ce mai fac, ce mai scriu (73) – michael jackson, puterea iubirii

„Michael Jackson a murit” este o ştire mincinoasă, un neadevăr evident şi derutant.

Da, inima unui bărbat de cincizeci de ani a încetat să mai bată, la morga din Los Angeles a ajuns un cadavru care seamănă izbitor cu ce rămăsese din cel mai altruist artist al vremurilor noastre, atât şi nimic în plus. 

„Michael Jackson a murit” este o propoziţie falsă şi caraghioasă dintr-un motiv atât de banal şi de inexplicabil încât nu-l pot scrie decât aşa: Michael Jackson nu a murit, fiindcă el nu a fost doar un om din carne şi oase. Mai mult şi, de fapt, mai exact, Michael Jackson a fost o idee generoasă care n-a avut loc între graniţele comune, de aceea s-a răspândit, repede şi just, pretutindeni.
 
Michael Jackson a fost (de la început şi mult dincolo de morga din Los Angeles) un vers infinit şi trist de frumos despre puterea iubirii. Cântecele sale, uneori zgomotoase şi şocante, sunt doar ambalajul sclipitor în care cultura populară a îmbrăcat esenţa de poezie care l-a făcut înţeles peste tot, de la vest la est, şi de la nord la sud.

Moştenirea pe care Michael Jackson ne-a lăsat-o nu se numără în vânzări de discuri, în ştachete ridicate prea sus într-o industrie, fie ea şi a muzicii. Suntem în eroare: Michael Jackson n-a lucrat într-o industrie. El s-a apropiat, inconştient ca orice copil, de suflet. Complet spus: de sufletul zbârcit şi tulburat al omului modern.
 
Ce se întâmplă zilele acestea în lume e un miracol fragil şi vizibil: muzica lui ne-a strâns pe toţi, albi, negri şi galbeni, bogaţi şi cerşetori, atei şi credincioşi, într-un ghem de emoţii. Michael Jackson a şters toate zidurile pe care secolele de prejudecăţi şi civilizaţie le ridicaseră între noi. Puterea iubirii.

Fiindcă nu au ştiut cum să-i mulţumească pentru că îi face fericiţi, oamenii i-au dat lui Michael Jackson faimă şi bani şi i-au luat dreptul de a-şi mai aparţine. Din uşurinţa cu care a risipit şi faima, şi banii am înţeles greşit că era nebun şi periculos. Ni s-a părut suspect ca un om să rămână cel mai bun până la capăt, ne-am îndoit, vraja s-a rupt, am uitat să aplăudam, regele ni s-a prăbuşit la picioare, gol, neputincios şi sfâşiat.

Da, inima unui bărbat de cincizeci de ani, un om slab, exploatat, care înspăimânta şi fermeca prin lipsa de limite, a încetat să mai bată. Am auzit împreună cu zeci de mii de oameni cum palpita inima aceasta, într-o seară de septembrie, de mult, pe un stadion acum dărâmat. Se lăsase frigul acela plăcut de început de toamnă, intrase în noi, strecurându-se printre melancolie şi zâmbete.

Michael Jackson, omul, era obosit. Abia acum se poate întoarce acolo unde n-a fost niciodată: în copilăria pe care nişte oamenii mari şi răi ca nişte piraţi i-au răpit-o. Cortina a căzut, nu mai sunt concerte, muzica a tăcut, e li-niş-te. Doar Peter Pan zboară, pluteşte, se luptă pentru o fregată fermecată, încărcată cu libertate.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 28.06.2009

despre michael/ ctp

Copiii lui Michael

Când mai moare câte unul din generaţia noastră, putem fi trişti, melancolici, poate ne-a fost prieten, poate l-am iubit şi ne doare. Dar nu simţim cu adevărat că am putea şi noi să fim duşi mâine cu un microbuz negru. Asta se întâmplă doar când moare cineva ca Michael.

„Silueta fragilă şi nervoasă, vocea de adolescent întârziat, chipul de negru cu trăsături de alb, efeminate şi, mai ales, singurătatea absolută care îl înconjoară, oricâţi i s-ar afla în preajmă, toate acestea plasate în centrul unei demonice arhitecturi mecano-electronice configurează o tulburătoare emblemă a umanităţii la sfârşit de mileniu. Michael nu este un sex symbol, Michael este vedeta-androgin. Dacă păcatul originar aparţine lui Dumnezeu, nu omului, şi nu constă în povestea cu mărul, ci în crearea Evei, adică a celuilalt, Michael este imaginea fiinţei umane de dinainte de păcatul lui Dumnezeu”. Scriam aceste rânduri în 1992, într-o corespondenţă din Viena, spectator abia scăpat din comunism al fenomenului planetar Michael Jackson. Eu aveam atunci 36 de ani, iar terrastarul Michael 33. Acum eu am 53, iar el e mort. Cea mai puternică imagine care mi-a năpădit mintea când fiul meu de 17 ani m-a sunat să-mi spună a fost cea a Zeului Hermafrodit din Satyriconul lui Fellini, divinitatea tutelară a tribului, un adolescent de sex incert, firav, frumos, albicios şi flasc, cărat mereu cu o lectică de supuşii sălbatici pentru că nu e în stare nici să meargă. Când este răpit şi purtat fără acoperiş prin lumina soarelui, se usucă pur şi simplu şi moare.

Michael Jackson plecase de mult din lumea aceasta. El nu putea să trăiască decât într-un univers artificial, chimizat, electronizat, de uz personal. Într-o lume virtuală terorizată de organic, de viu, infantilă sexual până la pedofilie, o lume din care acum a vrut să iasă, pentru cele 50 de imposibile concerte. Şi a pierit.

Spuneam după concertul de la Viena, din 1992, că Michael e o emblemă tulburătoare a umanităţii la sfârşit de mileniu. Dar nu ştiam exact ce mă tulbura. Acum, la început de mileniu, cred că ştiu: unul sau nici unul dintre copiii noştri va fi un geniu ca Michael, dar tot mai mulţi împărtăşesc cu el lumea virtuală. Tot mai mulţi încremenesc într-o adolescenţă perpetuă, vegheată de cipuri, cipsuri şi cola, se ascund în computer de lumina soarelui, joacă jocuri copilăreşti mult după ce le-a dat mustaţa, nu se maturizează sexual şi afectiv, nu comunică cu alte fiinţe umane decât prin twitter, devin ei înşişi nişte personaje CGI – Computer Generated Images. Nu întâmplător prima ştire despre moartea lui Michael a apărut pe un blog. Nu întâmplător, Internetul s-a congestionat până la blocare în primele ore de după. Childrenetul, copiii mai mult ai cyberspaţiului decât ai părinţilor, simţeau că s-a dus unul de-ai lor. 

* acest articol, scris de Cristian Tudor Popescu, a fost publicat în ziarul Gândul (www.gandul.info) din data de 29.06.2009

despre michael/ exarhu

Funeralii mondiale pentru Michael Jackson

În mod normal, toate guvernele lumii civilizate, de dincolo sau dincoace de toate cortinele de fier, ar trebui sa declare doliu naţional şi să organizeze ceremonii pentru cel mai bun moonwalker din univers.

Ar fi singurul gest posibil de respect şi de recunoştinţă faţă de unul dintre cei care au făcut o mare parte din omenire mai fericită decât au reuşit vreodată politicienii şi restul găştii de băieţi care se ocupă de macrodestinele noastre.
 
Să reuşeşti, dincolo de regimuri politice şi economice, dincolo de războaie, teroare, stres, singurătate şi izolare, să aduci la unison sute de milioane de oameni, atât de diferiţi în aparenţă, în starea de libertate prin muzică şi dans e un har pentru care toţi suntem datori cu o foarte mare reverenţă.

Să iasă preşedinţii, prim-miniştrii, generalii şi marii strategi ai imbecilizării şi să spună, Jacko, ai fost mai tare decât noi, bravo. În ciuda eforturilor noastre de a-i ţine pe ăştia mici la ralanti, tristuţi, consumatori cuminţi şi pasivi, uite că tu i-ai făcut să se simtă bine şi singuri, şi împreună cu ceilalţi.

Ai reuşit să-i convingi că viaţa e mai frumoasă dacă îţi ascultă discurile până când rămân fără şanţuri, că totul e plin de iubire şi sens, atunci când dansezi cu iubita şi prietenii şi toţi necunoscuţii care trăiesc acelaşi lucru simplu ca şi tine. Norocul nostru a fost că ai cam pierdut direcţia şi ai exagerat pe parcurs şi am reuşit să salvăm aparenţele în ultimul moment, astfel încât să se înţeleagă limpede că pentru tot ce s-a întamplat a fost în mare parte numai vina ta.

