ce mai fac, ce mai scriu (83)

Statistica pare minoră, e macabră şi descrie fidel un mod, modul greşit, de a face politică: 67.700 de gospodării din România (Uniunea Europeană) nu au până în această zi de vară a anului 2009, secolul XXI, mileniul III, curent electric.

Sute de cătune au fost abandonate. Oamenii care le locuiesc, cetăţeni români, sunt oameni ai nimănui. Calculul politic e cinic şi exact. Uitaţi undeva la începutul ani lor 1800, fără acces la informaţii, ei vor vota mereu, dacă vor vota, cum li se va cere. Acest bazin electoral scăldat în beznă e atât de mic şi de manipulabil încât poate fi ignorat.

Gogoaşa electrificării n-a lipsit din meniul guver nan ţilor târzii. A promis şi Tăriceanu, a promis şi Boc, au existat „linii de investiţii mai importante”, până a venit criza şi s-au terminat bani. Şi, foarte româneşte, totul s-a amânat un piculeţ. Logica invizibilă e hidoasă şi poate fi rezumată în două întrebări. Mai contează un an-doi la o întârziere de o jumătate de secol? Asta-i problema României? Răspunsul e cunoscut şi ignorat.

Politicianul român e ocupat: îşi joacă destinul la televizor, unde trebuie să hăhăie, să behăie, să tundă oi aliniate frumos, în stil nord-coreean, să danseze din buric, să călărească, să pară responsabil, să vorbească grav, să taie panglici, să mângâie copii pe cap, grijuliu, să se pupe cu babele în târg, să deseneze, cu degetul prin aer, autostrăzi, pedalând pe forţa limbajului simplu, popular, pe nemuritorii „pă” şi „dă”.

Nu e o poveste cu o ţară care arde şi o babă care se piaptănă. Întâlnim aici refuzul conştient de a intra în istorie. Stânga românească a generat şi întreţinut o subdez voltare care i-a folosit. Dreapta a fost inconsecventă, laşă şi impotentă. Cele două s-au întâlnit, întotdeauna, în dema go gie şi apetitul pentru căpătuială.

Curent electric nu vor vedea cei care nu l-au văzut până acum. Aşa cum nu vor exi sta curând şcoli, străzi şi spi ta le decente. Lipseşte pilonul pe care se sprijină orice stat de drept. Justiţia.
 
Observând „perestroika”, Karl Popper nota aşa, în nouăsprezece cuvinte din care am fi putut învăţa ceva: „În loc să inaugureze Bursa cu un sobor de preoţi în jurul lui, Gorbaciov are nevoie de judecători independenţi”. Ecuaţia rămâne suspendată: fără justiţie, nu vom avea nimic altceva decât un strălucitor labirint de iluzii.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 30.07.2009

ce mai fac, ce mai scriu (82)

Aflu, cu scârbă şi fără surprindere, că Radu Mazăre a fost premiat de un „juriu”, „în unanimitate”, la Fashion TV Summer Festival 2009, o frumoasă acţiune desfăşurată la un hotel de lux din Mamaia.

E cea mai „fashion” personalitate masculină de pe scena politică românească. Degajat, primarul avid de diplome, ţanţoş, o statuie ridicată sieşi, şi-a expus crezul: „A face politică nu înseamnă să fii încrâncenat”. De aici, ţinutele lejere şi colorate. Uniforma? Uniforma a fost deja spălată şi apretată mediatic până a devenit un fapt divers.

Între timp, procurorii au înregistrat o plângere penală care-l vizează pe edilul-manechin cu svastică la centură. Mazăre şi-a cerut scuze „organizaţiilor evreieşti”, a dat „asigurări” că n-a fost animat de sentimente pronaziste, că simte nevoia să meargă în „reculegere”, şi abordează discursul clasic menit să discrediteze cuvintele scrise şi spuse din principii, nu la comandă.

Pe scurt, se pretinde hăituit „de oponenţii politici şi ziariştii năimiţi, slugoii lui Băsescu”. Şi gata? Totul se va încheia, ca de obicei, cu „pupat toţi Piaţa Endependenţii”?
 
Legea rămâne o superstiţie la care mai ţin doar fraierii? Nimic nu e „peste poate” în România, ţara primarilor care readuc nazismul la modă sau a celor care nu ştiu să conjuge verbul „a fi”, dar nu au probleme cu „a încasa”.

Acum, o poveste din Anglia. Se întâmpla la sfârşitul lunii ianuarie, în 1999. Matt Dickinson, un ziarist iscusit de la „The Times”, îi lua un interviu lui Glenn Hoddle, antrenorul echipei naţionale de fotbal. Un fost mare jucător, un antrenor mediocru şi un om virusat de idei găunoase.

Vorbind despre „reîncarnări” şi persoanele cu dizabilităţi, i-a spus aşa lui Dickinson: „Noi ne-am născut cu două mâini, cu două picioare şi creiere decente. Toţi purtăm karma existenţelor anterioare”. Hoddle propovăduia un gând meschin: handicapaţii plătesc pentru păcate din alte vieţi.

Reacţia societăţii civile engleze a fost promptă şi radicală, premierul Tony Blair i-a cerut demisia şi Hoddle a plecat fără să lase în urmă niciun regret.

Deşi a insultat memoria a milioane de morţi care nu mai au cum să spună „Am fost nevinovaţi”, primarul Constanţei nu va pleca. Niciodată. Va continua să fie un tip excentric şi premiat.

