ani

Fratele lui, Aurel, a apucat-o pe alt drum. S-a convertit la religia roşie şi a ajuns judecător în România lui Ceauşescu. Gheorghe nu l-a iertat niciodată: “M-am sacrificat pentru el, să-l ţin în şcoală, şi el s-a aliat cu torţionarii mei… Eu am făcut carte doar pe baza certificatelor de sărăcie de la primărie, că eram copil orfan, am muncit pentru el şi…”.

Nu mai numără de mult anii de când nu şi-au mai vorbit. Pe un carton a caligrafiat nişte nume de oameni care ar trebui sunaţi în ziua când vreun vecin o să-l găsească mort. Primul e Aurel. Alături e o icoană – “Maica Domnului cu trei mâini”. N-a fost mişcată din cui din 1930. Ioan Gheorghe a construit muzeul în jurul ei.

“Aveam opt ani când, pe uliţa noastră, a venit un călugăr de la Muntele Athos. Mama i-a dat apă şi brânză, el mi-a dat icoana asta şi mi-a zis să o păstrez până voi muri şi aşa fac. Priviţi cum trăiesc: e goală casa! Am vândut tot ca să am bani să trăiesc, dar de icoană nu mă despart”
Ioan Gheorghe, supravieţuitor al comunismului românesc

DUREREA CEA MAI MARE

„Comuniştii mi-au distrus viaţa, mi-au luat tot”

Ioan Gheorghe a călătorit destul în perioada studiilor în Germania. Participând la întreceri sportive, a apucat şi să iubească mult. Primea câte patru zile de permisie la fiecare concurs, se îndrăgostea şi se despărţea în toate colţurile unei ţări în care nici măcar nazismul n-a putut învinge dragostea. Pe un perete al casei-muzeu stă un colaj de fotografii îmbrăcat într-o husă de plastic, pe care scrie „Veşnică recunoştinţă acestor persoane”.

Sunt fostele iubite ale lui Gheorghe, nu multe, cele mai multe nemţoaice. Dacă n-ar fi fost război, poate că românul s-ar fi stabilit la Oldenburg, unde şi-a lăsat o parte din inimă în grija fotografei Irchen. A fost marea lui dragoste, iar acum asta se vede doar din dimensiunea unei poze alb-negru, o poză între sute de poze pe peretele unei case vechi de peste o sută de ani.

„Avea un atelier foto, înainte să plec pe front, că am plecat pe 26 iunie 1944, mi-a făcut nişte poze în mod profesionist”. I-a mai dat ceva Irchen, pe lângă dragostea ei: un aparat de fotografiat, pe care l-a protejat ca pe un copil. Aşa se face că este, poate, singurul prizonier care a putut să-şi fotografieze, pe ascuns, lagărele, imagini-document ale unei tinereţi pierdute în spatele a trei rânduri de sârmă ghimpată, imaginile-document ale unei istorii prea crude.

Peste ani, întors în Giurgiu, Ioan Gheorghe s-a îndrăgostit de o turcoaică, Ermine. Numai că şi ea, ca toate iubitele lui, a fost racolată de Securitate. „Mi-a mărturisit că trebuie să dea rapoarte despre mine, aşa că seara, în loc să facem dragoste, eu dictam note pentru Securitate, îi ziceam ce să scrie”.

În schimbul trădării lui Gheorghe, Ermine şi-a câştigat libertatea. Comuniştii i-au dat drumul

să plece la Istanbul. Nu s-au mai văzut niciodată. Crucea pe care a dus-o el e cea mai grea, e crucea omului condamnat la singurătate: „Securitatea mi-a distrus viaţa, mi-au luat tot”.

INTRAREA ÎN ”DEMOCRAŢIE”

”Poftiţi la Prefectură, poftiţi la Revoluţie!”

22 decembrie 1989 a fost la Giurgiu ca un teatru radiofonic prost. A fost Revoluţie la graniţa cu Bulgaria? „A fost pe dracu! N-o să uit, aveam radioficare, şi a început o femeie să strige: ‘Poftiţi la Prefectură, poftiţi la Revoluţie!’ Am zis să mă duc, m-am îmbrăcat frumos şi am fugit acolo.

