You are currently browsing the monthly archive for April 2009.
Până marţi, 22 aprilie 2008, credeam că românii care aşteaptă Paştele pentru shopping agresiv, de la reduceri, sau pentru orgii culinare, sunt gregari şi pierduţi.
Că adolescenţii care îşi dau întâlnire în curţile bisericilor în Noaptea Învierii pentru un şpriţ (am văzut destui în copilărie) sunt gregari şi pierduţi. Că n-au înţeles nimic. Cel care nu înţelesese eram eu.
Marţi, 22 aprilie, la ora 13.00, am cunoscut o înaltă faţă bisericească, despre care EVZ va scrie mai mult în zilele ce vin. Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu e un om care, dacă n-ar fi auzit la şaisprezece ani chemarea Domnului, ar fi putut vorbi despre credinţă din filmele cu Andrei Rubliov. Are însufleţirea pe care mi-am imaginat-o doar atunci când citeam despre Alioşa Karamazov, omul-înger al lui Dostoievski.
L-am întrebat, stupid, despre toţi cei care, credeam eu, au pierdut pariul cu consumismul, despre cei care s-au predat singurei religii în care pare să mai creadă Occidentul: banii.
PS Irineu mi-a zis simplu: „Când văd biserica plină de oameni ştiu că printre ei sunt şi curvari, şi hoţi, şi ticăloşi, şi oameni care nu prea mai ştiu de ce sunt acolo, oameni pe care îi văd doar de Paşte la biserică. Dar e bine că vin, că se bucură. Învierea e bucurie. Eu îi iubesc“. Mai târziu, a venit vorba despre orgoliu şi ură. Şi, din două fraze, ne-a mai dat o lecţie fundamentală: „Fiule, mi-a luat atât de multă suferinţă să ajung la liniştea de acum. Nu îmi permit să las nimic să o mai tulbure“.
Poate că nu mai ştim să ne bucurăm şi ne refugiem în tot ce e material, trecător, în tot ce nu contează.
Poate că nu mai ştim să ne bucurăm, pentru că, de fapt, nu mai ştim să iubim. Sunt atât de mulţi cei din jur care au glasul deznădăjduit ca al lui Ivan, copilul trecut prin Infernul lui Tarkovski. Poate că e timpul
să ne amintim că, la sfârşit, o singură întrebare rămâne, o singură întrebare ni se va pune: „Cât de mult aţi iubit?“. Despre dragoste s-a scris mult, cam tot ce s-a scris de la facerea lumii şi tot ce se va scrie până la final, e într-un fel despre dragoste, din dragoste sau pentru dragoste.
Dar niciun text n-a egalat şi nu va egala aceste versete biblice din Întâia epistolă către Corinteni: „Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. (…) Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. (…) Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“.
Cât timp cineva încă ascultă cuvintele acestea, nimic nu e pierdut. Iisus a Înviat pentru toţi.
* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 26.04.2008
Atât a costat libertatea lui Dinu Zamfirescu, acum 34 de ani. Erau vremurile în care a fi „nepotul lui Brătianu” echivala, în ochii albaştri ai comunismului, cu proscrierea. Viaţa lui Zamfirescu este o tulburătoare poveste despre dispariţia bărbaţilor care au făcut istoria României interbelice.
O poveste despre legendara moşie a Brătienilor de la Florica şi biblioteca ei minunată mistuită de flăcările urii aprinse de combustibilul “roşu”. O poveste despre americanii care au uitat să mai vină şi despre procurori care strigă, ieşiţi din minţi în faţa completului de judecată, „la glonţ!”.
O poveste despre vină, mândrie şi suferinţa încheiată printr-o vânzare. Pentru 30.000 de franci francezi, Zamfirescu a schimbat exilul de la mijlocul socialismului naţional cu unul, purtat ca o datorie, de departe. „Cumpărat” de cumnatul său din Paris, Dinu n-a renunţat niciodată la gândul că se va întoarce.
În 1989, a revenit în ţară cu primul zbor civil căruia i s-a permis să aterizeze pe Otopeni. Era 29 decembrie şi nimic nu mai avea să fie la fel. Cursa Air France Paris – Bucureşti a distribuit atunci gratuit bilete celor care se întorceau acasă, într-o ţară mutilată de comunism.