E mai bine să nu rămână multă lume cu sentimentul că ai făcut ceva din disperare, suferinţă şi fragilitate. Era riscant să rămâi doar un supererou al ringului de dans, aşa că, deşi nu dăm impresia, chiar ne bucurăm că ai devenit cel mai cunoscut simbol al pedofiliei şi că încă o dată ai reuşit să-i faci pe oameni să se simtă bine cu bancurile pe care tu şi numai tu le-ai ajutat să circule pe seama ta.

În felul ăsta nimeni nu are cum să bănuiască nicicum că nu eşti de pe lumea asta şi că tocmai din această cauză trebuie să fii cântărit cu greutăţile pe care le foloseşte orice vânzător la tarabă, chiar şi dacă aşază în taler un sac cu diamante.
 
De-asta nici nu facem mare caz acum, îi lăsăm pe domnii scrupuloşi de la ştiri să povestească tot ce ai făcut, să mai treacă o dată în revistă catastrofa vieţii tale personale, ca să se vorbească un pic despre vechiul raport dintre sistem şi creaţiile sale pe care le înghite, despre slăbiciunile şi ciudăţeniile care iau asupra lor tot ce nu trebuie bănuit sau rostit. O să le cumpărăm celor dragi tricouri şi discuri cu tine şi ne vom pierde în rândurile asistenţei îndurerate.

Sigur că râdem şi noi când îi vedem pe colegii tăi cum spun că plâng şi ştim şi noi şi ştii şi tu că atunci când erai atacat din toate părţile şi totul se destrăma în jurul tău, nu era timp de solidaritate. Asta apare doar atunci când oamenii se simt în siguranţă, nu când se pot expune alături de tine sau când chiar te-ar putea ajuta. La fel ca şi oaia, superstarul este o marfă bună şi viu şi mort.

De-asta trebuie stors de potenţial fără milă, de-asta ştirile seamănă cu o cină a canibalilor, după un linşaj cu lacrimi în ochi. În câteva ore de când a explodat vestea se adunaseră 65 de milioane de căutări pe internet, audienţa CNN a crescut exponenţial cu suspansul, criza din Iran şi dispariţia lui Farah Fawcett au fost înghiţite de un thriller corect politic.
 
Probabil că acum lumea reia lista celor care ne-au făcut de-a lungul timpului să ne simţim mai vii, mai liberi şi mai frumoşi: Hendrix, Morrison, Elvis, Freddie Mercury, Lennon şi poate îşi dă seama că odată cu tine se încheie definitiv o epocă în care superstarurile aveau, dincolo de orice, o graţie supraomenească.

Şi discuri care se puteau asculta cap-coadă. Dacă s-ar putea măsura câmpul electro-emoţional al pământului în aceste zile, sigur s-ar remarca nişte turbulenţe maiestuoase, pentru că nimic nu rămâne fără urmări. Totul are o continuare şi chiar dacă ea nu ţine de logică, poate că acesta e cel mai bun moment de a înţelege că un om ar trebui judecat în primul rând după bucuria pe care a adus-o în lume.

* acest articol, scris de Răzvan Exarhu, a fost publicat în ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 27.06.2009

despre michael/ stoicescu

Michael Jackson. Viata ca un zbor de libelula

Limba română are aproximativ două sute de mii de cuvinte. Ieri, a fost suficient doar unul pentru a spune totul. “Michael Jackson a murit”.

Când inima celui mai cunoscut brand muzical din istorie a încetat să mai bată, în venele unei generaţii sângele s-a coagulat brusc şi a refuzat să curgă mai departe. Probabil sute de milioane de gânduri au traversat oceanele lumii şi s-au oprit la porţile ferecate de la Neverland. În soarele neclintit, căluţii caruselului ar fi strălucit ciudat. Peste câţiva ani, copiii altei generaţii vor alerga printre ei.

Michael Jackson le va spune aceleaşi poveşti care au forţat acum trei decenii lumea să se schimbe. Sunt istoriile care supravieţuiesc unei vieţi monumentale. În bine şi în rău, “Jacko” e despre cum să sfidezi prejudecăţile negre ale oamenilor albi, despre cum să reinventezi cultura populară, despre cum să ai totul şi totuşi asta să nu însemne nimic la mijlocul celei mai mari aglomeraţii de suflete înstrăinate.

Michael a visat decenii la rând că poate fi un Peter Pan postmodern. Mulţi şi-l vor aminti ca fiind cel mai mare obiect de cult produs vreodată de industria muzicală. Unii îl vor invoca pentru ciudăţeniile care i-au marcat viaţa. Şi unii, şi alţii, vor greşi.

Michael Jackson nu-şi mai aparţine de mult. Geniul său este o mega-colecţie de amintiri, sentimente şi singurătăţi, poate cea mai mare producţie colectivă de memorii a umanităţii. Nu e o exagerare: Michael a vândut aproape un miliard de albume în întreaga sa carieră. Vocea sa inconfundabilă a provocat tot atâtea procese chimice în creierele celor care şi-au dedicat fie şi câteva minute din viaţă pentru a-l asculta. Tabelul lui Mendeleev nu l-a iertat însă pe acest bărbat atât de uman, imperfect şi singur. Impulsurile electrice au refuzat să mai mimeze viaţa în trupul slăbit şi anesteziat al lui Jackson. Pe 25 iunie 2009, freakshowul a luat sfârşit. “Luaţi-mi numele şi lăsaţi-mă în pace”, sunt cuvintele-testament ale lui Michael, şoptite încet, într-un strigăt mut şi inutil, la mijlocul anilor ’90. “Zilele fericite vor face uitată durerea” continuă Regele-prizonier, prins între vis şi tragedie.

Michael se plimbă într-un trenci negru printr-o Moscovă alienată. Un stol de porumbei coboară încet, calculându-şi parcă bătăile aripilor, la picioarele unui trecător. O monedă zboară, făcând rotocoale goale în aerul umed, spre mâna întinsă a unui cerşetor. O ceaşcă de cafea se varsă fierbinte peste marginile finisate ale unei mese. O minge de baseball sparge în slow-motion o fereastră spre o altă lume. Una în care oamenii îşi iau timpul de a privi deasupra. Una în care umbrelele nu se mai deschid fricos şi protector. Una în care nu mai fugim la infinit spre lucrurile care nu contează. E lumea în care zborul unei libelule (Peter Pan?) încă fascinează. Când aţi întins ultima oară mâna pentru a prinde câţiva stropi de ploaie în palmă?

* acest articol scris de Vlad Stoicescu a fost publicat pe www.evz.ro, în data de 27.06.2009

ce mai fac, ce mai scriu (72) – omul-ketchup

În 1960, când a fost pentru prima dată inclus într-un dicţionar cuvântul „ketchup”, televiziunea era un produs recent şi rar, care abia începea să prindă culori şi sunet stereo.

Ketchupul era vechi şi global. Se pare că marinarii englezi au descoperit sosul-minune în China şi l-au dus oriunde ajungeau vapoarele lor. Adică oriunde. Adăugarea roşiilor în reţetă ar fi survenit târziu (şi total insignifiant pentru acest articol), pe la 1703. Ketchupul şi televiziunea s-au ignorat firesc, şi-au scris istoriile în paralel şi au ajuns, ambele, printre cele mai iubite şi consumate (deci profitabile) lucururi ale timpurilor noastre.

Ketchupul e folosit de peste 90% dintre americani. Ca şi televiziunea, e o afacere de miliarde de dolari anual. În România, întâlnirea dintre ketchup şi televiziune s-a întâmplat brutal şi previzibil din nevoia noastră continuă de talk- show, de vorbă lungă şi goală. Televiziunea a popularizat acest hibrid ubicuu şi găunos: omul-ketchup. Personajul-sos care se introduce în toate discuţiile, trăieşte în toate mediile şi caută toate canalele posibile pentru a-şi comunica nimicul.

Omul-ketchup crede că e adecvat la orice masă din orice televiziune şi nu obişnuieşte să rateze ocaziile de „a apărea”. Omul-ketchup se visează universal ca Leonardo Da Vinci, ştie tot, combate tot şi nu face nimic. Fenomenul anticultural al otevizării n-ar fi fost niciodată complet fără apendicele său, mai puţin studiat, „ketchupizarea”. Contribuţia omului-ketchup la perpetuarea frumoaselor noastre tradiţii (bârfa şi ţâfna, fudulia şi şmecheria) e inestimabilă.