La Prefectură se strânseseră vreo 40 de inşi, o clică, vorbeau numai prostii! Când am văzut, m-am întors acasă. Pe urmă mi-a părut rău că ăia au luat toţi certificate de revoluţionari, eu am luat ciuciu că am fost prost şi n-am avut răbdare să stau acolo o jumătate de oră. Când am ajuns eu vorbea părintele nostru, da’ popa Gheorghe era beat şi, de emoţie, a început să plângă, aşa că i-a luat un profesor vorba. Halal!”

CORESPONDENŢĂ

Mărcile se ascund în ”pâinea copilului Hristos”

În 1990, Gheorghe a trimis o scrisoare ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung, sperând că va da de foştii săi camarazi, alături de care făcuse şcoala de ofiţeri, împreună cu care luptase pe front. Scrisoarea se termina aşa: ”Dacă mai trăiesc, îi rog să-mi scrie”. Nu peste mult, a primit trei scrisori deodată. Expeditor: un austriac invalid, Friedrich, căruia Gheorghe îi salvase viaţa în război.

Au păstrat corespondenţă până în 2004, când ultimul prieten devotat al lui Gheorghe a murit: ”N-a fost sărbătoare să nu-mi trimită pachet şi bani. Ca să nu fiu furat la poştă, îmi punea bani, de Crăciun, într-o pâine tradiţională de-a lor, ‘pâinea copilului Hristos’. Îmi ascundea mărci înăuntru”.

Ioan Gheorghe a avut mari probleme cu ”poşta internaţională de pe Giuleşti”. A ţinut corespondenţă până în 1997 şi cu alţi camarazi nemţi, în total unsprezece. Toţi îi trimiteau bani, şi de fiecare dată funcţionarii furau „partea lor”.

Pe Strada Soarelui e întuneric

Chiar şi aşa, Ioan Gheorghe a strâns destul cât să mai aibă şi acum: ”Nu mi-am bătut joc de ei, imediat i-am făcut lei şi i-am pus la CEC”. I-a fost spartă şi casa de patru ori, că i se dusese vestea că primeşte valută de la nemţi. În acest joc târziu al epistolelor, Ioan Gheorghe nu şi-a uitat nici iubitele din tinereţe.

A scris poliţiei din Leipzig că vrea să ia legătura cu o fostă asistentă medicală pe care o cunoscuse acolo, în timpul războiului. A primit adresa visată. Gheorghe şi asistenta, devenită o pensionară cochetă, şi-au scris până când ea a murit, acum câteva luni: ”Ea s-a măritat, a avut copii, nepoţi, viaţă. Eu n-am avut nimic, mereu am fost urmărit, de mi-era frică şi de umbra mea, mergeam pe stradă şi întorceam capul să văd cine e în spatele meu…”.

Pe Strada Soarelui din Giurgiu, unde locuieşte Ioan Gheorghe, a venit noaptea. De fapt, numele străzii e o minciună, ca în melodiile deceniului trecut, acum deja vintage, în care soarele răsare doar dacă îl plăteşti. Ioan Gheorghe ştie asta. Pe cartonul care îi ţine loc de perdea scrie că are de vânzare un calorifer. E un Robinson Crusoe bătrân, rentier al propriilor amintiri, prizonier al unei lumi care nu mai există decât în inima

lui şi în fotografiile obosite de pe pereţii unei case-muzeu pe care nu o vizitează nimeni.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) in 23-24.03.2009

people (11) – prizonier in celula secolului XX

La 87 de ani, Ioan Gheorghe ştie că viaţa lui s-a jucat mereu la ruleta nemiloasă a celui mai dement veac din istorie. România l-a trimis să lupte în Wehrmacht, august 1944 l-a transformat în prizonier de război, sovieticii l-au ştampilat pe bază de dosar, iar pacea l-a trimis la Canal, marcându-i definitiv destinul isteric. Apoi, securiştii l-au hăituit vreme de 38 de ani.

Astăzi, Ioan Gheorghe şi-a transformat casa într-un muzeu cu multe poze alb-negru şi niciun vizitator. Dacă ar fi un sinopsis, destinul lui Ioan Gheorghe ar convinge orice casă de producţie să investească pentru o ecranizare fabuloasă. Ar ieşi un film adevărat şi dur, “un road-movie” despre cum istoria zdrobeşte între fălci vieţi alese la întâmplare.