Potecile umbroase de la Florica
Înainte ca flagelul totalitarismului roşu să atingă estul european spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, România şi-a hrănit istoria prin destinele marilor familii ale politicii interbelice. Iar Dinu Zamfirescu a crescut, şansă sau ghinion?, chiar la mijlocul unei încrucişări ciudate.
Născut în 1929, nepotul pe linie paternă al colonelului Pavel Zamfirescu, aghiotantul Regelui Carol I, avea să “beneficieze”, prin divorţul părinţilor, de contactul direct cu vârfurile politicii de demult. Iţele sentimentale sunt complicate: mama lui Zamfirescu s-a recăsătorit cu Dan Brătianu, fiul lui Dinu şi nepotul legendarului I.C. Brătianu.
Bunica pe linie paternă i-a “asigurat” contactul cu cercurile ţărăniste, măritată fiind cu Toma Ionescu, fratele lui Take. “Medelenii” lui Zamfirescu au fost potecile umbroase ale moşiei de la Florica, unde Dinu Brătianu, devenit preşedinte al PNL în 1934, îl plimba adesea. Şi încă ceva de neuitat: biblioteca conacului, cu miile sale de volume fabuloase. Majoritatea arse, ca într-o procesiune macabră de exorcizare, după 1948.
ÎNCEPUTUL
Colonelul Maltopol: “Bestii rebele, veţi plăti!”
O lecţie venită peste decenii: vocaţia politică nu se reneagă niciodată. Pentru Dinu Zamfirescu, bărbatul crescut în proximitatea celei mai importante dinastii liberale din istoria României, propoziţia anterioară e ca o axiomă. Efectele au fost însă, mereu, pe invers: în loc să-i rezolve problemele, axioma i le-a alimentat constant. 16 ani avea Dinu când s-a lovit prima oară de “zidul” ideologic al cerberilor comunişti. Era 8 noiembrie 1945.
În Bucureşti, limba rusă se predă pe stradă
În ziua aceea rece, mii de elevi, studenţi şi tineri ţărănişti sau liberali s-au adunat în Piaţa Palatului Regal pentru a-şi demonstra sprijinul pentru Mihai I. Era perioada “grevei regale”, cu decretele-legi ale Guvernului Petru Groza rămase fără efect prin refuzul monarhului de a le semna. La sfârşitul lui 1945, speranţele nu muriseră încă de tot pentru copiii României interbelice.
Era 8 noiembrie, iar Dinu Zamfirescu se afla în stradă, la prima dovadă de rezistenţă anticomunistă din lungul şir care avea să urmeze. Războiul se terminase cu efecte devastatoare pentru România: o armată decimată pe ambele fronturi europene, plus eticheta „fascistă” atârnand greu de gâtul pacii. Încă ceva, ce nu se ştia atunci: intrasem sub sfera de influenţă sovietică.
Zamfirescu îşi aminteşte atmosfera caraghioasă a Bucureştiului din anul de referinţă: „Pe străzile centrale erau difuzoare peste tot, iar din ele se auzea o voce profesorală de femeie care ne îndemna „să învăţăm limba rusă!”. După care erau prezentate diferite cuvinte sau formule de adresare, prima dată în rusă, apoi în franceză”.
Jurământ la 16 ani
În arhivele Siguranţei, dosarul nr. 44608 are un opis de 68 de pagini, mii de file şi 413 arestaţi menţionaţi. Printre ei, Dinu Zamfirescu, ridicat chiar din Piaţa Palatului şi dus la sediul Prefecturii Poliţiei, „trecut” prin filtrul regimentului „Tudor Vladimirescu” şi încarcerat la Jilava pentru o lună.
Zamfirescu aude şi astăzi cuvintele colonelului Maltopol, adjunctul diviziei venite pe tancurile ruseşti direct din lagărele de pe Don: „Bestii rebele, veţi plăti!”. Unii au făcut-o în acel noiembrie 1945 cu moartea. Dinu a fost mai norocos. Avea 16 ani şi şi-a jurat atunci că nu se va împăca niciodată cu regimul comunist.