Omul-ketchup stăpâneşte vag cunoştinţe şi perfect arta oratoriei agresive şi fără substanţă (care face rating). Se exprimă vehement, cu lejeritatea celui care nu are dileme şi posedă un infinit de răspunsuri. Omul-ketchup e bun, în mod egal, la apicultură şi fundamentalismul religios, la maidanezi şi regimurile teocratice, la muzica uşoară şi problemele sexuale ale sexagenarilor, la zoologia nevertebratelor şi tulburările generaţiei emo, la filosofia zen şi tratarea cancerului de col uterin, la Băsescu şi Bănel, la inundaţii şi emigranţi, la piaţa imobiliară şi moartea căprioarelor. Ca o încununare a operei sale, omul-ketchup e de acord şi cu teoria că nu există oameni care se pricep la toate şi o enunţă degajat.

Omul-ketchup are consistenţa mâncărurilor fast-food şi creează iluzia periculoasă că într-adevăr te-ai hrănit. Omul-ketchup se reproduce repede şi sfârşeşte prin a fi el însuşi subiect de „dezbatere” pentru demnii săi urmaşi.

Urmărim, în fond, un serial prost, fără happy-end. Omul-ketchup-originar e devorat de fiii şi fiicele sale (mai tupeişti şi mai goale), care abandonează geopolitica şi observaţiile pe seama mizantropiei la politicienii retraşi. E un sacrificiu necesar pentru a „analiza” tabieturile, amantele, excesele şi balonările omului-ketchup-originar, devenit vedetă, autoritate şi model, iată, controversat.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro), din data de 29.06.2009

people (22) – belmondo, politistul

Ionel Burileanu a vrut să fie actor, dar a ajuns să lucreze în criminalistică. De jucat mai joacă doar în reconstituirile IPJ Timiş.

Prima oară l-au prins la braconaj: ”Stai, Poliţia!”. Ionel Burileanu a făcut o grimasă de om şocat, a urlat un ”Nu!” sfâşietor şi s-a aruncat spectaculos, aşa cum sar portarii dornici de consacrare să-i prindă fotoreporterii plonjând în poză.

”Stai, mă, nenorocitule!”. S-au tras mai multe duble atunci, dar producţia tot un eşec a fost. ”Filmul” avea treizeci de secunde, abia l-au primit televiziunile. O stea s-a născut totuşi: atunci s-a remarcat Burileanu.

”Se implica, ne tot dădea indicaţii, cum să fugă hoţii, de toate”, îşi aminteşte Sergiu ”Nicolaescu” Rus, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiş (IPJ Timiş) şi regizorul reconstituirilor.

Un an şi cincizeci de ”filme” mai târziu, Ionel Burileanu a ajuns prezenţă constantă în jurnalele de ştiri şi vedeta instituţiei. Colegii îl strigă ”Belmondo”. Alege întotdeauna să joace în rolul infractorului din acelaşi motiv pentru care copiii se avântă în atac pe maidanele cartierelor: vrea să fie răsfăţatul reflectoarelor. A furat poşete de damă, paracetamol, lemne şi o jumătate de pian, a condus un taxi ca un drogat, a vândut pistoale,  a spart locuinţe, şi-a bătut tovarăşii de pahar şi i-a lăsat în şanţ.

Finalul producţiilor în care joacă Burileanu e întotdeauna ca în serialele poliţiste cu băieţi buni: ”oamenii legii” intervin decişi, ”Belmondo” e prins şi încătuşat. Iar în urmă rămâne concluzia asta, ca un semn că nu e deloc uşor să fii infractor: ”Mă dor şi mâinile de câte ori mi-au pus cătuşele, dar nu contează, sunt dispus la orice ca să iasă rolul bine”.

Viaţa ca o reclamă la detergent

Regula de aur în actul cinematografic menit să mimeze suspansul: efectele speciale sunt indispensabile. Şi pentru că pantalonul-cascador nu s-a inventat încă, garderoba lui Ionel Burileanu “suferă” pe bune aproape la fiecare filmare. “Belmondo” e un criminalist deosebit: pleacă dimineaţa cu pantalonii la dungă şi se întoarce seara cu ei franjuri. De aproape un an de zile, viaţa sa a ajuns ca în reclamele la detergenţi: hainele impecabile se transformă la “locul de joacă” în adevărate provocări pentru maşina de spălat automată. Pe Ionel Burileanu nu-l deranjează postura: “Când stai cu capul în microscop toată ziua, lucrurile astea te relaxează. Vii fericit la muncă atunci când ştii că ai şi filmare”.

La început însă, acum mulţi ani, „actor” era răspunsul lui „Belmondo” la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Până prin clasa a opta, Burileanu jucase în toate scenetele şcolii şi se visa pe platouri alături de maestrul Sergiu Nicolaescu. Anii au trecut,  pasiunea a rămas stingheră într-un colţ, iar Ionel a ajuns la Şcoala de Subofiţeri de la Câmpina. „Asta e, n-a fost să fie”, murmură mai mult pentru sine purtătorul de uniformă cu patru trese. Nu-i pare însă rău. Pe Sergiu Nicolaescu îl înlocuieşte cu brio domnul Rus, purtătorul de cuvânt şi cameră video de la IPJ Timiş. Iar producţiile sunt doar de prime-time, că doar nu degeaba se bat televiziunile centrale pe reconstituirile lui “Belmondo”.

TUŞA MORALIZATOARE

“De ce furi, mă, nemernicule?”

Dacă e să regrete cu adevărat ceva în meseria cu sfert de normă pe care şi-a tras-o, Ionel Burileanu deplânge ratarea unui rol mare, de infractor cu gusturi rafinate: hoţul de la Operă. Aici sunt necesare câteva explicaţii. Înainte de a fi jucate de “Belmondo”, toate scenariile sunt bucăţele din puzzle-ul infracţional al Timişoarei. Regula e simplă: vreun neica-nimeni se visează în Vestul sălbatic, dă o spargere, fură ceva şi sfârşeşte prin a fi prins de poliţiştii bănăţeni. Dosarul ajunge imediat pe masa PR-ului de la IPJ Timiş, Sergiu Rus, care pune în funcţiune maşinăria „hollywood-iană” de pe Bega. Totul a început când Săndel Palade, şeful IPJ, a decis că e timpul ca instituţia să-şi îmbunătăţească imaginea. Pentru o mai bună reflectare în mass-media a acţiunilor Poliţiei a cumpărat o cameră video aproape profesionistă şi i-a dat-o pe mână ofiţerului pentru relaţii cu presa.

De atunci, rolul principal îi revine aproape de fiecare dată lui Ionel Burileanu. Care lasă microscopul şi probele ADN deoparte pentru a pune în scenă ceea ce în urmă cu doar câteva ore fusese o infracţiune condamnată cu ani grei de puşcărie în Codul Penal. Scopul e simplu: vizibilitatea contează. Şi dacă un comunicat sec nu mai are efect, atunci un “Belmondo” convingător rezolvă cazul.

“Un fleac”, anunţă mândru Burileanu. La 36 de ani, aproape însurat (ca mai toţi poliţiştii cu o fostă absolventă de Liceu Pedagogic), Ionel îşi împarte timpul liber între logodnică şi pasiunea sa extremă: cea pentru comisarul Moldovan. Criminalistul a avut tot timpul să vadă şi să revadă filmele lui Sergiu Nicolaescu. De acolo a înţeles ceva sacru: nu trebuie să intri în cercul vicios al clişeelor. Aşa că „Belmondo” improvizează cât poate: uneori se zbate, alteori e docil şi resemnat, iar câteodată, pentru a nu-l prinde rutina, iese din pielea infractorului şi intră în cea a personajului pozitiv. Salvatorul.

O astfel de filmare a fost prilejul unei scene epocale: două doamne lovind furibund cu poşetele din dotare într-un “infractor” (după toate datele, un poliţist nefericit la locul de muncă în ziua respectivă). Asta, în vreme ce “Belmondo”, băţos, încearcă să strecoare tuşa moralizatoare: “De ce furi, mă, nemernicule? De oameni ca tine avem noi nevoie?”.

 

 

„Nu-mi mai plac filmele lui Sergiu Nicolaescu făcute după Revoluţie. Zici că s-a tâmpit la cap! Altfel, să ajung eu la Hollywood? Eh, vise, vise…”
Ionel Burileanu, zis ”Belmondo”

DIN CULISE

“Bă, tu nu mai râzi la glumele noastre. Nu-mi mai place faţa ta”

În 50 de reconstituri aţi crede că „Belmondo” a epuizat tot arsenalul discursiv al găinarului. O replică a rămas totuşi nerostită, prilej pentru ca lui Ionel Burileanu să i se lumineze faţa, cu gândul că va face un rol impresionant la următoarea filmare folosind cuvintele acestea: „Nu recunosc nimic! Vreau să-mi consult avocatul!”. Urmează hohote de râs şi amintirea unei reconstituiri care a făcut carieră: o beţie antologică sfârşită cu o bătaie de pomină.