Nu e loc pentru nuanţe: cine nu sfârşeşte însângerat devine un prizonier care-şi poartă în spate, printre decenii, celula amintirilor urâte. Totul i-a fost potrivnic acestui om născut acum 87 de ani într-un port încă prosper care se numea tot Giurgiu, un loc magic, fără multe în comun cu oraşul omonim de astăzi. Ioan Gheorghe a venit pe lume în casa cu două camere a unui militar.

Aceeaşi casă mohorâtă în care trăieşte şi azi. Militarul care i-a fost tată a murit în 1926, la o banală (acum) operaţie de extirpare a apendicelui. Ioan Gheorghe era doar Georgică. Avea patru ani şi rămânea cel mai vârstnic membru masculin dintr-o familie care cuprindea o mamă văduvă şi un frate în scutece.

În casa cu două camere nu s-au schimbat multe, doar că pe pereţi atârnă acum fotografii cu Gheorghe (Georgică a îmbătrânit), veteranul care locuieşte singur aici, de 57 de ani. Ioan Gheorghe e un tip aplicat. Cele două odăi sunt împărţite cronologic. ”Prima e cu mine român, a doua – cu mine ’neamţ‘“. În ambele, Gheorghe e tânăr. Nu există odaie pentru oameni bătrâni.

”Şeful de promoţie trebuie să fie fiu de general!”

Pe scurt, istoria lui mică, prizonieră în burta marii balene care e istoria mare, sună aşa: a ajuns în armată pentru că era calea cea mai scurtă pentru a-şi ocroti familia. Avea o mamă şi un frate de întreţinut, iar la politică nu se pricepea, în mahalaua Giurgiului viaţa era prea grea ca să lase loc dezbaterilor ideologice. Tânărul Ioan Gheorghe nu era legionar, doar capul unei familii nenorocite şi atât.

În Germania l-a dus faptul că a fost bun la şcoala care pregătea infanterişti pentru cel mai greu război al tuturor secolelor. Ultima lecţie românească: ”După note, trebuia să termin şef de promoţie, însă m-a chemat comandantul: ‘Bă, al cui eşti tu?’ ’Al nimănui, tata a murit când eram copil’. M-a trecut pe locul doi, zicând: ‘Bă, şef de promoţie trebuie să fie un fiu de general!’ ”.

Ministerul Forţelor Armate de atunci, secţia a 5-a a Marelui Stat Major, în frunte cu generalul Ilie Steflea, avea o misiune clară: de a pregăti Armata Regală Română pentru campania primăvară-vară a Wehrmachtului. Din raţiuni politico-militare radicale ”prima sută” din promoţia lui de infanterişti a plecat în Germania la studii de specializare. Ioan Gheorghe devine Johann Georg. Firesc, românii abandonaţi aliaţilor germani se pierd prin batalioanele cu care Hitler îşi trata paranoia.

 

Părăsit de România

Pe 26 iunie 1944, Johann Georg din Giurgiu pleacă pe Frontul de Est, să ajute la ceva de neconceput în cabinetul Fuhrer-ului, ceva real, care lăsa în urmă morţi în carne fumegândă şi oase distruse: retragerea din URSS. Ziua de 23 august l-a prins undeva pe teritoriul de astăzi al Letoniei, singur într-un pluton de nemţi. A citit titlul unui articol dintr-un ziar ”Trădătorul Rege Mihai I”.

S-a predat: ”Ce era să fac? România mă părăsise”. L-au pus la zid, lângă doi prizonieri de război: un estonian şi un lituanian. Ultimii doi au fost împuşcaţi, el a scăpat. A fost un ordin venit de la comandantul brigăzii, un ordin prea sentimental pentru a putea fi explicat în logica unui război. Johann Georg era o figură în rândul infanteriştilor din Wehrmacht.

Copilul crescut mai mult în Dunăre decât pe uscat se făcuse un bărbat puternic, care câştiga toate concursurile de înot din Germania care învăţa că ”arienii” pot pierde şi acolo unde Hitler îi decretase invincibili: în sport. L-au dus într-un scurt tur al lagărelor rezervate prizonierilor de război. Când ”Armata Roşie Eliberatoare” a ajuns şi la Wustrau, Ioan Gheorghe era un prizonier ca toţi ceilalţi, care culegea cartofi de pe câmp.