„Generaţia mea a fost una extrem de interesată de politică. Noi practic n-am avut tinereţe, am fost forţaţi să intrăm direct în viaţă”Dinu Zamfirescu, lider liberal
ŞAH
“Pionii” comunişti împotriva “nebunului” liberal
Prima arestare urma să aducă, ca în toate poveştile cu „dosar”, exmatricularea din Liceul „Spiru Haret”. Acelaşi în care învăţa şi Ion Iliescu. Două destine, în oglindă, separate prin capriciile timpului şi opţiunile personale. Povesteşte Dinu Zamfirescu: „A doua arestare a venit doi ani mai târziu, într-un 8 martie. Mă duceam la film împreună cu un prieten, eram în zona Capşa, chiar lângă Calea Victoriei.
Am dat peste o manifestaţie pro-comunistă, ţinută în cinstea „Femeii”. „Hai de aici, că e cu tovărăşie”, i-am spus amicului. Pesemne că m-a auzit cineva, imediat un agent de poliţie a început să strige „prindeţi hoţul”, s-a format un cordon şi am fost ridicat. La Siguranţă, m-au luat în primire doi anchetatori, o femeie şi un bărbat. El mă ţinea, iar ea mă lovea încontinuu, strigând „recunoaşte că ai insultat-o pe Ana Pauker!””.
Până la urma, i-au dat drumul. Vorbele au trecut, scrisul a rămas însă. Cu fiecare nouă reţinere, filele se înmulţeau la dosarul lui Zamfirescu. Dintr-un tânăr liberal cu viitor cert, Dinu se transforma, încet încet, într-un proscris. Deşi nu purta numele, era un „Brătianu”, un duşman al poporului, o piedică în calea tăvălugului sovietic pe coama căruia se ridica, repede repede, Ion Iliescu.
Asasinatul politic, varianta sinucigaşă
Chiar şi după instaurarea lui Dej în „fotoliul” rămas vacant după surghiunirea monarhiei, Zamfirescu şi-a continuat, clandestin, activitatea politică. A reuşit chiar să termine liceul şi să se înscrie la Drept. „Filtrele” partidului nu erau încă suficient de eficiente
. Nici Dinu nu se ferea însă foarte tare, sfidând în faţă cerberii socialismului ştiinţific.
În mai 1949, spre finele anului universitar, Zamfirescu a susţinut într-o sală plină ochi o teză sinucigaşă, ”Asasinatul politic”. A ieşit zarvă mare, studenţii l-au purtat pe braţe, iar acasă, ca niciodată, bunica a primit toată ziua sute de flori. A doua zi, comisia previzibilă s-a întrunit: decanul, şeful catedrei de drept, securistul şi „omul partidului”.
Patru pioni pe tabla de şah a comunismului naţional, trimişi împotriva „nebunului”. „Vorbeşte-le din nou studenţilor şi schimbă textul”, l-au somat. „N-ai citit operele marilor clasici Lenin, Marx şi Engels?”. Răspunsul i-a năucit: „Ba da, tocmai că le-am citit şi am ajuns la concluzia asta”. Verdictul era previzibil: exmatriculare. Plus demascarea în ziua următoare, în paginile „Scanteii Tineretului”.
POVESTE DE CRĂCIUN
Beckett şi Orwell desenează securistul perfect
24 decembrie 1947 a fost special. Erau ultimele zile ale monarhiei, aerul devenise greu, aproape irespirabil, iar Zamfirescu credea că poate schimba lumea. În felul lui, invizibil şi anonim, chiar o făcea. „Eram la bunica, ţin minte că mai stătea cu noi un redactor de la Scânteia, după ce anterior fuseseră cazaţi nişte ruşi. Au venit nişte tipi de la Siguranţă, i-am zărit pe geam, la intrare. Am fugit utilizând o ieşire secundară, prin spate”.
Dinu Zamfirescu a stat ascuns câteva luni. Ştia că, dacă se întoarce, va fi ridicat. Nu ştia însă că, dacă n-ar fi avut curajul de a sustrage arestării, destinul său ar fi sfârşit în temniţele „fenomenului Piteşti” sau la Canal. „Bunica mi-a povestit ulterior că au dus-o în pădure la Băneasa, ameninţând cu focuri de armă. Noroc că avea talent actoricesc, s-a prefăcut că i se face rău şi au adus-o înapoi”, îşi aminteşte Zamfirescu.