Suntem într-o gravă eroare istorică: băşcălia românească nu salvează. Îngroapă. Onoarea.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 29.07.2009

puterea presei

Hildegard Puwak, Mircea Beuran, Mihai-Răzvan Ungureanu, Adrian Cioroianu. Sunt doar câteva dintre numele demnitarilor forţaţi să-şi depună mandatele în urma unor campanii de presă. Monica Iacob Ridzi este doar ultima venită pe lista miniştrilor „forţaţi” să plece.

Succesul echipei coordonate de Cătălin Tolontan în investigarea neregulilor de la Ministerul Tineretului şi Sportului readuce în prim-plan momentele rare în care demnitarii postcomunişti au fost „convinşi” să renunţe la funcţiile lor. 

„Evenimentul zilei” recompune astăzi momentele de glorie ale presei autohtone, istorii fără de care România ar fi arătat cu totul altfel. Concluzia este însă puţin încurajatoare: presa a câştigat doar atunci când agenda politica a permis sacrificarea „pionilor”. „60% din presă e captivă în România!”, avertizează Alina Mungiu-Pippidi.

Puţinele campanii jurnalistice derulate de-a lungul anilor s-au soldat cu demisia unor demnitari. Doar când guvernanţii au vrut-o, dezvăluirile din media au devenit victorii.

La mijlocul lui iunie 2009, când scandalul „Monica Iacob Ridzi” se afla la primele reprezentaţii, nimeni nu se gândea că Ministerul Tineretului şi Sportului (MTS) va fi zguduit din temelii, că presa scrisă îşi va regăsi avântul în mijlocul unei crize economice grave, că “publicul” se va strânge în jurul dezvăluirilor, secretând o presiune care face bine democraţiei romaneşti. Finalitatea cazului „Ridzi” nu se află în decizia ministrului de a demisiona. Lucrurile merită investigate în continuare, fiindcă în spatele lor pare să fie copilul monstruos al unei alianţe ce nu ar fi trebuit să existe: cea dintre mass-media şi politică.

Demisia Monicăi Iacob Ridzi are în trenă un succes jurnalistic cât o speranţă uitată: aceea că, în faţa argumentelor, moderaţiei şi consecvenţei, nici o cetate a corupţiei şi imposturii nu poate rezista. Succesul echipei coordonate de Cătălin Tolontan în investigarea neregulilor de la MTS repune pe tapet cazuistica rară a momentelor în care demnitarii postcomunişti au fost forţaţi să renunţe la funcţiile lor, confruntaţi cu verbul şi semnătura celei mai detestate specii de cetăţeni – jurnaliştii. „Evenimentul zilei” rememorează astăzi momentele de glorie ale presei autohtone, în egală măsură istorii fără de care România ar fi arătat cu totul altfel. Mult mai rău, mult mai coruptă, mult mai dispreţuitoare. Găsiţi în rândurile de mai jos succesul publicului şi, poate, un răspun simplu la una dintre cele mai grele întrebări din ultimii douăzeci de ani: ce am câştigat la Revoluţie?

2009. Monica Ridzi demisionează după dezvăluirile din „Gazeta Sporturilor”
2007. Mihai-Răzvan Ungureanu a plecat de la Externe după o anchetă EVZ
2005. Elena Udrea părăseşte Cotroceniul după o campanie EVZ
2003. Hildegard Puwak, scoasă de la Integrare de articolele „Adevărul” şi EVZ

VICTIME COLATERALE

Ungureanu şi Cioroianu, demisiile pândite

„Politicianul român nu demisionează.” Fraza aceasta a trecut proba timpului, a ajuns o axiomă şi o explicaţie pentru starea democraţiei româneşti. De cele mai multe ori, presa a reuşit să detroneze miniştri doar atunci când aceştia aveau deja sfârşitul aproape. Două exemple: Mihai-Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu.

Pe 31 ianuarie 2007, Liviu Iolu publica, în „Evenimentul zilei”, un articol despre arestarea a doi români (Adrian Gâncean şi Nelu Ilie) în Irak, pentru încălcarea regulamentelor interne dintr-o bază militară americană. Cu o zi înainte, Coaliţia din Irak confirma că autorităţile române fusesră informate de caz încă din noiembrie, însă îl ţinuseră ascuns opiniei publice. De la Bruxelles, preşedintele Băsescu susţinea că abia a aflat povestea. Pe 1 februarie, tot din capitala Belgiei, în stilul deja clasic, preşedintele revenea asupra de claraţiilor şi îşi cerea scuze pentru că a făcut „o confuzie”. Şeful statului admite că ştia cazul încă de pe 13 noiembrie.

Pe 2 februarie, dimineaţa, Gâncean şi Ilie sunt eliberaţi, iar în aceeaşi seară Mihai-Răzvan Ungureanu demisionează la cererea premierului Călin Popescu-Tăriceanu, pe care omisese să-l informeze în legătură cu cazul românilor arestaţi, dar care îi purta sâm betele de multă vreme pentru apropierea de „sfera Băsescu”.

Trei oameni liberi, un deces după gratii şi un ministru gafeur

Pe 3 februarie, EVZ titra: „Trei oameni liberi: Adi, Nelu şi Răzvan”. Presa accelerase sfârşitul lui Ungureanu, o victimă colterală în războiul dintre preşedinte şi premier.

Pe 10 septembrie 2007, Daniel Claudiu Crulic a fost arestat în Polonia, acuzat că ar fi furat din portofelul unui judecător local. Pe 18 ianuarie 2008, Crulic a murit după o grevă a foamei de patru luni, făcută în condiţii de detenţie. Crulic a susţinut tot timpul că este nevinovat, iar o investigaţie a ziarului „Adevărul” a arătat că românul se găsea în Italia, nu în Polonia, în ziua comiterii jafului. Ministerul român al Afacerilor Externe a gestionat dezastruos cazul, iar ministrul liberal Adrian Cioroianu a fost constrâns să demisioneze după un mandat marcat de numeroase gafe.