Ofiţerii români nu erau bine văzuţi. Făcuseră şcoala printre fascişti, trebuiau trimişi la re-educare. În URSS,  şi cum URSS era un stat larg, Siberia li s-ar fi potrivit cel mai bine. Numai că Ioan Gheorghe şi alţi patru români au aflat şi au decis să evadeze. Au reuşit şi s-au întors în ţară. Însă aici îi aşteptau cei de care-au fugit.  O lege din 1946 epura armata de ”elementele nesănătoase”. Printre ele, Ioan Gheorghe.

La 9 august 1947 a fost trecut în cadrele de rezervă ale armatei din ce în ce mai puţin regale, moment din care nu a mai primit nici un ban şi a trebuit să-şi caute de lucru în zona mlăştinoasă a profesiilor, pe ruta ospătar-hamal. În 1949, armata „republicană” de acum l-a ”recuperat” pentru a-l concentra la Canal. L-au trimis să muncească acolo, cot la cot cu soldaţii, cu „fiii de chiaburi” şi deţinuţii politici.

11 iulie 1951 a fost o zi cu ghinion, dar asta a aflat-o abia în 2002, când şi-a scos dosarul de la CNSAS. 11 iulie 1951 este ziua în care a început urmărirea acestui om pe care România l-a trimis să lupte împotriva bolşevismului, pentru a-l condamna apoi fiindcă a făcut-o. 38 de ani securiştii au migălit la desăvârşirea operei de distrugere a unei vieţi anonime. Viaţa lui Gheorghe.

HITLER VĂZUT DE APROAPE

”Zugravul ăsta emana aşa o energie, o forţă”

Pe Adolf Hitler l-a cunoscut într-o zi de noiembrie 1943. S-a întâmplat ca un general mort să fie adus unde făcea şcoala şi sergentul-major Johann Georg. Hitler a venit să-şi vadă generalul pentru ultima oară, era trist. Românul l-a reîntîlnit două săptămâni mai târziu, pe o stradă care mirosea a tei, la Berlin.

„Am fost trimis să păzesc un monument important, lângă Cancelaria Reich-ului, şi chiar pe tura mea s-a nimerit să vină o delegaţie din Spania. Hitler a ieşit să-i întâmpine. L-am văzut de aproape, din doi metri, dar n-aveam voie să mişc, mai mult cu coada ochiului l-am privit. Era zdravăn atunci, după atentatul din 1944 şchiopăta. Domnule, ăsta ce-a fost? Un zugrav! Dar emana aşa o energie, o forţă ciudată, nu mi-am putut explica niciodată această figură, această ciudăţenie a naturii, a istoriei…”.

 

 

”Eu, ca militar, am trei jurăminte depuse – lui Mihai, lui Hitler – că aşa ne-au obligat – ’Eu jur pe Dumnezeu’, iar al treilea tot lui Mihai, când m-am întors în ţară”
Ioan Gheorghe, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial

EVADAREA

”Am fugit la prânz, când era paza mai slabă”

Prima noapte a lui Gheorghe ca prizonier de război a fost în septembrie 1944, la Nürnberg. Era singurul român, aşa că l-au trimis într-o baracă de italieni. Pe la trei dimineaţa, l-au trecut nevoile. Când să iasă, un italian îl prinde de mână: ”Vrei să mori?”. Lagărul era păzit de sentinele cu puşti-mitraliere, care trăgeau, fără somaţie, în oricine ar fi ieşit din baracă între şase seara şi şase dimineaţa.

Apoi, în prizonierat cu alţi ofiţeri români, la Wustrau, i-a cunoscut pe cei 13 capi ai revoluţiei poloneze din 1944. N-a văzut însă picior de SS-ist: ”Domnule, vă spun sincer, noi nu ştiam ce grozăvii fac ei cu evreii. Wehrmacht-ul a fost o armată ca toate armatele pe front: trăgeai tu, că dacă nu trăgea adversarul. Dar Holocaustul l-au făcut SS-iştii”.