Ultima imagine rămâne fenomenală: un securist a stat, la începutul unui 1948 „scris” parcă după toate canoanele celebrei utopii orwelliene, o săptămână întreaga in holul
casei, lângă paltonul fugarului. Aşteptându-l pe Dinu Zamfirescu.
NIŞTE DEMASCĂRI
“O vară întreagă am dormit prin gări”
Dat afară de la Drept, Zamfirescu s-a înscris la Istorie. A terminat primul an, iar lucrurile păreau să se fi liniştit. Într-o zi însă, toată facultatea a fost convocată în amfiteatru, unde nişte tineri din UTM au început să glorifice istoria stalinismului. Sala a răsunat minute în şir, ieşită din minţi: „Stalin! Stalin!”.
Într-un colţ, o mână de muncitori cântau cântece revoluţionare. Dintr-o dată, s-a făcut linişte, iar de la prezidiu cineva a rostit: „Vom proceda la nişte demascări”. „Nepotul lui Brătianu” a înţeles atunci totul. „Zamfirescu nu mai are voie în sălile de curs”. „Să se ridice banditul!”, „La moarte!” s-a înflăcărat vocea sălii. Zamfirescu s-a ridicat şi a plecat.
Avea să afle, câteva zile mai târziu, că nu i se mai permite să facă studii superioare. Numele său era interzis în toate universităţile României comuniste. N-avea alternativă: s-a angajat muncitor necalificat pe unul din şantierele patriei. „Traseul” l-a urmat toată familia. Mai puţin cei care n-au rezistat regimului carceral odios la care au fost supuse toate vârfurile politicii liberale în anii ’50.
„Tatăl vitreg, Dan Brătianu, s-a reprofilat în cazangiu. Mama lipea pungi. Eu şi bunica eram daţi afară de peste tot. O vară întreagă am dormit prin parcuri şi gări. Seara, descărcam vagoane în gară, mai trăiam câteva zile”.
Spionul americanilor, în haine vărgate
Zamfirescu a reuşit până la urmă să termine o şcoala de normatori şi s-a angajat la un Sovrom activ în domeniul construcţiilor. Într-un final, la mijlocul anilor ’50, a ajuns la Cluj, încercând să-şi facă pierdută urma şi să o ia de la capăt. S-a reînscris la Drept, s-a angajat diriginte de şantier, iar viaţa părea că se aşează din nou în normalitate.
Iluzia a durat puţin. Zamfirescu a fost arestat pentru a cincea oară. Urma cea mai dificilă perioadă din viaţa sa. Ridicat de la Cluj şi adus la Bucureşti pentru a fi judecat în faţa unui tribunal al Ministerului de Interne, Dinu avea în faţă o acuzaţie năucitoare: „crimă de înaltă trădare”. Povestea e fabuloasă.
Imediat după război, Zamfirescu a intrat în contact cu nişte americani care i-au solicitat utilizarea resurselor proprii de la partid pentru identificarea unor numere de la maşinile ruseşti. Americanii suspectau că sovieticii ar fi plasat în România mult mai multe trupe decât existau în acordul Comisiei aliate.
La peste un deceniu distanţă, statul comunist se sesizase în această chestiune, învinuindu-l pe Zamfirescu că ar fi dat informaţii americanilor. „În sala de judecată, figurile erau trase şi palide, iar noi stăteam în zeghe. „La glonţ!” striga din vreme în vreme procurorul, de altfel un fost coleg de facultate”, îşi aminteşte atmosfera Zamfirescu. Luni de zile l-au ţinut încarcerat la Jilava, fără să-i ofere un verdict. După care, ca din senin, i-au dat drumul, pe fondul undei destinderi pe plan internaţional.
JOCURI DE SOCIETATE
Criza rachetelor se rezolvă în Cişmigiu
Revenit în Bucureşti la începutul anilor ’60, Zamfirescu a reintrat în vizorul Securităţii. În Capitală, zelul „băieţilor cu ochi albaştri” era neîntrecut. Anchete, filaje, violarea corespondenţei – tot arsenalul informativ convocat împotriva unui singur om. Uneori, accentele erau hilare, desenând în tuşe groase „amestecul de Stalin şi Caragiale”, aşa cum a catalogat Belu Zilber esenţa comunismului naţional.