ALTE CAZURI

Medicii plagiatori şi „serviciul” costisitor

În septembrie 2003, EVZ a demarat o campanie de demascare a marilor plagiatori din medicina românească. Scandalul nu l-a iertat nici pe Mircea Beuran, ministrul sănătăţii la acea vreme. Acesta a fost sacrificat în „lotul Puwak”. În februarie 2008, „Evenimentul zilei” publica un articol intitulat „Dublul Hărădău – Năstase, serviciu de 450.000 euro”. Ziaristul Marius Chican demonstra că organizarea unui meci de Cupa Davis la Sibiu are costurile puternic umflate.

În urma dezvăluirilor, banii au fost recuperaţi, iar Ilie a renunţat la şefia Federaţiei. Când n-au reuşit să înfunde demnitari, ziarele s-au „mulţumit” cu a devora afacerişti care păgubeau statul. Neregulile de la RAFO Oneşti au fost dezvăluite în „Jurnalul Naţional”. Despre mătuşa Tamara, care i-a lăsat moştenire lui Adrian Năstase averea şi falimentul politic, a scris prima oară „Gândul”.

EXCEPŢIA CARE CONFIRMĂ REGULA

„A fost o aliniere fericită a planetelor”

Se întâmplă rar. Semnătura evadează din spaţiul strâmt al ziarului şi ajunge să se identifice cu publicul, cu libertatea presei, cu moderaţia perseverentă. E un truism zilele acestea: cazul „Ridzi” sar fi putut numit, la fel de bine, cazul „Tolontan”. Redactorul-şef de la „Gazeta Sporturilor” (GSP), ziarul care a pornit şi alimentat constant cu argumente maşinăria teribilă a dezvăluirilor de la Ministerul Turismului şi Sportului (MTS), este un jurnalist ca o excepţie, capabil să gripeze dispreţul suveran pe care îl afişează reprezentanţii puterii în raport cu banul public.

Tolontan ştie că rezultatul muncii echipei pe care o coordonează e o floare atât de rară încât explicaţia poate fi asta: “A fost o aliniere fericită a planetelor care a venit, fundamen tal, pentru că, aşa cum spunea Cristian Pârvulescu în „Cotidianul”, statul dezertase de la rolul său de a secreta contraputere pen tru guvern. Şi oamenii nu supor tă asta, nu o pot suporta la infinit. Acesta a fost fondul pe care a venit investigaţia «Gazetei»”.

„Vorbim despre sistemul prin care se fură o ţară”

Demisia ministrului tineretului nici măcar nu contează: „Jurnalistul este mulţumit dacă publicul intră în posesia informaţiilor relevante. Cetăţeanul, dacă se recuperează banii. Demisia nu contează în acest mecanism”.

Mai mult, jurnalistul vede în spatele situaţiei de la MTS tentaculele unui ansamblu: „Nu vorbim despre Ridzi, ci despre un întreg sistem, pus la cale de unii politicieni, prin care se fură o ţară”. Tolontan e categoric: „Nu suntem nici procurori, nici judecători. Cred că în cazul «Ridzi» vom asista la un proces judiciar corect şi imparţial”. E o veste bună pentru presa scrisă investigaţia GSP? „Da. Nici o televiziune, nici un site, nici un blog nu au specificitatea de a căuta şi a scrie pe probe dobândite precum presa scrisă”, e sigur Cătălin Tolontan. Ceva s-a pierdut însă: „Încrederea într-un preşedinte care nu crede în ideea de presă liberă”. Încă o tuşă: „Traian Băsescu a dat un mesaj pe fond corect, dar abia după ce GSP a reuşit să împingă chestiunea ştirilor cum părate pe agenda publică”.

La final, rămâne totuşi o meschinărie, semnul decisiv că România are încă nevoie de multă şansă. Tolontan scria pe blog, în urmă cu două zile, că ar exista o indicaţie clară să nu mai apară la o anumită televiziune. Subiectul e unul sensibil, iar Tolo pare vaccinat la asemenea reacţii: “Nu comentez decât atât: cel mai mic disconfort al unei astfel de investigaţii e să nu apari la TV. În ultimele zile au apărut alte semnale. Deocamdată râdem de ele”.

DINCOLO DE ISTERIA TELEVIZIUNILOR

„O pledoarie pentru pentru presa scrisă”

Liviu Avram avea, în vara lui 2003, 38 de ani, o carieră construită în presa locală, eticheta premium de jurnalist de investigaţii şi dorinţa de a fi critic cu puterea. Pentru precizie: în 2003, mai nimeni nu mişca în tranşeele săpate de PSD şi omnipotentul premier Adrian Năstase.

În iulie, când majoritatea jurnaliştilor se pregăteau de vacanţă, Liviu Avram, care lucra atunci la „Adevărul”, amorsa bomba verii: ministrul integrării europene ar fi dirijat fonduri comunitare spre câteva firme administrate de fiul şi soţul său.

Campaniei „Adevărul” i s-a adăugat, repede, şi un tur de forţă al EVZ. Restul e istorie: Hildegard Puwak a deminisionat câteva luni mai târziu, iar justiţia s-a chinuit vreo patru ani să dea verdictul: soţul fostului ministru a fost condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare. Cu suspendare.