În periplul său prin lagăre s-a întâlnit şi cu Horia Sima: ”Venise cu o şleahtă de-a lui să racoleze militari, să facă două regimente, să aderăm la armata lui, să mergem pe front. L-am luat la pietroaie. Şi de bine ce şi-a făcut el armată, la primul glonţ tras de ruşi i-au fugit toţi oamenii. Un pungaş, asta a fost Horia Sima!”.

Nemţii nu erau foarte stricţi în paza prizonierilor: ”Aveau câini răi, că în rest la pază erau doar bătrâni cu puşti de pe vremea primului război mondial”. Viaţa curgea fără chinurile prin care treceau prizonierii români în URSS. Trecea cu munca pe câmp.

Cadavrele îmbibate cu votcă

Apoi a venit 1945 şi ruşii au preluat lagărele de prizonieri. Gheorghe şi ceilalţi au fost mutaţi într-un ”centru de repatriere”, mai aproape de Berlin. De fapt, pentru cei ca el, o anticameră pentru Siberia: ”Mă uitam cum plecau englezii, francezii, veneau cu maşini mari, frumoase, şi îi duceau acasă. De noi nu mai voia nimeni să ştie nimic”.

A evadat cu alţi patru români, ”la prânz, când era paza mai slabă”. Au sărit într-un lac şi au trecut înot printre santinelele bete de la prea multă votcă. ”Cum să nu mă descurc eu, când de la 15 ani treceam Dunărea înot la bulgari să cumpăr ţigări? Luam 2.000, le ţineam pe cap să nu se ude, le vindeam apoi în port, la noi, câştigam un pic”.

Obiceiul ruşilor de a bea prea mult îl cunoştea de pe front. Acolo unde viaţa şi moartea se îngemănează prea des, iar logica derivă din legile primare ale barbariei – ”ucide ca să nu fi ucis”. Ioan Gheorghe nu s-a despărţit niciodată de două lucruri: de cască şi de lopată. ”Nu scăpai dacă nu puteai oricând să-ţi faci o groapă, să te ascunzi”.

Pe ruşi îi ştia bine: ”Nu iertau nimic, dar nici nemţii nu-i iertau când îi prindeau. Îi secerau, praf îi făceau. Am încercuit o unitate rusească din asta, în Estonia, noi – cu tunurile cu patru ţevi, şi i-am făcut. Oameni buni, ştiţi cum duhnea a votcă din cadavrele alea? Imediat a venit un buldozer şi i-a acoperit, că nu se putea sta. Numai aşa au luptat: îmbibaţi de votcă şi cu săculeţul de mahoarcă. Orice iarbă o fumau cu foiţă de ziar, aşa…”.

Destinul se scrie cu cerneală roşie

Pe 26 iunie 1945, la fix un an de când pleca pe front, era în primăria din Berlin şi cerea să i se semneze o hârtie pe care să scrie că ”Militarul  Ioan Gheorghe e român şi e în drum spre Bucureşti. Să fie ajutat!”. Purta uniformă germană, ceea ce pentru un drum înapoi în ţară era cumva sinucigaş. La paza Berlinlului erau şi mulţi basarabeni din armată rusă. L-a rugat pe unul să scrie şi pe verso, în alfabet chirilic.

Semnată de un locotenet indiferent din Armata Roşie, hârtia acum roasă de timp, căpăta valoare: ”Fără ea, multă bătaie mai mâncam noi”.  Drumul spre Bucureşti a fost parcurs în mare parte pe jos. La Praga i-a prins poliţia şi i-a băgat la deparazitare, în Ungaria au fost bătuţi de toate forţele de ordine care i-au întâlnit. Ajunşi la Oradea, au luat trenul spre Bucureşti, cu direcţia ”Marele Stat Major”.

Nu aveau acte, identitatea se dădea, ca un credit, pe cuvânt.”Am fost judecat şi parajudecat, până când s-au convins că n-am făcut nimic prin care să dezonorez, vezi-Doamne, Armata Română. Ne-au reprimit şi ne-au trimis la o instrucţie la Zărneşti. Pe urmă, m-au încadrat la vânători de munte.

Am dat examen de sublocotenent. Ne-au trimis la unităţi, de la 1.10.1945 până la 9.08.1946 am fost la Baia Mare”. Restul se ştie: pentru soldaţii trimişi la specializare în Germania, destinul s-a scris cu cerneala roşie a autorităţilor populate de oameni noi.