„La criza rachetelor din 1962, m-a convocat un securist în Cişmigiu. „Ce crezi că vor face americanii?”, „Păi ce să facă? Nimic. Americanii sunt imbecili politic, nu vor interveni”, „Mulţumesc, la revedere”. A doua zi, m-a sunat iar. „Ce crezi că vor face americanii?”. Timp de o săptămână m-a tot chemat în parc să-mi pună întrebarea asta”.
UN NOU ÎNCEPUT
Parisul îşi cumpără liberali la bucată
Soţia, fiica, o pisică şi 75 de kilograme de haine. Cu ele a luat-o de la capăt Dinu Zamfirescu, de la Paris, în iunie 1975. Istoria exilării sale este, pe rând, dramatică şi caraghioasă, developând, peste ani, natura profund schizofrenică a regimului girat de Nicolae Ceauşescu. Ostracizarea voluntară a lui Zamfirescu începe cu Dina Brătianu, sora sa vitregă care se stabilise în Franţa câţiva ani mai devreme.
Douăzeci şi şase de cereri avansase Dinu până în 1975 pentru a primi dreptul de a-şi vizita ruda. Toate refuzate. Ajuns în pragul disperării şi tot mai şicanat de Securitate, Zamfirescu a acceptat varianta unei „tranzacţii”. Libertatea sa avea să fie răscumpărată cu 6000 de dolari, intermediaţi de Jakober, o reţea străină care practica cumpărarea de cetăţeni români, în „parteneriat” cu organele RSR.
România îşi vindea la bucată „supuşii”, în chiar epoca sa de „glorie maximă”. Oamenii erau „autentificaţi” prin declaraţii notariale, se aprobă o cerere şi calea era liberă. Era însă ca o libertate spre nicăieri: „fără casă, fără serviciu în primele şase luni, înfruntând reticenţa exilaţilor mai vechi”. Zamfirescu a avut norocul de a dispune de sprijinul familiei.
A „supravieţuit”, s-a adaptat şi, cel mai important, s-a implicat activ în proiectele anticomuniste ale exilului românesc. Astăzi, pe biroul său stă o carte ce reuneşte toate textele sale din exil, portrete, scrisori, recenzii, interviuri. Aproape 700 de pagini şi 15 ani de căutări, întrebări şi speranţe. Totul, până în decembrie 1989.
SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
Occidentul are nevoie de câteva explicaţii
Mircea Dinescu fluturând un steag „eliberat” de stema socialistă şi elicopterul care zboară de pe Comitetul Central, în vuietul asurzitor al mulţimii. Este prima imagine pe care o are Dinu Zamfirescu de la Revoluţie. Era la Milano, la o manifestaţie, unde 2000 de tineri au auzit câteva cuvinte româneşti gâtuite de emoţie. Exilatul se putea întoarce în ţară. După cinci decenii era din nou, cu adevărat, liber.
Urma însă „săptămâna patimilor”, cum îi place lui Zamfirescu să o numească astăzi. Invitat peste tot, la BBC, la Europa Libera, la posturile de televiziune franceze, unde a şi văzut execuţia cuplului dictatorial, bărbatul de 60 de ani aştepta doar revenirea acasă. A făcut-o cu primul avion civil aterizat pe Otopeni în zilele fierbinţi ale acelui decembrie. Air France i-a acordat bilete gratuite pentru călătoria vieţii.
Abia în 1994 însă s-a întors definitiv în ţară. Era legat cu prea multe fire de Paris ca să poată renunţa la tot ce construise în exil. La începutul lui 1990 i s-a propus chiar să primească o funcţie de conducere în PNL. A refuzat, deşi s-a aflat printre cei 12 membri refondatori ai formaţiunii.
Două decenii mai târziu, la aproape 80 de ani, Dinu Zamfirescu este preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc şi al Senatului de onoare al liberalilor, dar mai ales proba că, ceva, a supravieţuit intact comunismului.