La şase ani distanţă de momentul dezvăluirilor, Avram rămâne modest: “Nu am urmărit demisia doamnei Puwak, nu mă aşteptam să facă asta. Totul s-a derulat pas cu pas, pentru că iniţial am plecat de la ceva minor. Descoperisem că doamna Puwak se afla într-un conflict de interese, fiind administratorul unor firme ce au beneficiat de sume comunitare”.

„Masa critică a jurnaliştilor a fost mică”

Jurnalistul remarcă totuşi că tăvălugul dezvăluirilor a devenit tot mai mare, pentru că revolta publică s-a amplificat, chiar dacă presa nu s-a solidarizat: “Masa critică a jurnaliştilor a fost mică. Multe publicaţii au evitat cu graţie subiectul, luni la rând. Mobilizarea a venit însă din partea opiniei publice, care a descoperit dintr-o dată diferenţe flagrante între imaginea guvernării şi actele sale”.

Mai mult, chiar Puwak a contribuit, involuntar, la developarea ilegalităţilor sale: “Ministrul integrării a avut o singură reacţie, trimiţând un drept la replică după primele articole. Tocmai acele precizări au dat-o de gol, pentru că n-a făcut decât să mintă”.

Avram e corect cu rezultatul final al investigaţiei sale şi admite fără comentarii suplimentare că demisia doamnei Puwak a căzut doar când interesul politic a cerut-o: “Să ne amintim că demisia a venit imediat după referendumul pentru Constituţie, în jurul căruia se iscase un scandal. Pur şi simplu, Adrian Năstase a decis să mute subiectul prin satisfacerea publicului în cazul Hildegard Puwak. Dânsa nici măcar nu ştia de propria demisie, fiind la Roma, la o reuniune comunitară”. Pe 20 octombrie 2003, trei miniştri ai Cabinetului Năstase îşi depuneau mandatele: Hildegard Puwak, Mircea Beuran şi Şerban Mihăilescu. Demisiile erau o premieră pentru un guvern care mai schimbase miniştri doar pentru a le oferi la schimb alte funcţii.

În dezvăluirile GSP, Liviu Avram identifică un sindrom (prin isterie şi talk-show lung şi subţire, televiziunile târăsc în de rizoriu anchetele solide) şi o cale (o presă scrisă moderată şi argumentată): „Cred că investigaţia GSP este o pledoarie convingătoare pentru presa scrisă. Am văzut, pe de o parte, un demers jurnalistic efectuat ca la carte, cu moderaţie şi argumente, iar de pe altă parte, isteria televizunilor care au preluat subiectul şi l-au dus în derizoriu, invitând tot felul de personaje să comenteze”.

“Nu sunt adeptul demisiilor imediate, în cazul în care presa dezvăluie suspiciuni de corupţie. Presa nu e prima putere în stat. Ministrul confruntat cu acuzaţii trebuie să le demonteze. Dacă nu poate, abia atunci trebuie să plece.”,
Liviu Avram, jurnalist la „Cotidianul”

EVOLUŢIE ŞI REGRES

De la efervescenţa mediatică de după ’90, la înregimentare, perdele de fum şi dezbateri care estompează marile dezvăluiri de presă

Povestea aceasta începe cu un tip scund, imprevizibil, pletos şi rotund. Ion Cristoiu. Odată cu „Evenimentul zilei”, ziarul inventat de „Jack” şi amprentat cu o „bulină roşie”, acum atât de „vintage”, România s-a schimbat. EVZ a modificat sensul gazetăriei moş tenite din comunism. A fost ziarul care a refuzat să fie portavocea puterii şi şi-a ascultat publicul. Dacă „România liberă”, un pilon greu al noii democraţii, găzduia articole ample, scrise de intelectuali străluciţi şi anticomunişti, „Evenimentul” a mers în direcţia culturii populare.

În perioada romantică a începuturilor, a pedalat furibund pe apetenţa publicului pentru tabloid (fiindcă toate astea se întâmplau într-un alt secol, atunci nici nu se numea aşa…), dar s-a şi luptat, agresiv şi consecvent, pentru cititorii săi. În 1993, „Evenimentul” a dus o campanie feroce pentru schimbarea lui Cornel Dinu din funcţia de selecţioner a naţionalei de fotbal.

Redactorul-şef de astăzi de la „Adevărul”, Grigore Cartianu, care conducea atunci Sportul de la EVZ, îşi aminteşte: „Naţionala intrase într-un blocaj. Cornel Dinu mai mult filosofa decât antrena. Atunci când e în şa, Dinu se simte puternic şi se poartă arogant. Pentru cei mai tineri, e cam ca Piţurcă anul trecut. Când e pe lângă cal, Dinu redevine un om rezonabil. S-a şi schimbat între timp, a devenit mai înţelept. Pentru că l-am urmărit atent, pot spune că era nededicat, îşi aducea aminte să pregătească meciurile chiar când stăteau să înceapă”. Pare neverosimil astăzi, dar „Generaţia de Aur” e o expresie care ar fi putut să nu se nască niciodată, dacă jocul cenuşiu şi fără orizont propus de Cornel Dinu n-ar fi fost întrerupt de presiunea exercitată de gazetăria aceea revoluţionară.

Puterea şi media, consulul şi basarabeanca

Să nu uităm de unde am pornit. „Pe atunci, presa era cu totul altfel. Nu exista o solidaritate în jurul unei idei sănătoase. Jurnaliştii vechi, de la «Sportul românesc » şi «Gazeta sporturilor», desigur nu toţi, aveau metehnele lor. Nu ne-au susţinut, ei sprijineau necondiţionat Federaţia, cu care trăiau într-un concubinaj mar cat de momente discutabile, jenante. Nu puteau renunţa la micile avantaje, se simţeau parte din «marea familie a fotbalului», cu toate laturile ei corupte. Ca să încerc o metaforă, aveau cu Federaţia relaţii cum am văzut la consulul nostru de la Chişinău cu acea basarabeancă”, spune Cartianu.