„Pentru a simula condiţiile conflictului, am pus apă în pahare ca să pară votcă. Ne trebuia însă un motiv pentru a declanşa bătaia. Problema era ca nu ştiam ce şi-au zis ăia de s-a ajuns la violenţă, aşa că am spus ca din senin: . Şi l-am luat la pumni”. Atunci au tras nenumarate duble pentru că actorii pur si simplu nu se puteau opri din râs. Şi, e lucru ştiut, nu se cade o bătaie bună cu zâmbetul pe buze.”Mie de ce să-mi fie milă?”

Adevărul e însă că nu totul se rezumă la distracţie în munca lui Ionel Burileanu. De fapt, filmările durează maxim câteva minute, după care “Belmondo” reîmbracă uniforma de agent-şef şi redevine criminalistul minuţios din spatele homicidurilor oribile. Acelaşi băiat conştiincios care în 2005 a primit titlul de ”Poliţistul anului” în Timiş şi a fost la un pas să triumfe în întrecerea pe ţară. Pentru Burileanu, viaţa înseamnă expertize la locul crimelor, şerpuiri macabre cu creta în jurul cadavrelor, autopsii alături de medicii legişti – “Ce viaţă au şi oamenii ăştia!” – şi, la final, microscopul şi rutina.

Burileanu e îndrăgostit de munca lui şi mândru că nu are la activ cazuri nerezolvate: “Stai şi te gândeşti până găseşti o explicaţie, nu se poate să nu găseşti”. Filosofia asta a deprins-o de la Colombo, un alt personaj pe care-l admiră sincer. Şi dacă tot suntem la capitolul “viaţa bate filmul”, “Belmondo”, franc, admite că nu are dileme morale de tipul “Poliţist, adjectiv”.“Am auzit şi eu de subiectul filmului, cu poliţistul care nu ştie dacă să bage la închisoare un simplu traficant de marijuana. Eu mă gandesc aşa: dacă cel care vinde drogurile distruge vieţile altora fără să-i pese, mie de ce să-mi fie milă? Nu, legea trebuie aplicată!”.

Cel mai prost plătit actor amator

Cu ce s-a ales ”Belmondo” în urma zelului depus în reconsitutiri? Câteodată, rar, îl recunosc oamenii pe stradă şi-l aplaudă. Alteori, des, în timpul filmărilor, cu apostrofările trecătorilor, întotdeauna nelămuriţi când poliţiştii eliberează cu nonşalanţă hoţul abia arestat şi pleacă împreună ţinându-se de umeri, ca nişte adolescenţi la o miuţă. Cu o primă de câţiva zeci de lei, aprobată pe hârtie, niciodată încasată. ”Parcă asta e problema…”, glumeşte Ionel, probabil cel mai prost plătit actor amator din România, cam cu un leu (şi ăla virtual!) pentru fiecare reprezentaţie. Şi cu telefoanele care o asaltează pe doamna Burileanu-mama, apeluri de la rudele mai îndepărtate: ”No, vai, ce o păţit Ionel? L-am văzut la televizor cum fura din casele oamenilor!”

 

”Am avut noroc până acum că n-a trebuit să reconstituim şi violuri, că nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Ar fi o mare provocare, un test de maturitate! La cazuri din astea, îţi trebuie şi o actriţă ca lumea, victimă care să te inspire, altfel nu faci nimic”
Ionel Burileanu, zis ”Belmondo”

MOARTEA, ÎN JOACĂ

Reconstituirea, eterna poveste

 

Reconstituirile fascinează dintotdeauna. E ceva acolo, în joaca asta de-a viaţa şi de-a moartea, ceva care te atrage ferm şi greu explicabil. Românii au căutat şi au găsit subtilităţile din ”Reconstituirea” lui Lucian Pintilie, filmul din 1968 care l-a amprentat pentru totdeauna pe George Mihăiţă, tânăr, slab şi bătut, rostind acel: ”De ce ai dat, mă, de ce ai dat?”.

Mai recent, la Teatrul Metropolis din Bucureşti se joacă ”În rolul victimei”, un spectacol montat de Felix Alexa după textul genial al fraţilor Vladimir şi Oleg Presniakov. ”Un Hamlet jemanfişist”, au spus, bine, criticii. În punctul culminant al piesei, Răzvan Vasilescu ia la pumni o masă prăpădită, dintr-un restaurant cu specific japonez, ţipând spre noua generaţie: ”Voi vă jucaţi de-a viaţa, bă!”. Urmează o rătăcire isterică printr-un potop de înjurături, ca într-un Exod infinit, şi o concluzie necesară. Când îţi iei zilnic porţia de moarte, ca ”victima” fraţilor Presniakov, viaţa capătă brusc un contur atât de generos încât îţi vine să crezi că este, în definitiv, bună. În 50 de reconstituiri, ”Belmondo” nu n-a fost niciodată ucis, n-a fost niciodată criminal. Şi e foarte bine că este aşa.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro), din data de 22.06.2009

interviuri (1) – michnik, rebelul

Un personaj uman, liber şi controversat. “În raport cu el nimeni nu rămâne neutru”, spunea odată Vladimir Tismăneanu. Iar legendarul preot polonez Jozef Tischner nota incorect religios: “Michnik e de neînţeles. Naiba ştie cine e Michnik”. “Evenimentul Zilei” l-a provocat pe acest erou neconvenţional la un dialog despre presă, intelectuali, dezamăgiri şi toleranţă. La final, într-un Bucureşti cald şi crepuscular, a rămas această concluzie imperfectă şi importantă: “De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? Pentru ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească şi mai rău”

Cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti, Adam Michnik şi-a lansat sâmbătă după-amiază, la ”Bookfest”, volumul de eseuri “Mărturisirile unui disident convertit”, publicat de Polirom, în excelenta traducere a Sabrei Daici. A fost finalul unui adevărat tur de forţă, intelectualul polonez încheind un turneu care a mai inclus Ucraina şi Republica Moldova. În România, înainte de Bucureşti, Adam Michnik a poposit la Timişoara şi la Cetate, la conacul lui Mircea Dinescu. 

Cu o seară înainte de “Bookfest”, la “New Europe College”, a susţinut o conferinţă în care a slalomat cu o siguranţă intelectuală rară printre toate marile teme ale gândirii contemporane. Michnik a vorbit despre căderea comunismului şi curaj, despre lustraţie şi iertare, despre religie şi antisemitism, despre fanatism şi libertate, despre noile tipuri de democraţie alterată, ca “putinismul” sau “berlusconismul”. Apoi a acordat un interviu în exclusivitate pentru EVZ, în urma căruia am ajuns la aceeaşi concluzie cu Vladimir Tismăneanu, care îşi descria aşa bunul prieten: ”În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru”.

“Amnistie – da, amnezie – nu!”

EVZ: “Mi-e teamă că fiul meu mă va întreba peste ani de ce i-am apărat pe comunişti după 1989 şi nu voi şti ce să-i spun”. Sunt cuvintele dumnevoastră dintr-un eseu inclus în volumul pe care îl lansaţi zilele acestea la Bucureşti. V-a întrebat fiul dumneavoastră?
Adam Michnik: Într-adevăr, m-a întrebat deja.

Şi ce i-aţi răspuns?
I-am spus că democraţia este pentru toţi. Şi dacă am considera că există persoane care pot fi excluse din democraţie atunci am fi la fel ca ei, comuniştii.

Folosiţi foarte des cuvântul “mărturie”. Cât de important este să ne amintim? Şi facem aici referire la cazul românesc: noi nu prea ştim ce anume ar trebui să ne amintim. Spuneaţi odată că în estul Europei trecutul e întotdeauna mai greu de prezis decât viitorul.
E adevărat. Aici e mai simplu să stabilim viitorul decât trecutul. Dacă e vorba de comunişti eu am următoarea filosofie: amnistie-da, amnezie-nu! Sigur, sunt conştient de faptul că într-un fel privesc istoria comunistă cei care au fost în închisoare şi altfel cei care au fost în Partidul Comunist. Realitatea de atunci a fost diferită pentru fiecare în parte. De aceea, nimeni nu se poate declara proprietarul istoriei care, prin natura sa, este poliformă. Dacă şapte persoane privesc acelaşi eveniment, atunci cu siguranţă vom avea şapte interpretări diferite.