* acest articol, realzat in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 13.04.2009
Ce se întâmplă în Basarabia este o concluzie şi un miracol.
În 2001, când basarabenii s-au întors în timp, la pachet cu comunismul au luat şi societatea închisă, singurul tip de societate pe care comuniştii pot să o guverneze (adică să o controleze prin minciună şi teroare). De opt ani, basarabenii trăiesc într-o lume în care nu se pot exprima liber, într-un stat suveran ce-i drept, dar fără spaţiu public de dialog. Comunicarea dintre puterea (stăpânirea) politică şi cetăţeni (supuşi) are un singur sens: propaganda de tip vechi, sovietică, transmisă masiv prin canale media controlate sever. Drepturile omului sunt o glumă (urmăriţi doar frecvenţa cu care Chişinăul pierde procesele la CEDO). E suficientă o singură vizită în Basarbia ca să înţelegi că ai intrat într-o ţară condusă în dulcele stil clasic al rakeţilor.
Cine a plecat de aici înspre Uniunea Europeană a înţeles şi s-a înfuriat. Unda asta de mânie se transmite şi contează. Frustrarea tinerilor basarabeni stinsă în mişcări de prostest e concluzia acestui tip de societate care te condamnă să trăieşti în trecut şi mizerie. Miracolul e mereu acelaşi: curajul. Oameni care, ajunşi la limita disperării, aleg să se revolte, să nu legitimeze, prin tăcere, falsul. Pentru comunişti au votat masiv morţii. Nu e nici un mit, nici o metaforă. E ceea ce UE nu vrea să vadă, acum când abia se dezgheţaseră relaţiile cu Moscova, după „episodul” Georgia.
Cercul nu se închide încă: mişcările de protest, uşor de scăpat de sub controlul organizatorilor iniţiali, sfârşesc într-o manieră brutală, controlată fin. Aţi mai vizionat filmul ăsta prost: aşa apar „fasciştii”, „huliganii” care vandalizează şi „consumă droguri în piaţă”, aflaţi bineînţeles în slujba opoziţiei şi finanţaţi de „forţele oculte” din exterior. Mai precis, de „imperialiştii” români.
Discursul lui Vladimir Voronin este prizonier temelor dintotdeauna ale conducătorilor care, sabotând interesul public, pierd contactul cu realitatea. Viziunea Voronin e simplă şi periculoasă: el e prietenul adevăraţilor tineri basarabeni, oameni serioşi, cadre de nădejde; manifestanţii sunt nişte anarhişti care caută doar să „destabilizeze”. Logica perversă îşi atinge abia acum limita: reacţia firească şi miraculoasă a tinerilor basarabeni împotriva regimului comunist în exerciţiu (clasată rapid şi insuficient în Occident drept „revoluţia twitter”) ajunge, prin manipulare, să decredibilizeze opoziţia democratică (ea însăşi slabă, dezbinată şi dominată de lideri palizi). Moment în care e nevoie de „ordinea” pe care doar ei, comuniştii, o mai pot readuce.
Reacţia României la ce se întâmplă în Basarbia a fost aparent europeană şi prea târzie. Nu vorbim despre patriotism, istorie sau unionism. Vorbim despre abuzuri grave într-un stat vecin, ignorate constant. Presa românească a fost prea ocupată cu nimicul ca să semnalizeze constant derapajele de la Chişinău. De ce? Pentru că ziarele şi televiziunile româneşti lasă continuu senzaţia că dansează pentru noi
în Buricul Pământului. Nu e o întâmplare, e deznodământul. Revoluţia de la Chişinău, ziua când, ca în poeziile frumoase, s-a urcat Basarbia pe cruce, ne-a prins aflând de la televiziunile de „ştiri” totul despre patimile prea-milostivului cu hoţii de limuzine. „Suferinţele” omului în jurul căruia se învârt şi soarele, şi Băsescu: unicul George Becali.
* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 12.04.2009
În România, supranumele are viaţă lungă şi meschină.
Mai demult, preşedintele Traian Băsescu a botezat nişte domni din industria energiei drept „băieţi deştepţi“. De ce deştepţi? Pentru că au făcut uşor bani mulţi. E o etichetă corectă şi gravă, ca un cancer are a lovit scheletul moral numit România.