„O nouă victorie zdrobitoare a «Evenimentului zilei»”, titra „Bulina” după ce Dinu a fost dat afară, pe 8 iunie 1993. Totul a venit pe fondul înfrângerii istorice şi şocante cu echipa reunită a două ţări abia despărţite, Cehia şi Slovacia. Acel 2-5 usturător de la Kosice. „Înlăturarea lui Dinu a fost, de fapt, un succes major al opiniei publice. Pe-atunci, nu existau insitute de sondare a acesteia, dar noi eram tineri şi neliniştiţi, stăteam doar pe teren, mergeam cu autobuzul şi trăiam pulsul străzii”.

Forţa „Evenimentului”, într-o lume guvernată de cuvânt scris şi fără cablu TV, era colosală. La începutul anului 1994, în doar o săptămână, între 3 şi 10 ianuarie, cel mai influent ziar pe care l-a cunoscut România a strâns 500.000 de semnături pentru a-l înlătura din fruntea televiziunii publice pe prea puţin charismaticul Paul Everac, autorul unor „tablete de înţelepciune” nemuritoare şi insuportabile. Revelionul 1994 adusese un program catastrofal şi, cum TVR nu avea alternativă, nemulţumirea populară atinsese cote maxime.

PALMARES. Demisii răsunătoare în urma campaniilor de presă şi-au găsit locul, în mod firesc, pe prima pagină a „Evenimentului zilei” din anii ’90

ALINA MUNGIU-PIPPIDI:

„În România, presa captivă este majoritară, dar ineficientă”

Alina Mungiu-Pippidi vede în finalul fericit al „campaniei Ridzi” o victorie a solidarizării „presei independente”, una minoritară procentual („60% e presă captivă în România!”). Am întrebat-o pe Alina Mungiu de ce forţă au nevoie jurnaliştii în contextul în care „vocile curate” rămân aceleaşi dintotdeauna, iar conducta de politicieni venali nu se întrerupe niciodată. Răspunsul a fost: „Avantajul şi forţa lui Tolontan şi a «Gazetei» lui vin din credibilitate. E foarte interesant că ei au reuşit să atingă şi interese ale patronului trustului lor. Eu nici nu ştiam că «Gazeta» e a lui Voiculescu, acum am aflat. Cu atât mai mare meritul”.

Militanta pentru o societate civilă decentă e convinsă că „presa captivă”, toxică şi în expansiune, se autodesfiinţează prin propaganda de inspiraţie stalinistă pe care o practică: „Acţiunile lor de tocare a câte unui personaj, de obicei Băsescu, sunt menite să creeze confuzie, sunt o permanentă perdea de fum. Pentru că nu sunt credibili, nu sunt nici eficienţi. Dacă era după Antena 3, de mult cădea preşedintele… Cel mai mult contează ca, atunci când spui un lucru, oamenii să fie convinşi că o faci onest”. Politologul îşi aminteşte că, în anii ă90, încleştările dintre presă şi putere erau mai dure şi cu mize incomensurabile.

Cum a început sfârşitul

Debutul sfârşitului a fost aşa: „Degradarea majoră a relaţiilor dintre politic şi media, în sensul în care o vedem astăzi, a început odată cu Pro TV şi susţinerea făţişă a lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democrate, care a adus la schimb o închidere a ochilor statului în ceea ce priveşte impozitele trustului lui Sârbu. Până atunci, ziariştii se cumpărau la bucată; brusc, politicienii au descoperit acest instrument formidabil de corupere în bloc, de mită gigantică şi de captură”.

O soluţie: legislaţie antitrust după model american

Mungiu-Pippidi crede că există o singură soluţie pentru a ieşi din labirintul mogulilor: o legislaţie antitrust după model american. Lipseşte însă voinţa: „Din păcate, politicienii români nu doar că n-au viziune, dar n-au nici curajul de a împlini viziunea altora, fiindcă nu vor să participe la costuri , vor doar imagine”. Din perspectiva Alinei Mungiu, situ aţia presei indepedente e la fel de grea ca în timpul celei mai negre dintre epoci – „Năstase”. Metodele de presiune asupra gazetarilor oneşti şi independenţi n-au dispărut, doar s-au rafinat. Alina Mungiu n-are dubii: Coaliţia pentru un Parlament Curat e un concept încă dureros, dar departe de a-şi fi încheiat misiunea.

“Avantajul şi forţa lui Tolontan şi a «Gazetei» lui vin din credibilitate. Cel mai mult contează ca, atunci când spui un lucru, oamenii să fie convinşi că o faci în mod onest.”,
Alina Mungiu-Pippidi, politolog

CAMPANIE EVZ

„Cocoşul dintre Năstase şi Băsescu”, alungat de la Cotroceni

Din octombrie 2005, Elena Udrea a ieşit instituţional din graniţele sintagmei „Blonda de la Cotroceni”. Şefa Cancelariei Prezidenţiale şi-a dat demisia în urma dezvăluirilor apărute în „Evenimentul zilei”.