“Războiul s-a terminat. Eroii au obosit”, scriaţi. Sunt tinerii născuţi în libertate interesaţi să-i asculte pe eroi?
Cred că ar trebui mai degrabă întrebaţi tinerii. Sunt într-o relaţie apropiată cu tinerii, dar n-aş putea să fiu obiectiv oferindu-vă un răspuns. Dacă aş zice ceva, aş fi catalogat ca fals sau megaloman.

“Nu cred în gene. Hitler credea”

Toleranţa, una dintre dimensiunile esenţiale ale filosofiei dumneavoastră, stă mai degrabă prost în peisajul european actual. Exemple sunt destule: rromii în Ungaria, românii în Italia, polonezii în Irlanda şi Franta.
Aş spune că dacă într-un loc nu există toleranţă, asta nu înseamnă că ea nu rămâne o valoare. Toleranţa trebuie începută de la propria persoană. Dacă există cineva intolerant, nu trebuie să fiu şi eu la fel. Sigur, acesta este răspunsul filosofic. Dar mai există unul, istoric. E evident că, dacă într-un moment de criză, în Irlanda sau Marea Britanie vin 100.000 de muncitori străini dispuşi să muncească pe mai puţini bani, atunci se va ajunge la un conflict cu lucrătorii autohtoni. E un fenomen normal. Dacă la Bucureşti ar veni brusc un milion de moldoveni, ar apărea conflicte. La fel în Polonia, dacă ar veni mii de polonezi din Lituania. Mai e şi problema emigranţilor din ţările arabe. Există diferenţe de cultură, de obiceiuri, conflictele sunt inevitabile.

Credeţi că toleranţa este o chestiune care ţine, la limită, de educaţie?
Bineînţeles. Eu nu cred în gene. Hitler credea.

Scriaţi, în 2005, că lumea nu mai crede în “bărbaţi providenţiali”. Mai spuneaţi, în urmă cu ceva vreme, că nu l-aţi fi votat niciodată pe Reagan ca american, dar ca polonez v-a plăcut. Acum, cum îl vedeţi pe Obama? Americanii par să creadă iar într-un bărbat providenţial?
Când scriam despre bărbaţi providenţiali, mă refeream la cei de tipul Slobodan Miloşevici, de care ne-am lecuit. Altfel, noi în Europa cred că am avea nevoie de un Obama. Nu mai avem astăzi politicieni cu o asemenea charismă, cu o asemenea imaginaţie.

Mântuitorii şi propria minte

Dar mitul unui salvator nu este în continuare la fel de periculos?
Mă întrebaţi acum despre preşedintele actual al României? (râde) Întotdeauna e periculos, desigur. Atunci când crezi că există un mântuitor, încetezi să mai gândeşti cu propria minte. În Polonia a fost problema lui Walesa. Era un personaj charismatic, un obiect de cult.

Şi Havel a fost în Cehia…
Havel era altceva, un intelectual, un scriitor. Poate în primele şase luni după 1989 să fi avut priză. Dar Walesa a fost popular vreme de 12 ani!

 

“Dacă mă întreabă cineva unde mă aflu, la stânga sau la dreapta, răspund că sunt la vest de centru”
Adam Michnik, disident şi publicist polonez

PRIETEN. Vladimir Tismăneanu a scris prefaţa la cartea lui Adam Michnik
Foto: Adrian Scutariu

EXIGENŢE

Intelectualul şi puterea

Ce este un intelectual, domnule Michnik?
În opinia mea, un intelectual este cineva care lucrează în sfera valorilor.

În România, intelectualul e asimilat ca lucrând în sfera partizană…
Relaţia intelectualilor cu puterea este diferită de la caz la caz. Şi în Polonia intelectualii sunt împărţiţi, au opinii diferite. Astăzi, majoritatea sunt împotriva fraţilor Kaczynski. Şi aceştia însă au susţinătorii lor.

Lech Walesa declara într-un interviu pentru “Cotidianul”: “Dacă nu am ceea ce îmi place, atunci îmi place ceea ce am”. Adam Michnik în ce poziţie se află? Are ceea ce îi place sau îi place ceea ce are?
Acesta este un vechi gând evreiesc. Walesa este foarte bun la asemenea aforisme. L-am întrebat o dată dacă şi crede în ele. Pe vremuri, a mai spus că trebuie să intrăm în UE pentru că nu avem altă ieşire. Nu vreau însă să-i fac eu aici psihanaliza.
Eu nu sunt mulţumit de democraţia din ţara mea, nu sunt mulţumit de democraţia asta, cu siguranţă nu este ceea ce am visat. Dar nu-mi închipui că ar putea exista o situaţie în care să fiu mulţumit pe termen lung.

Măcar pe unul scurt?
 (râde) Da. Am fost foarte mulţumit când au fost alegeri şi Kaczynski a pierdut. Am avut o seară foarte bună când s-au anunţat rezultatele.

Cu ce rămâneţi în urma acestui turneu prin Ucraina, Moldova şi România? Care este gândul cu care plecaţi acasă?
Am învăţat că nu există nicio formulă simplă care să fie potrivită pentru ţările prin care am trecut. Trebuie totul observat, de la început, în contextul local. Fiecare ţară are propria ei situaţie care nu poate fi descrisă cu ajutorul unor categorii construite în altă parte.

PÂNĂ LA MOARTE

“Sunt un grafoman înnăscut, trebuie să scriu”

Cade comunismul în Republica Moldova?
Dar acolo nu există comunism!

Dictatură?
Nu. Acolo e un sistem aparte, un postcomunism cu o democraţie de faţadă. Un fel de “putinism”. Dictatură a fost regimul Ceauşescu. Ce se întâmplă în Moldova nu seamănă a dictatură. Acolo e o situaţie complicată în care un general KGB, l-am numit pe Voronin, este votat de peste jumătate din populaţie.

Bun, nu este comunism în Moldova. Dar revoluţie a fost?
Nu cred. Sigur, nu sunt un specialist în Republica Moldova, dar în baza observaţiilor proprii aş fi înclinat spre ipoteza că ar fi fost o provocare.

Din partea cui?
E greu de spus şi mi-ar trebui dovezi pe care nu le am. Dar cu siguranţă a fost o provocare din partea celor care au vrut să arate că Moldova este o ţară absolut destabilizată.

Când vă veţi opri din scris?
Când voi muri. Pentru că sunt un grafoman înnăscut. Eu trebuie să scriu.

E un fel de purificare?
E o formă de prezenţă în dezbaterea publică.

 

“În 1968, după campania antisemită din Polonia, am ajuns direct la carceră. Într-o zi, la interogatoriu, un ofiţer tânăr m-a întrebat: “Dacă aţi ieşi acum din închisoare aţi emigra în Israel?” I-am zis: “Da, aş face-o la o zi după ce aţi emigra dumneavoastră la Moscova””
Adam Michnik, disident şi publicist polonez

DESPRE PRESĂ
“Nu e exclus un viitor în care oamenii să nu mai gândească”

EVZ: Sunteţi un şef de gazetă excepţional din moment ce vă permiteţi să plecaţi o săptămână, iar ziarul să rămână în continuare cel mai bun “de la Elba la Vladivostok”.
Adam Michnik: (râde) Cu siguranţă!

Spuneaţi pe vremuri că tocmai cuvântul scris a fost decisiv pentru tranziţia de la comunism la democraţie. Cum se adaptează “Wyborcza Gazeta” la modificările din lumea media, la trecerea către online, unde totul se face în viteză, adesea fără respect pentru cuvântul bine scris?  
Există posibilitatea unei migraţii spre online, dar amintiţi-vă că şi în momentul în care a apărut radioul s-a resimţit riscul dispariţiei ziarelor. La fel, când a apărut televiziunea, toţi s-au gândit că o să dispară radioul. Cu siguranţă, ziarele vor rămâne, dar probabil vor trece parţial pe internet. Cred că presa online va fi axată pe ştiri, iar presa pe hârtie se va ocupa de analize.

Aveţi blog?
Nu, nu am.

Scrieţi la calculator?
Nu. Toată viaţa am scris de mână.