Mâine, evz.ro vă oferă istoria otrăvită de Securitate a destinului postbelic al lui Ioan Gheorghe. Puteţi afla cum “groparul Canalului” a ajuns “avocatul mahalalei” şi cum nopţile de dragoste se transformau în comunismul românesc, ca într-un coşmar infinit, în ore dedicate încropirii unor note informative. Puteţi descoperi un Robinson Crusoe bătrân, rentier al propriilor amintiri, prizonier al unei lumi care nu mai există decât în inima

lui şi în fotografiile obosite de pe pereţii unei case-muzeu pe care nu o vizitează nimeni.

 

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) in 23-24.03.2009

history (7) – sapte decenii de singuratate, la cota 101

EXCLUSIV ONLINE. O femeie îşi caută toată viaţa tatăl mort în 1941. România, ţara care i-a trimis părintele la război, aruncă uitare peste eroii care au pierit în lupte de demult. Autoritatea care ar trebui să le protejeze nemurirea stă sub nori negri. Două poveşti, câteva pilde, nenumărate întrebări şi puţine răspunsuri.

“Tatăl meu era din Independenţa, sergent de premilitari în Regimentul 11 Siret. A murit în 1941, pe 9 iulie. Pe 22 iunie trecuse Prutul. 1.020 de români au murit atunci la Ţiganca. Astăzi sunt acolo nouă gropi comune şi un monument, pe un deal. La cota 101”. Începem de aici: Tudoriţa Negriu şi-a căutat tatăl decenii la rând.

De fapt, i-a căutat rămăşiţele îngropate undeva în Republica Moldova, „uitate” de un regim comunist pentru care războiul împotriva trupelor roşii ale Moscovei din perioada 1941-1944 nu merita decât şters din memoria comună.

„Tata n-a fost fascist, ci doar patriot”, remarcă fiica pentru care tatăl e doar o imagine în fotografii vechi. Sergentul Anton Tudorache a murit prăbuşit peste mitralieră. Avea fruntea şi părul „decupate” de schijele unui obuz sovietic.

Trecutul ca o jucărie sovietică

„A cui eşti tu?” – „A lui Tudorache” – „Şi unde e tăticul tău?” – „A murit pe frontul de onoare”.

Sunt cuvintele pe care Tudoriţa Negriu le-a auzit şi le-a rostit ani la rând, neştiind exact de ce tatăl ei a trebuit să moară pe front. Oamenii mari îi ziceau „de onoare”, iar copilul se mira. Unde să fi fost oare onoarea bărbatului căzut în primele zile ale războiului din Basarabia, din moment ce nimeni nu vorbea la sfârşitul conflictului decât despre măreaţa armată sovietică şi „eliberatorii” ei de după 1944? Anton Tudorache (foto) rămăsese în pământul udat de sânge de la Ţiganca, acolo unde vara lui 1941 fusese fierbinte şi tragică.

Mutăm cadrul. Bucureşti, aproape şapte decenii mai târziu Pe o străduţă care şerpuieşte spre Parcul Carol, un autoturism de teren înaintează încet. Castelul lui Vlad Ţepeş, edificiu vechi de 103 ani, care găzduieşte astăzi sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), e într-o zonă splendidă. ”Suntem o ţintă pentru rechinii imobiliari”, explică “acţiunea de filaj” colonelul Cristian Scarlat, directorul instituţiei.

Din biroul său minuscul, încălzit de o sobă ca în odăile copilăriilor idilice de pe vremuri, perspectivele sunt sumbre. Norii negri ai desfiinţării planează şi deasupra acestei instituţii care deserveşte ”electoratul mort”. În România, calculele sunt simple, iar viaţa nu se împiedică de trecut: ”Norocul nostru că a început criza asta, altfel acum era şantier aici, se ridicau vile, cine ştie…”. Autoturismul de teren demarează ca la raliu.

COTA FATALĂ

Crucile mici şi spicele URSS

Istoria de manual a eternizat acel 22 iunie 1941. Soldaţii români au trecut Prutul pentru a readuce Basarabia sub mantaua administrativă a Bucureştiului. Pentru România începea Al Doilea Război Mondial. Acum, la distanţă, este loc pentru discuţii de nuanţă şi acuzaţii: românii au luptat alaturi de fascişti, forţele noastre erau extrem de prost instruite şi dotate, iar lista poate continua, aşa cum a arătat Cristi Puiu că sunt discuţiile din sufrageriile românilor.