Mihai Munteanu, autorul seriei de investigaţii, pe care Dorin Cocoş a încercat fără succes să-l „îmbuneze”, explică geneza articolelor: „Documentam cercul relaţional al clienţilor PSD Alexandru Bittner şi Adrian Petrache. Era un interes legitim, fiindcă aceştia îşi mascau afacerile printr-o armată de interpuşi. Demersul era unul sensibil juridic, fiindcă prioritar era să faci o co nexiune între cetăţeanul X, din Drumul Taberei, sau doamna Y, din Snagov, cu unele dintre cele mai misterioase găuri negre ale banului public.

Dorin Cocoş şi soţia sa, Elena Udrea, erau unii dintre ex ponenţii principali ai acestei grupări, aveau firme, interpuşi, a fa ceri-căpuşă comune cu cei doi domni controversaţi menţionaţi anterior”. Primele articole au apărut în august 2005, iar campania a continuat şi după ce Udrea a demisionat.

Calul troian al unei grupări transpartinice

„Titlul episodului-pilot a fost «Cocoşul dintre Năstase şi Băsescu », ceea ce fusese iniţial doar un intertitlu. Lui Răzvan Ionescu, redactorul-şef, i-a plăcut, motivând, corect, că asta este şi esenţa articolelor mele. Elena Udrea este doar un cal troian al unei grupări care face afaceri cu statul, transfrontalieră şi transpartinică. Presa s-a solidarizat exemplar atunci”, îşi aminteşte Mihai. Ce a urmat a fost o avalanşă care a răvăşit scena publică. Sigură că ripostează unui „complot galatic” şi că Mihai Munteanu răspunde unor comenzi date de Dinu Patriciu, Elena Udrea face dezvăluiri importante: „Aşa am aflat toţi că Tă ri ceanu l-a sunat pe prim-procurorul României ca să-l întrebe de dosarul penal al prietenului său, Patricu”.

După o lună, EVZ publică „Partidul patricienilor”, o inves tiga ţie semnată tot de Mun teanu. Finalul explică mentalitatea politicianului român, în care nu e loc pentru ziarişti oneşti. Liberalii au ripostat vehement şi fals: „E un atac mârşav de la Cotroceni, repor terul a scris la comanda preşedintelui”.

PRINTRE „DUŞMANI”. Elena Udrea, în vizită la „Evenimentul zilei”, după apariţia articolelor despre afacerile soţului său
Foto: Andrei Spirache

IULIAN COMANESCU:

„Televiziunile au propus dezbateri în locul argumentelor”

Analistul media Iulian Comanescu a vorbit pentru EVZ despre impactul şi lecţiile investigaţiei „Gazetei Sporturilor”, despre solidaritatea de breaslă şi despre „impuritatea” pe care o comunică televiziunile. „Până acum, «oamenii răi» erau doar mogulii.

Preşedintele Băsescu a venit cu o teorie nouă faţă de ceea ce spune de obicei, a complicităţii presei cu politicul. N-aş numi solidarizare ceea ce s-a petrecut în cazul «Ridzi». GSP a venit, pentru prima oară după multă vreme, cu informaţii convingătoare, care compromit un demnitar, prin contrast cu «investigaţiile» care populează, de regulă, paginile cotidienelor. A fost normal ca restul presei să preia tema, din motive de interes al publicului mai mult decât de interes public”, opinează Comănescu.

Analistul nu menajează nici televiziunile, care în locul argumentelor au propus „dezbateri”: „Au adus politicienii să se certe între ei, ca de obicei. În ultimii ani, mass-media din România trăiesc o adevărată voluptate atunci când se racordează la agenda partidelor şi a administraţiei, iar în cazul «Ridzi» vedem că lucrurile se pot face şi la modul veros. Nu cred că făcând sluj pe la conferinţele de presă şi chemând tot felul de «adversari » să-şi care pumni verbali în cap prin studiouri se poate curăţa ceva din imaginea de impuritate pe care o comunică media”.

Dependenţa de „pohta” politicienilor

Poate fi, deci, demersul GSP privit ca o pledoarie pentru nevoia de presă scrisă? Iulian Comanescu e mai degrabă sceptic: „Presa scrisă nu a tipărit spoturi elec torale gratuite, aşa cum au susţinut televiziunile că au difuzat. Politicienii sunt mai interesaţi, pe de altă parte, de televiziuni, fiindcă acestea înseamnă un public mai mare şi acces la electorat. Întâmplător, motivele de suspiciune sunt mai puţine în momentul de faţă pentru ziare, dar să nu uităm că reclama guvernamentală din mandatul Năstase se ducea mai ales către cotidiene. În felul cum stau lucrurile şi pe criză, pare-se că totul depinde de pohta ce-au pohtit politicienii. Dacă au poftit la televizor ca să se indigneze în cazul «Ridzi», noi ce să facem?”.

Analistul media descrie şi mecanismul prin care o dezvăluire jur nalistică ajunge la consistenţa necesară pentru a influenţa agenda politică:„Autoritatea se construieşte pe spectacol în România – să ne uităm la cum a ajuns la succes cel mai iubit ziarist, Cristian Tudor Popescu.

Presiunea editorială constantă e numitorul comun al campaniilor şi atacurilor de presă. Campanii legitime şi admirabile, precum cea care a dus la demisia Monicăi Ridzi, se văd foarte rar în presa românească de azi. Există doar abordări de marketing, unele reuşite, gen «Tu ştii ce mai face copilul tău?», de la PRO TV. În fine, atragerea opiniei publice în joc e o strategie relativ nouă, aplicabilă mai curând pe on-line. Asta, dacă nu ne referim la situaţia în care opinia publică e «atrasă în joc», adică interesată de cazuri cu relevanţă şi impact asupra vieţii lor”.