Cum vă împăcaţi atunci cu noile generaţii care “cresc” online? Spuneţi că ziarele vor continua să facă analize, interpretări, dar pentru asta va trebui să fie cineva care să le scrie şi să ştie să le scrie. Întrebarea e: “Cine?”. Internetul n-a născut până acum scriitori ca Adam Michnik!
Cu siguranţă, interpretările şi analizele vor fi pentru cei interesaţi. Gândindu-ne câţi vor citi presa pe hârtie e ca şi cum am socoti câţi l-au citit pe Kant. N-au fost foarte mulţi, dar au existat oameni interesaţi. Aşa vor exista şi cititori de presă scrisă. Atâta timp cât oamenii gândesc, ei vor dori să cunoască realitatea, să o interpreteze. Nu e exclus însă un viitor în care oamenii să nu mai gândească.

Vedeţi aici marele risc?
E un risc pe care îl avem şi îl simţim de aproape 2.000 de ani, nu?

MICHNIK CONTRA MICHNIK

Un rebel împotriva totalitarismului

“Michnik e de neînţeles. Naiba ştie cine e Michnik”, scria preotul polonez Jozef Tischner despre cel care şi-a făcut, de câteva decenii, un obicei din a fi nesupus şi critic la adresa oricărei forme de autoritate excesivă. Adam Michnik este, cel mai simplu spus, o legendă. Născut în 1946, în familia unui evreu comunist, Michnik are parcursul clasic al tânărului de stânga care se trezeşte trăind la mijlocul celei mai odioase minciuni a secolului trecut: comunismul sovietic. În 1968, Michnik participă activ la protestele studenţeşti din Polonia şi este încarcerat pentru prima oară. Până la căderea Cortinei de Fier din 1989 avea să mai fie arestat în alte două ocazii. În închisoare a citit enorm, de la Biblie la Gramsci, şi a scris febril. Tot în închisoare, Michnik a înţeles că toleranţa şi moderaţia sunt valorile cele mai importante.

De ce l-a creat Dumnezeu pe Adam?

Unul dintre sfătuitorii de taină ai “Solidarităţii”, autor influent în cultura paralelă, subterană, vârf de lance în bătălia anticomunistă poloneză sfârşită în 1989 cu prăbuşirea fără vărsare de sânge a totalitarismului de la Varşovia, Adam Michnik conduce astăzi cel mai mare ziar din estul Europei, “Gazeta Wyborcza”.

Adam Michnik este foarte acid  şi cu derapajele din democraţia imperfectă răsărită în fostul bloc sovietic: “Am crezut în emanciaparea civică, în libertatea care nu e haos, în democraţia care permite evitarea selecţiei negative a cadrelor, în libertatea culturii care va înflori după desfiinţarea cenzurii. Am fost dezamăgiţi. Am o obţinut o corupţie puternică, ce pune în pericol calitatea ordinii democratice. Cenzura – căluşul culturii – a fost înlocuită de comercialism şi de o cacofonie în care vocea culturii se face auzită tot mai slab”. Michnik a rămas mereu egal cu sine, un nume de reţinut pentru când se va scrie istoria onoarei în lume, un personaj uman, liber şi controversat, tocmai pentru că e prea uman şi prea liber. Jozef Tischner îşi încheie aşa postfaţa la volumul “Mărturisirile unui disident convertit”: “De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? Pentru ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească şi mai rău”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in ziarul evenimentul zilei  (www.evz.ro) din data de 22.06.2009

ce mai fac, ce mai scriu (73) – adam, un om ispitit de libertate

Când sfida din închisoare totalitarismul, lui Adam Michnik i s-a făcut o propunere. I se oferea un exil de lux, pe Coasta de Azur, la schimb cu onoarea. Michnik n-a semnat pactul. “Sunteţi un porc!” – i-a spus disidentul securistului slinos.

În 1989, când a înfiinţat „Gazeta Wyborcza”, Adam Michnik se gândise la un jurnal care să servească Poloniei doar în preajma alegerilor libere, un ziar pe termen scurt: două săptămâni. Au trecut douăzeci de ani şi „foaia” lui Michnik e „cel mai mare ziar de la Elba la Vladivostok”. Când „Gazeta” a fost listată la Bursa din Londra, polonezului i-au revenit câteva milioane de dolari . Michnik n-a semnat nici pactul ăsta. A donat banii şi s-a păstrat pe sine.

Dintotdeauna şi până la sfârşit, Adam Michnik a înotat contra curentului. N-a semnat nici „Declaraţia de la Praga” de condamnare a comunismului. A ales să lupte cu altă armă: etica iertării. Interviul de astăzi din „Evenimentul zilei” este cu un erou, un erou de modă veche care dialoghează în franceză şi este scandalos de normal. Adam Michnik nu-şi duce fudul statuia în spate, poartă sandale, cămăşi în carouri şi fumează ţigări mentolate. E un om liber.

Când l-am citit prima oară pe Adam Michnik, treceam dintr-a noua într-a zecea. A fost o lectură decisivă. Am văzut, la timp , o dimensiune fundamentală a comunismului: lupta dintre oamenii-oameni şi oamenii-porci. De-atunci i-am căutat, mereu, şi pe unii, şi pe ceilalţi, am încercat să-i ascult şi să încerc să înţeleg.

Acum, după atâţia ani, când am avut norocul să-l întâlnesc, l-am întrebat dacă tinerii născuţi liberi îl mai ascultă. Adam Michnik a zâmbit: „Întrebaţi tinerii!”.

Ca să înţelegem, totuşi, de ce e important Adam Michnik, ar trebui să ne întorcem la Czeslaw Milosz şi la aceste cuvinte: „Avalanşa îşi schimbă cursul/În funcţie de pietrele pe care le întâlneşte-n cale”. Adam Michnik nu s-a ascuns niciodată: „Am vrut să fiu una dintre pietricelele care schimbă cursul avalanşei”. Pentru că a fost mereu egal cu sine însuşi, a devenit ce a fost menit să fie: o pietricică de adevăr care a schimbat cursul avalanşei. Aceasta e moştenirea pe care Adam, un om modest, demn şi complicat, tocmai pentru că e modest şi demn, ne-a lăsat-o nouă, tinerilor acestei lumi noi, imperfecte, dar libere.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro), din data de 22.06.2009

moartea celor singuri ca iadul: elvis si michael

Pe 16 august 1977, când radiourile din întreaga lume şi-au oprit programul pentru a anunţa că Elvis Presley a murit, Michael Jackson se pregătea să împlinească nouăsprezece ani şi să devină cel mai iubit, vândut şi controversat idol pe care l-a dat cultura populară.

Elvis şi Michael – două genii care şi-au marcat generaţiile, au schimbat muzica şi au sfârşit înainte de un timp care nu i-a încăput. Între vieţile lui Presley şi Jackson sunt câteva asemănări care s-ar putea să le folosească celor care studiază psihicul omului îngropat în adoraţia devoratoare a semenilor.

Elvis Presley a murit drogat şi stingher. ”Sunt singur ca iadul” sunt patru cuvinte pe care le-ar fi rostit, nu cu mult înainte de sfârşit, deşi s-ar putea să nu fi fost chiar aşa. Sigur e că, după ultimul său concert, criticii au scris: ”Nu a fost un concert, a fost strigătul de ajutor al lui Elvis”. Un strigăt fără ecou.

Treizeci şi doi de ani mai târziu, Michael Jackson se pregătea să revină pe scenă, la Londra, într-un turneu de cincizeci de concerte, cincizeci de strigăte de ajutor. ”Vor fi ultimele. Gata. Asta e!”.  În tot timpul ăsta, Michael Jackson schimbase tot în muzica pop, reinvetase mişcări de dans care sfidaseră gravitaţia, susţinuse concerte mai grandioase decât oricine altcineva, vânduse mai multe albume decât oricare artist înaintea lui şi după el.

Treizeci şi doi de ani mai târziu, îmbătrânit, aproape desfigurat de operaţii estetice, acuzat de pedofilie şi achitat, bolnav de cancer, dependent de analgezice şi falit, Michael Jackson a murit în urma unui stop cardiac. Inima muzicii s-a oprit, televiziunile din lumea întreagă şi-au întrerupt programele obişnuite, iar prezentatorii au luat figurile triste şi ipocrite pe care le iau când dau veşti proaste: ”A murit Michael Jackson”.

Povestea unei utopii

Între cei treizeci şi doi de ani care stau între supradoza lui Elvis şi dispariţia subită a lui Michael s-au strâns uitarea, misterul şi inexplicabilul. Ceva a rămas însă neschimbat, ca un apendice inutil ce refuză legile evoluţiei: lumea a continuat să aibă nevoie de eroi pe care să-i admire şi devoreze. “Regele a murit, trăiască Regele!” s-a murmurat în acel august din 1977, când oamenii au bătut ca o imensă inimă pentru singurătatea ultimă a “Regelui rock-n-roll”. Era cald şi, la Graceland, Bobby Mann făcea fotografii corpului neînsufleţit al lui Presley, pentru a le vinde săptămânalului National Enquirer.