Presa a preluat abţibildul şi l-a lipit pe frunţile altor şi altor oameni „de afaceri“. Aşa cum se fac „afacerile“ în România, de fapt nişte ţepe ca ale valutiştilor din anii ’90.
Averile atâtor „băieţi deştepţi“ n-au nimic de-a face cu inteligenţa. Sunt produsul final al altor atribute şi îndeletniciri: tupeul cras combinat cu hoţia făţişă, furturi din bugetul de stat, trucarea licitaţiilor, mituirea funcţionarilor, înşurubarea solidă într-un sistem viciat.
„Băieţii deştepţi“ s-au născut dintr-o încrengătură de clanuri de dincolo de periferia legii. Uitaţi-vă bine la „băieţii deştepţi“! Îi vedeţi la televizor, în prime-time, articulând greu câteva silabe despre echipele de fotbal pe care le conduc sau jonglând demagogic cu elementele primitive de politică pe care le stăpânesc. Mulţi au luat loc zilele astea pe stâlpii patriei, zâmbind galeş din afişe electorale, întinzând mâini, de parcă ar cerşi.
Uitaţi-vă bine la guşaţii cu Q7, la îmbogăţiţii din trafic de maşini şi de carne vie. Şi ei sunt „băieţi deştepţi“, sunt mândri, prosperi, împăcaţi cu lumea şi neamul.
Ce nu se vede sunt alţi băieţi şi mai „deştepţi“, ascunşi în vârful piramidei de nelegiuri, discreţi ca şefii mafioţilor: oamenii sofisticaţi ai „serviciilor“.
A fi „băiat deştept“ în România înseamnă, de fapt, să ştii reţeta care face nave şi fabrici să dispară, şi banii de pe urma lor să intre în contul tău. Degeaba vor profesorii cu 50% mai mult la lefurile oribile. Nu sunt decât o sectă de inadaptaţi, care n-au cum să înveţe pe nimeni nimic, pentru că n-au înţeles adevărul simplu, în jurul căruia se roteşte întreg sistemul de valori din ţara asta: numai proştii nu fură. A fi „băiat deştept“ în România înseamnă a fi hoţ. Ceea ce explică tot.
* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 13.11.2008
Când a fost pus în faţa dilemei clasice, care a separat, dintotdeauna, lumea în genii care au cântat rock şi ciclişti amatori avea 14 ani.
Unchiul lui i-a dat de ales între două cadouri: o chitară sau o bicicletă. Kurt Donald Cobain a luat chitara şi a început să exerseze câteva acorduri din „Back in Black” de la AC/DC. Trăia deja de şapte ani drama copilului căruia îi este scârbă de părinţii divorţaţi care îl pasează de la unul la altul, fără discernământ sau milă.
Kurt a fost silit de tată să se înscrie într-o echipă de wrestling şi într-o ligă locală de baseball. Juca, de fiecare dată, mizerabil, aşteptând eliminarea ca pe o izbăvire. În schimb, picta. Mai mult: cel mai bun prieten al lui era homosexual. Iar pletele sale blonde erau dubioase, aşa că homofobii îl snopeau în bătaie. Răfuiala lui Kurt cu lumea se consuma în episoadele de răzvrătire absolută când scria cu vopsea pe camioanele din Aber deen, Washington: „Dumnezeu e ho mosexual”. Sau în jurnal: „Nu sunt gay, dar mi-aş fi dorit să fiu, doar ca să-i enervez pe idioţii de homofobi”. Adolescentul haotic şi-a prins din urmă destinul la concertele punk din Seattle.
Era în clasa a zecea când a abandonat liceul şi fosta doamnă Cobain l-a pus în faţa altei alegeri: îşi ia o slujbă sau pleacă de acasă. Peste o săptămână şi-a găsit hainele înghesuite în câteva cutii. A înnoptat pe la prieteni, uneori se strecura în pivinţa casei din care fusese alungat, alteori adormea sub podul de pe râul Wishkah. Acolo a gândit „Something in the way”, un cântec despre oamenii pe care nimeni nu vrea să-i ştie, oamenii pentru care e OK să mănânce peşti, fiindcă peştii oricum n-au sentimente.