“În povestea Ridzi, publicul a citit o confirmare la axioma «politicenii sunt corupţi». A consumat marfa cu un fel de satisfacţie tristă. E mai greu să răstorni convingerile publicului decât să le confirmi.”,
Iulian Comănescu, analist media

 

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 18.07.2009

history (11) – blocada berlinului

Cum a fost învinsă blocada Armatei Roşii cu bomboane şi saci de făină paraşutaţi de aliaţi.

Se împlinesc zilele acestea 60 de ani de la prima criză majoră a Războiului Rece. Pe 24 iunie 1948, Uniunea Sovietică bloca accesul stradal şi pe calea ferată spre Berlinul de Vest. „Blocada“, una dintre cele mai dure din istorie, a ţinut până pe 11 mai 1949, când URSS a permis sosirea ajutoarelor americane, britanice şi franceze, care fuseseră trimise până atunci pe calea aerului în Berlinul de Vest. Germania a devenit mai târziu motorul economic al Europei şi pentru că în urmă cu şase decenii avioane franco-britanicoamericane n-au lăsat Berlinul de Vest să moară de foame.

Istoria s-a scris aşa: pe 9 mai 1945, Al Doilea Război Mondial începea să iasă din prezent şi să intre în cărţile însângerate de istorie. Trupele sovietice şi cele occidentale (americane, britanice şi franceze) erau în Berlinul divizat: de-o parte comuniştii lui Stalin, de cealaltă „aliaţii“: francezii, englezii şi americanii.

Pe 18 iunie, cele trei sectoare occidentale au promulgat legi care scoteau din circulaţie moneda de ocupaţie şi introduceau marca germană – mijloc de presiune asupra lui Stalin pentru reunificarea Germaniei. Inutil, fireşte, pentru că legile de război sovietice spuneau altceva: că vor stăpâni până acolo unde Armata Roşie a ajuns. În plus , ruşii fuseseră invadaţi de două ori de Germania în precedentele trei decenii şi ar fi vrut-o demilitarizată.

Declanşarea blocadei

Pe 24 iunie 1948, Uniunea Sovietică a blocat accesul la cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, aflate în interiorul zonei controlate de sovietici, oprind accesul rutier şi traseele de cale ferată care treceau prin Germania controlată de sovietici. Puterile occidentale nu negociaseră cu sovieticii un pact care să garanteze libera circulaţie.

E momentul când intră în scenă generalul Lucius D. Clay, comandantul zonei de ocupaţie americane din Germania, care a propus trimiterea unei coloane blindate rutiere paşnice, pe autostradă, spre vestul Berlinului, coloană care să fie capabilă să se apere în cazul în care ar fi oprită sau atacată. Preşedintele american Truman a considerat prea riscantă această variantă. Aşa s-a ajuns la ideea Podului aerian. Pe 25 iunie s-a lansat ordinul unui masiv Pod aerian. Pe 26, avioanele americane zburdau deja pe cerul Berlinului. S-au transportat astfel tone de provizii, mâncare, cărbuni, bomboane. Gail Halvorsen, pilot în Forţele Aeriene ale SUA, a fost cel care a avut ideea aruncării de dulciuri şi de gumă de mestecat cu paraşute minuscule (operaţiunea „Little Vittles“).

NEMŢII FAC BILANŢUL

Unde e America de altădată?

În această săptămână vor avea loc mai multe manifestări dedicate ajutorului dat germanilor de aliaţi, în special de americani. Associated Press relatează că marea aniversare a celor 60 de ani va avea loc joi, la Berlin, şi că nemţii sunt conectaţi la ce se întâmplă în prezent peste Ocean, fiind, în majoritate, susţinători ai candidatului democrat la preşedinţie, Barack Obama.

Germanii şi-au arătat în repetate rânduri gratitudinea pentru ajutorul dat de americani. Pe 11 septembrie 2001, de pildă, 200.000 de nemţi au purtat în Berlin tricouri cu mesajul „We are all New Yorkers“ („Suntem toţi newyorkezi“). Datele statistice arată însă că doar 31% dintre germani au o părere favorabilă despre Statele Unite (în 2000, procentul era de 78%). Războiul din Irak a fost devastator şi în opinia publică din Germania.
 
Momentul ’48-’49 a rămas adânc în conştiinţa nemţilor, care cinstesc an de an memoria celor 80 de piloţi care s-au prăbuşit în timpul operaţiunilor Podului aerian asigurat pentru a-i salva pe cei 2,5 milioane de vest-berlinezi deveniţi prizonieri în propriul oraş.

Podul aerian a presupus 277.000 de zboruri (în jur de 200/ zi). Dagmar Horner, care avea în ’48 doar 6 ani şi trăia în zona de ocupaţie britanică din Berlin, îşi aminteşte perfect epoca în care „ne jucam printre ruine, unde un morcov era un lux şi mama ne făcea haine din hainele ei“. O bucurie pentru copiii de atunci: joi, la Berlin, va fi prezent şi Gail Halvorsen, supranumit „Unchiul Ciocolată“, cel care le paraşuta micilor berlinezi dulciuri şi gumă de mestecat. Gail are 86 de ani şi nu va lipsi de la petrecerea de la Aeroportul Tempelhof. Nici cancelarul Angela Markel n-a uitat să le mulţumească aliaţilor: „Fără Podul aerian, istoria s-ar fi derulat altfel“.