Istoria trăită e altfel. Pe Anton Tudorache nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să meargă la război. A primit ordinul de încorporare, iar în dimineaţa lui 23 iunie trecea deja în Basarabia alături de Regimentul de infanterie 11 Siret. În nopţile de 3/4 şi 4/5 iulie, unităţile româneşti au fost deplasate de pe cursul inferior al Prutului în zona Fălciu, unde,  la 6 iulie, s-a deschis capul de pod Ţiganca. Regimentele 11 şi 12 au fost introduse în acest cap de pod cu un obiectiv precis: să atingă cota 101 de pe Dealul Epureni.

Pe 8 iulie, zona Ţiganca se prăbuşeşte în Gheena morţii. Ruşii atacă pe tancuri. Aripa stângă a Regimentului 11 se retrage în derută. Anton Tudorache îşi dă seama că oamenii săi vor fi ajunşi de blindatele inamice. „Nu înapoi, ci spre stânga, la ăia din 12 care-s mai aproape şi nu se retrag”, se aude vocea bărbatului, printre norii de fum şi zecile de cadavre.

Încolonaţi în tăcere

În zona Regimentului 12, surpriză!, comandantul român îl acuză pe Tudorache de părăsire a poziţiilor şi îl ameninţă cu judecata marţială. Situaţia se rezolvă însă: sergentul îşi explică decizia şi se arată decis să lupte alături de oamenii colonelului Gheorghe Niculescu. Artileristul Nicolae Dănescu avea să-şi amintească peste ani: „Atunci s-a produs o adevărată minune: pe panta dealului veneau în fugă ostaşi de-ai noştri, cu strigăte de ‘ura’.

Erau bravii infanterişti ai colonelului Gheorghe Niculescu, comandantul Regimentului 12 Dorobanţi. În fruntea lanţului alerga însuşi comandantul. Lângă el, un plutonier mic şi blond, Petre Dunduc, care suna atacul cu trompeta, iar de cealaltă parte, sergentul Anton Tudorache, împroşcând rafale din puşca mitralieră”. Pe front însă, victoriile sunt efemere. Atotprezentă este doar moartea.

A doua zi, pe 9 iulie 1941, întreaga creastă a fost ocupată. Preţul avea să fie imens, peste 1.000 de oameni găsindu-şi sfârşitul pe dealurile de la Ţiganca. Printre ei, comandantul Regimentului 12 Cantemir, colonelul Niculescu, şi tatăl Tudoriţei, sergentul Anton Tudorache. Ambii, morţi pe „frontul de onoare”.

O amintire ca o carte poştală, dintr-o altă Românie: în cinstea acestor eroi, la cota 101 a Dealului Epureni s-a ridicat în 1941 o troiţă din fier forjat montată în soclu de piatră (foto), înaltă de cinci metri. În septembrie 1944, trupele sovietice ce reocupau Basarabia au demolat-o. În locul crucilor mărunte, au răsărit spicele şi idealurile agricole de colhoz. Dedesubt, morţii au rămas încolonaţi în tăcere.

 

PREŢUL

Când moartea costă 22 de lei

Tudoriţa Negriu nu s-a împăcat niciodată cu gândul că tatăl ei e doar o amintire îngropată dincolo de Prut. Pentru multă vreme, istoria nu i-a dat voie să spere. Într-o ţară comunistă, nimeni nu avea nevoie de eroii unui război antisovietic. După 1989 însă, Tudoriţa şi-a înţeles libertatea ca o datorie. Faţă de părintele pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar de care au legat-o mereu fire invizibile.

„În 1991, ascultând la radio o emisiune dedicată armatei, am aflat de cazul locotenent-colonelului Niculescu, al cărui tată, comandant al Regimentului 24, murise tot la Ţiganca în iulie 1941. Şi am luat legătura cu el”. Colonelul Niculescu i-a răspuns. Solidaritatea în moarte a părinţilor supravieţuise deceniilor. Iar o dată cu neaşteptata corespondenţă a venit speranţa.

“Eroii ruşi au cimitir la noi, România ce face?”