În 1986, Kurt Cobain şi Krist Novoselic au conceput Nirvana, trupa care a schimbat mai mulţi baterişti, până l-a găsit pe Dave Grohl, formaţia care a făcut mulţi tineri să înţeleagă de ce nici ei nu se simt prea bine într-o lume cinică şi respingătoare.
În februarie 1992, Kurt Cobain s-a însurat cu Courtney Love, iar în august li s-a năs cut singurul copil, o fată botezată Frances Bean. Pentru că n-a avut niciodată încredere în medici, Cobain şi-a administrat singur un calmant ucigător: heroina. Dependent de droguri şi deprimant de faimos, Cobain a fost găsit împuşcat în cap într-o dimineaţă de aprilie a anului 1994. Lângă cadavru era o scrisoare de adio adresată lui Boddah, prietenul său imaginar din copilărie. Scrisese că viaţa lui a devenit o minciună, că nu mai simte nici muzica, şi nici scena, că nu mai poate continua. A fost incinerat, şi cenuşa sa a fost împărţită în trei părţi egale. Una a fost împrăştiată într-un templu budist, alta în râul Wishkah. Ultima a rămas în posesia soţiei.
În Aberdeen, orăşelul american cu parfum scoţian unde s-a născut, nu există nicio statuie în memoria acestui inadaptat care a făcut o generaţie să-şi lase plete, să se dea cu capul de pereţi şi să vadă altfel viaţa şi moartea. Nici acolo sinucigaşii nu sunt prea bine văzuţi. Există însă ceva, scris mic, pe plăcuţa de la intrare: „Welcome to Aberdeen. Come as you are”. Iar în Viretta Park vin oameni din toată lumea şi scriu, pe o băncuţă, despre cum i-a schimbat Cobain. Băncuţa aia e ca mesele din cabanele Bucegiului, unde mii de cuţiaşe au zgâriat declaraţii de dragoste. Cei mai mulţi dintre cei care merg acolo nu scriu decât atât: „Mulţumesc”.
* acest articol a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) in data de 05.04.2009
zile libere. citesc/ recitesc.
ioan chirila – nadia (chirila a fost si un bun jurnalist, nu doar un excelent scriitor, cum credeam pana acum. o lectie despre cum trebuie construita o poveste. fara figuri de stil memorabile, nadia rezista prin detalii. remarcabil titlul pe care l-ar fi dat bela karoly daca ar fi scris o carte despre nadia: “fara care n-a uitat nimic, niciodata”).
philip roth – viata mea de barbat (nu-mi place traducerea de la polirom).
milan kundera – insuportabila usuratate a fiintei (kundera e insuportabil de bun).
joseph roth – spovedania unui ucigas/ legenda sfantului betiv (“spovedania…” e un dostoievski comprimat, o bijuterie. superb inceputul: “am ucis si totusi ma consider un om bun”).
goncalo m. tavares – ierusalim (foarte apropiata de ceea ce se numeste, de regula, “o capodopera”. una dintre cele mai bune carti citite anul acesta).
yasunari kawabata – dansatoarea din izu (nu e ce trebuie).
ludmila ulitkaia – al dumneavoastra sincer, surik (vreau sa scriu o cronica despre acest roman lung conceput de o femeie, un volum care te face sa-ti fie mila de femei si te intriga).
luni, 6 aprilie, alexandrina hristov a lansat “om de lut”. maine va fi o petrecere la casa de cultura a studentilor din bucuresti. mergeti. ascultati. cumparati. se recomanda!*
* n-are legatura, dar e cumva important: in vechile blocuri ale urss, cu locuinte la comun, exista intotdeauna un administrator zelos care sa inceapa anunturile “de interes obstesc” cu “se interzice”. si urma lista cu ce “se” interzice.
cand se intreprindeau activitati de interes cultural, pe acelasi ton neutru-amenintator, se scria: “se recomanda!”.
cea mai puternica propozite auzita in timpul revolutiei romane de acum 20 de ani a fost rostita de emil bobu in balcon, pe cand cuplul prezidential se apropia. acel unic si tulburator: “se vine!”.
SocialVibe