Apoi, timpul s-a aşezat cuminte peste amintirea zbuciumată a lui Elvis, cel care-şi vânduse viaţa pentru ca alte milioane de oameni să nu fie singuri. Treizeci şi doi de ani mai târziu, un alt erou eşuează dureros şi sinucigaş, departe de lumea care nu a putut aniciodată să-l salveze. Michael Jackson este povestea postmodernă a unei utopii perfecte: aceea a copilului care nu creşte niciodată, a lumii care refuză să creadă în vorbele scriitorului american Henry Miller – “copiii se varsă în adulţi, adulţii se varsă în mumii”.

“Thriller”, cel mai apreciat album al lui Michael Jackson, a vândut  peste 100 de milioane de copii la nivel mondial, cifra care l-a transformat în cel mai mare succes discografic al tuturor timpurilor

“ACASĂ”

Fericirea ca o himeră: Graceland şi Neverland

“Îmi face întreaga lume să zâmbească”, obişnuia să spună Elvis Presley despre Graceland, proprietatea cumpărată în 1957 şi locul în care şi-a trăit ultimele clipe din viaţă. Pentru Elvis, paradisul s-a desenat în acest colţişor de Memphis alături de curtezane, alcool şi droguri. Un loc al regăsirii şi pierzaniei, un loc pe care Elvis obişnuia să-l privească ore în şir prin camerele de supraveghere, stând în dormitor şi visând la normalitate. Regele se simţea acasă aici, în combinaţia ciudată a camerelor de la Graceland, în tăcerea plină a grădinilor domeniului, în orgiile ferite de ochii unei lumi care credea în personaje perfecte şi fericire.

Michael Jackson a trăit şi el într-un “tărâm”, departe însă de graţia ordinară a universului din Memphis creat de Elvis. Pentru Regele pop, utopia s-a construit în interiorul unei fantezii perfecte: o lume în care timpul rămâne pe loc, iar moartea e doar o ameninţare fără substanţă. Michael i-a zis simplu Neverland, precum în poveştile cu Peter Pan, băieţelul neliniştit care survolează nonşalant toate coşmarurile unei realităţi abia percepute.

Drama Regelui pop e de găsit la fiecare pas pe această proprietate, printre roller coastere, dragoni din plastic şi carusele. Un univers plăpând şi naiv, ridicat în mijlocul unei realităţi de care Michael a fugit întotdeauna cu viteza copilului care aleargă fericit şi speriat după cel mai frumos zmeu de pe cer. Autorul lui Peter Pan, J.M. Barrie obişnuia să spună aşa: ”Nimic din ce se întâmplă după vârsta de 12 ani nu mai contează cu adevărat”. La 50 de ani, Michael Jackson a obosit să se lupte cu lucrurile care nu contau şi s-a oprit pentru o clipă să răsufle.

FIICA ŞI SOŢIA REGILOR

Lisa-Marie Presley: ”Chiar simţeam că pot să-l salvez”

În 1994, Michael Jackson, ”regele muzicii pop”, cu o imagine afectată de un scandal de molestare sexuală a unui minor, s-a căsătorit cu Lisa-Marie Presley, singurul copil al lui Elvis, ”regele rock-n-roll-ului”. Căsnicia nu a durat decât doi ani. Mai târziu, fiica lui Elvis i-a declarat lui John Randall Taraborrelli, biograful lui Michael: ”Am crezut mereu că nu a facut nimic rău, că este acuzat pe nedrept şi da, am început să mă îndrăgostesc de el. Îmi doream să-l salvez. Chiar simţeam că pot să o fac”. N-a putut.

“Sunt foarte tristă şi confuză. Mi se frânge inima pentru copiii lui care însemnau totul pentru el şi pentru familia lui. Aceasta este o pierdere în atât de multe sensuri încât nu am cuvinte să pot explica”
Lisa Marie Presley, fiica lui Elvis şi fosta soţie a lui Michael

13 Premii Grammy a câştigat Michael Jackson în cariera sa. Elvis Presley a primit doar 3

13 single-uri ale lui Michael Jackson au atins, de-a lungul carierei sale, prima poziţie în clasamentele muzicale americane. Elvis Presley s-a “oprit” la 18

Peste 750 de milioane de albume a vândut Michael Jackson la nivel mondial. Elvis Presley este cotat la peste un miliard de copii vândute

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat pe www.evz.ro, în data de 26.06.2009.

people (21) – john rabe, ”bunul german”

Bunicul, industriaşul neamţ John Rabe, a salvat în 1937 sute de mii de chinezi. Nepotul, Thomas, e tot un luptător pentru viaţă: a realizat prima fertilizare in vitro din România.

„Cine a fost John Rabe?” este o întrebare legitimă şi are un răspuns complex: un om ca o inimă, un paradox exemplar, un erou popular şi un necunoscut perfect. În 1937, când japonezii au atacat Nankingul (azi, Nanjing), John Rabe a salvat de la o moarte brutală sute de mii de chinezi. Istoria a înghesuit episodul invaziei sub eticheta „masacrul de la Nanking”. Chinezii n-au uitat niciodată zilele când, pe străzile oraşului, soldaţii japonezi ţineau concursuri de retezat capete cu sabia (recordul ar fi fost de 75/oră) şi violau femei, în orgii spontane.

Memoria nu reţine doar macabrul; istoria nu l-a uitat nici pe John Rabe (pe atunci director general al Siemens în China), care a reuşit să reducă drastic măcelul. În China, numele său e cunoscut şi preţuit ca o piatră rară, ca – să zicem – binele absolut.
 
În 2001, în grădina Casei Memoriale John Rabe din Heidelberg, studenţi chinezi au ridicat un bust al celui botezat pentru eternitate „bunul german”. Este singura statuie a lui Rabe pe teritoriul Germaniei. Aici se strâng în fiecare an şi aprind lumânări.

Umanitatea nu are carnet de partid

Acasă, John Rabe e de prea mult timp ignorat, o notă de subsol la cronica unor vremuri pe care nemţii se străduiesc să le uite. Pentru că John Rabe a fost membru al Partidului Nazist, mai exact membrul cu numărul 3.401.106. O biografie se impune. John Rabe s-a născut la un sfârşit de noiembrie, în 1882, la Hamburg.
 
În 1934 a aniversat 23 de ani de când părăsise Germania pentru China şi a intrat în Partidul Naţional-Socialist al lui Adolf Hitler. De ce? Ca la început: John Rabe a fost un om ca o inimă şi un paradox exemplar. Un „businessman” pragmatic, îngemănat cu un romantic prea melancolic.

John Rabe a intrat în Partidul Nazist pentru a putea înfiinţa o şcoală germană în Nanking, deja indispensabilă afacerilor. Pe porţile mari ale istoriei a intrat trei ani mai târziu. Japonezii (aliaţii germanilor într-o axă fascistă) atacau Nankingul, străinii din oraş fugeau speriaţi, iar John Rabe rămânea. Cu el a rămas şi un grup restrâns de misionari ai umanismului.

Despre ceea ce urmează trebuie scris cu grijă, întrucât ceea ce urmează e erupţia violentă şi rară a binelui. Binele care nu învinge, dar se luptă pentru victorie, se zbate, suferă şi salvează.

„Misionarii” au înfiinţat aşa-numita „zonă de siguranţă”, locul unde se refugiau singurii chinezi care aveau să scape de furia fascistă programată să ucidă. Au fost peste 200.000. John Rabe a făcut în casa sa mare şi în grădină grămezi de oameni, grămezi de oameni vii. A făcut-o chiar dacă a trebuit să îi ascundă sub un steag imens cu zvastica hitleristă, pentru ca japonezii să nu-i bombardeze.

La 26 decembrie 1937, John Rabe nota în jurnal: „Cadou de Crăciun – viaţa a peste 600 de oameni. Un cadou mai grozav de Crăciun nu mi-aş fi putut dori vreodată!”.

Doi cartofi căzuţi dintr-un camion rusesc

Ca orice pragmatic sensibil, John Rabe a ţinut contabilitatea cruzimilor. Până în februarie 1938 a scris 2.000 de pagini într-un jurnal publicat prima oară în 1996 de Erwin Wickert, un bătrânel la 75 de ani, ros de boli şi de nostalgii. Erwin Wickert şi John Rabe s-au întâlnit o singură dată , demult, la Nanking: primul era un student sărac, al doilea i-a oferit, gratis, câteva zile de găzduire. Peste ani, studentul sărac a bătut la uşa urmaşilor lui John Rabe şi le-a spus ceva convingător despre adevăr: trebuie spus tot.