Ţiganca nu este departe de Independenţa, comuna gălăţeană de unde Anton Tudorache a plecat acum şapte decenii spre moarte. Şi totuşi, pentru Tudoriţa locul a fost multă vreme la capătul pământului. Kilometri de drum s-au transformat mereu în distanţe insurmontabile sub apăsarea grea a ideologiei comuniste.

Un gând i-a stat mereu însă în colţul sufletului: „La noi în comună există cimitir al eroilor sovietici, de pe vremea în care eram eu mică. Ruşii vin şi se îngrijesc la noi de eroii lor, noi ce facem?”. Întrebarea a rămas fără răspuns mult timp. Atât de mult încât Tudoriţa încetase să mai creadă că visul ei este realizabil. Apoi, istoria a început să curgă pe repede înainte.

A venit Revoluţia, România şi-a trăit convulsiv primul deceniu de libertate şi, pe neaşteptate, în 2003 s-a înfiinţat o instituţie cât un mic muzeu al memoriei, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. În 2006, minunea s-a produs şi la Ţiganca: un cimitir în cinstea eroilor căzuţi în 1941 a fost amenajat. Tudoriţa n-a reuşit însă să meargă la inaugurare.

O altă realitate crudă: pământul pentru care tatăl ei se jertfise îi cerea acum paşaport pentru a o primi. A ajuns, într-un final, un an mai târziu. După 66 de ani şi o lună de la acel iulie 1941.

                                                                        

FOTO: Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor

„Mă doare pentru că tata a murit degeaba”

“Când am fost la Ţiganca în 2007, la graniţă, ne-au controlat paşapoartele. Şi m-am gândit: pentru ce a luptat tatăl meu, dacă eu acum trebuie să prezint acte?”. Tudoriţa Negriu are astăzi 67 de ani, trei băieţi, un caiet cu poezii şi note personale – „Eminescu este idolul meu” –  plus recunoştinţa că a fost, măcar o dată, în locul în care tatăl ei şi-a suspendat destinul.

O deranjează uitarea în care România şi-a îngropat, a doua oară, eroii de război. Şi nu înţelege de ce moartea lor a costat atât de puţin: „Mama a primit un an sau doi pensie de veteran. Apoi i-au ridicat-o pentru că tata luptase împotriva Rusiei. Astăzi primeşte ca veteran 22 de lei”.LUPTÂND CU O FANTOMĂ

”Am crezut că ne-aţi uitat de tot…”

Istoria lui Anton Tudorache e a multor români despărţiţi şi în moarte de famiile lor. Povestea lor se intersectează fericit în 2003 cu munca unor oameni pe care nu-i ştie nimeni. Naşterea dificilă a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor a fost forţată de o Germanie mult mai dedicată cetăţenilor pe care i-a trimis la moarte. Berlinul avea nevoie de o instituţie alături de care să regleze memoria soldaţilor cărora statul german le-a cerut să lupte în numele său.

Astăzi, cei 33 de lucrători la ONCE sunt invizibili în spaţiul public. Fără lamentaţii inutile, asta este o realitate asumată într-o ţară în care patrimoniul civic este format de caricaturi. Efortul celor 33 ar putea fi rezumat, statistic şi nedrept, la cele câteva ”însemne” ridicate în Republica Moldova, Federaţia Rusă, Slovenia, Slovacia, Ungaria. Acolo unde au fost identificate locurile unde şi-au pierdut viaţa tineri ai României de altădată. Nu este însă niciodată vorba doar despre asta.

Chirurgia memoriei implică şi altceva. Ilie Schipor, adjunctul de la ONCE, ştie că Oficiul e doar o prelungire a muncii unor fanatici ai memoriei din Ministerul Apărării Naţionale, care s-au dedicat acestei lupte inegale cu fantoma uitării. O fantomă care devora trecutul în forme concrete: buruienile crescute peste oasele românilor căzuţi în marile războaie ale secolului trecut.

Schipor o spune, ostăşeşte, în cuvinte simple: ”Când am fost în Republica Moldova, oamenii încetau lucrul la câmp şi când aflau de unde am venit le dădeau lacrimile: ‘Am crezut că ne-aţi uitat de tot…’”

FOTO: Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut pe www.evz.ro in data de 25.03.2009