John Rabe i-a scris şi lui Hitler. Îi cerea sprijinul: să nu mai lase chinezii neajutoraţi în Iad. Nu a primit niciodată răspuns. În 1939, un John Rabe îmbătrânit, trist şi naiv se întorcea în Germania, după 28 de ani. Avea la el înregistrări şi mărturii ale ororilor petrecute în Nanking. A fost imediat arestat de Gestapo şi i-au fost confiscate probele (doar japonezii erau aliaţi de nădejde). A primit atunci un avertisment metalic: să nu mai vorbească niciodată despre ceea ce a văzut. După război a fost arestat, prima oară de ruşi, a doua oară de englezi. În iunie 1946, comisia „Aliaţilor” a trebuit să admită evidenţa: n-a făcut niciun rău. John Rabe, declarat public „denazificat”, a murit sărac, în 1950, într-un Berlin sfâşiat şi incert.

Finalul vine, din Germania, într- o căsuţă poştală. Expeditor – nepotul lui Rabe, doctorul Thomas: „În anii de după război, situaţia bunicului meu au avut-o aproape toţi nemţii – mâncare nu prea se găsea, şi dacă se găsea, era foarte scumpă. Avea deja peste 60 de ani şi suferea de diabet. A dus-o foarte greu, aproape că a murit de foame. Într-o zi, pe stradă, dintr-un camion rusesc au căzut doi cartofi şi el a fost destul de rapid ca să-i culeagă. A fost o victorie! Din China a primit în acea perioadă patru pachete cu mâncare”. Avea 68 de ani, scrisese 23 de cărţi şi, mai mult ca orice, n-a tăcut.

“După război, bunicul meu avea deja peste 60 de ani şi suferea de diabet. A dus-o foarte greu, aproape că a murit de foame.” – Thomas Rabe, nepotul lui John Rabe

OMAGIU. Elisabeta şi Thomas Rabe, la Heidelberg, unde se află singura statuie din Germania a lui John Rabe
Foto: Kresin-Heidelberg

ELISABETA, MEINE LIEBE
 
Un german îndrăgostit de sentimentul românesc al fiinţei

Thomas Rabe nu şi-a cunoscut niciodată bunicul. S-a născut la un an de la moartea eroului de la Nanking, în 1951, într-o lume care nici măcar nu voia să ştie de existenţa lui John Rabe. Uitarea ar fi trebuit să purifice o Germanie ieşită mutilată din război, etichetată pentru eternitate cu stigmatul celui mai mare exerciţiu de demenţă colectivă din istorie, Holocaustul. După un conflict care epuizase resurse le imaginaţiei brutale a omenirii, „nazistul” John Rabe nu putea avea alt destin: era trimis, pentru decenii, în subsolul istoriei.

„Puţină lume ştie aici, în Germania, cine a fost John Rabe. Poate acum, cu filmul, cine ştie…”, îşi permite să spere, după şapte decenii, nepotul Thomas. Un urmaş de care „bunul german” ar fi mândru. Thomas a studiat Medicina la Universitatea din Heidelberg, parcurgând toate treptele unei cariere de excepţie: un doctorat în biochimie şi apoi anii lungi dedicaţi studiului de laborator.

Printre sutele de lucrări ştiinţifice publicate, din CV-ul lui Thomas Rabe răsar câteva amănunte esenţiale, dintr-acelea care construiesc în tăcere poveşti şi destine: „Doctor honoris causa, Clinica Bega, Timişoara” sau „Vicepreşedinte al Societăţii româno-germane de obstetrică şi ginecologie”.

„Legătura mea cu România este una veche de aproape 15 ani. În 1995, clinica mea şi Crucea Roşie din Heidelberg au făcut posibilă deschiderea primului centru de fertilizare din România, la Timişoara, şi apoi, doi ani mai târziu, la Cluj. La Timişoara, am reuşit prin diverse donaţii să ajutăm, în mai multe rânduri, şi casa de copii”.

Profesorul Ioan Munteanu, naşul lui Thomas Rabe

Dar România nu i-a oferit lui Thomas Rabe doar şansa de a călca pe urmele umanitare ale bunicului său. Moştenitorul „bunului german“ este căsătorit cu o româncă, Elisabeta, iar prietenii săi cei mai apropiaţi sunt medicii pe care i-a cunoscut în urmă cu 15 ani. Profesorul Ioan Munteanu, alături de care a realizat prima fertilizare in vitro din România, în 1995, îi este chiar naş.

Iar Thomas Rabe încă vede aici ceva ce noi nu mai reuşim să distingem de mult: „În România mă fascinează bunătatea oamenilor, bunătatea celor din satul unde s-a născut soţia mea. Sunt atât de simpli şi totodată atât de extraordinari. Pentru mine, acei oameni sunt adevărate valori! Când vorbim despre ei, soţia mea îi numeşte «ţăranii mei cu suflet bun». Despre ei şi cu ei doresc să scriu o carte”.

STRATAGEMĂ. Steagul cu zvastică a fost folosit de John Rabe pentru a-i proteja pe chinezi de furia armatei japoneze
Foto: www.john-rabe.de

“Am fost nevoit să privesc atâtea cadavre în ultimele săptămâni încât am devenit imun. Am ţinut să văd cu ochii mei aceste atrocităţi, astfel încât să fiu capabil să vorbesc ca martor mai târziu. Un om nu poate păstra tăcerea când este confruntat cu o asemenea cruzime!” – John Rabe, note din jurnal, 24 decembrie 1937

FILMUL POVEŞTII

China nu uită, Japonia nu iartă

Pe 7 februarie 2009, la celebrul festival de film de la Berlin (Berlinala), o peliculă neobişnuită se lansa pe orbita cinematografiei mondiale. „John Rabe” – anunţau producătorii – este filmul unei poveşti cât se poate de reale: cea a unui reprezentant al celui de-al Treilea Reich care a salvat sute de mii de vieţi într-o perioadă a istoriei în care exterminarea în masă era hobby-ul favorit al modernităţii. Germania a ridicat din umeri cu suspiciune.
 
În America, John Rabe ar fi fost un erou glorificat de mult în laboratoarele sclipitoare ale Hollywoodului. La Berlin însă, eroii naţionali n-au fost niciodată o reţetă de succes. Explicaţiile sunt multe şi inutile. La şapte decenii de la cicatricile hitlerismului, Germania şi-a permis să privească însă mai detaşat istoria lui John Rabe. Filmul a fost apreciat de public, iar critica l-a încărcat de premii în lunile care au urmat premierei.
 
Thomas Rabe ştie însă că nu asta contează. Mai importantă este recuperarea memoriei bunicului său. Şi nu doar de către Germania, ci de către întreaga lume: „John Rabe a fost membru al Partidului Nazist, dar a trăit 30 de ani departe de Germania. Aş prefera ca lumea să-şi amintească de el ca de un «om bun»”.

Un lucru e sigur – chinezii nu l-au uitat. „Am fost la premiera filmului în Nanjing, iar acolo reacţia emoţională a fost mult mai intensă”, dezvăluie Thomas Rabe. Şi încă o chestiune: Japonia nu poate încă să-şi privească în ochi victimele. Filmul „John Rabe” va intra în Ţara Soarelui Răsare filtrat de „sita” cenzurii.

1937. John Rabe şi un angajat chinez al filialei Siemens de la Nanking
Foto: www.john-rabe.de

MASACRUL

Între război şi patologic

Masacrul de la Nanking rămâne unul dintre marile abatoare umane ale secolului trecut. Încadrat în categoria crimelor de război, masacrul se distinge prin numărul victimelor (estimările indică între 250.000 şi 300.000 de morţi), dar mai ales prin atrocităţile incredibile care i-au creat reputaţia infamă.
 
În decembrie 1937, Nankingul, pe atunci capitala Chinei, cădea în mâinile invadatorilor japonezi, în ceea ce manualele de istorie aveau să consemneze ca prima etapă a celui de-al doilea război sino-japonez (cel mai mare front din Asia).

Ce a urmat depăşeşte însă zona conflictului armat şi intră în cea a patologicului: săptămâni în care japonezii au ucis, violat şi devastat cu o metodă care nu poate avea rădăcini decât în răul absolut.

Sute de mii de victime, execuţii în stradă prin decapitare, aproape 100.000 de violuri încheiate invariabil cu mutilarea femeilor şi uciderea lor, toate sub pretextul eliminării soldaţilor chinezi deghizaţi în civili.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro), din data de 13.06.2009