CRONOLOGIE

NATO, născut din criza Berlinului – începe „Blocada Berlinului“, URSS împiedicând accesul la cele trei sectoare occidentale ale Berlinului (după război, Germania a fost divizată între estul comunist şi vestul rămas sub stăpânire occidentală);

> 25 iunie 1948 – generalul Lucius Clay ordonă iniţierea Podului aerian care să salveze Berlinul de Vest;

> 26 iunie 1948 – primele zboruri americane cu provizii;

> 4 aprilie 1949 – în contextul crizei berlineze, marile puteri occidentale au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, punând bazele NATO; > 16 aprilie 1949 – apogeul Podului aerian: un avion al aliaţilor ateriza în Berlin la fiecare minut;

> 11 mai 1949 – la ora 23.59, URSS şi-a ridicat blocada, însă Podul aerian a luat sfârşit abia pe 30 septembrie 1949, occidentalii vrând să se asigure că berlinezii din vest au suficiente provizii pentru situaţia în care sovieticii ar fi reinstituit blocada.

> 24 iunie 1948

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 24.06.2008

ce mai fac, ce mai scriu (81)

Era decembrie 2007 şi graniţa încă se putea trece.

Când am fost, pentru prima şi ultima oară, la Chişinău, am scris câteva rânduri în „Timpul”, unul dintre puţinele ziare independente şi nerusificate din Basarabia. Am dat peste ele recent şi întâmplător: „Pentru un evadat din Bucureştiul care mărşăluieşte haotic spre un capitalism crud, o călătorie în Republica Moldova are aerul unei scurte întoarceri în timp . (…) Văd oameni vorbind coerent în limbajul universal al noului secol, conectaţi la modernitate, jonglând cu naturaleţe printre «project management», toleranţă şi multiculturalism. Sunt puţini. Optimismul lor nu e contagios. Crivăţul estic a aşternut deznădejdea. Moldovenii sunt striviţi de sărăcie.

Când merg pe străzile din centrul Chişinăului, de departe, ca în romanele lui Orwell, fiecare bărbat seamănă cu un poliţist. Poartă toţi haine închise la culoare şi reci. Le caut privirile şi nu le întâlnesc. Moldovenii privesc în jos, apăsaţi de o povară invizibilă şi insuportabilă. (…) La doar câţiva kilometri de Chişinău, «viitorul de aur», aplaudat de gene raţii întregi de proletari, nu se mai zăreşte prin praful şoselelor pline de gropi. Gropi şi noroi. Satele par părăsite, de-abia mai poţi vedea moşnegi cât istoria, încre meniţi morome ţian în faţa porţilor sau trebăluind ca în Vechiul Testament. Aici locuiesc oameni care n-au mers niciodată mai departe de propriul cătun, cătun în care monumentul osta şului sovietic e la locul lui, în centru. (…) Tot ce pot să spun e că în Republica Moldova binele există. O spun definitiv şi decis, ca un taliban. Binele stă ghemuit în sufletele sincere de aici. Numai că binele nu învinge niciodată singur. E nevoie de muncă, de multă muncă. Şi Dumnezeu lucrează tot prin oameni”.

Sunt observaţiile cuiva care n-a petrecut decât o săptămână în Moldova. De atunci am citit constant presa de dincolo de Prut, încercând să desluşesc pâcla de intrigi, trădări şi jocuri de culise care au făcut ca o monstruoasă coaliţie a răului să ţină ţara captivă în trecut. Basarabia e o lume complicată şi abandonată unei guvernări cu adieri staliniste. E prea mult. Revolta „twitter” din primăvară a fost efectul vizibil al unui conflict major de generaţii. Un conflict profund, în esenţă nu cu mult diferit de cel care a scos parizienii pe străzi în mai ‘68, în cea mai amplă operaţiune de pictare a zidurilor vechi cu cuvinte noi pe care a cunoscut-o istoria modernă.

Prietenii mei basarabeni care încă n-au evadat din Basarabia au douăzeci-douăzeci şi ceva-treizeci de ani, n-ar vota niciodată cu comu niştii (o etichetă falsă care ascunde o gaşcă de afacerişti veroşi) şi sunt obligaţi să trăiască după normele anacronice şi crude ale secolului trecut. În frustrarea aceasta s-a strâns o forţă masivă şi subestimată care, mai devreme sau mai târziu, va deveni majoritară şi va învinge. E ceea ce refuză să înţeleagă toţi liderii nedemocraţi: viitorul nu poate fi împiedicat la nesfârşit. Pe 29 iulie sunt din nou alegeri generale. Un scrutin care ar trebui să dezgheţe blocajul instituţional care n-a permis alegerea unui alt preşedinte al Republicii. Un scrutin ca o ruletă rusească la care se joacă milioane de vieţi.

Cuvintele acestea s-au scris de mult, în acel mai ’68, pe zidurile Parisului. Le reproduc aici, naiv, ca un mesaj pentru tinerii Basarabiei: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul”.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 21.07.2009

ce mai fac, ce mai scriu (80)

Radu Mazăre se comportă ca un bufon pentru care nici o tumbă nu e interzisă.

În logica de Mazăre, important e să rămâi în lumina strălucitoare şi înşelătoare a reflectoarelor. Să defilezi mândru în uniformă cu svastică, târându-ţi şi fiul minor în asta, e un gest de sfidare, de politican şmecher care se ştie intangibil. Primarul se înşală: nu e cool, e doar un fanfaron tupeist şi agresiv care patinează, periculos, la graniţa legii.

Cu o cultură de puşti uitat prea mult în faţa televizorului când rulează filme complicate, Radu Mazăre nu poate să înţeleagă că a făcut ceva josnic şi iresponsabil. Ce urmează nu e fantezie, e consecinţa lucrurilor făcute de oameni care purtau, ca şi Mazăre, svastică şi se mândreau cu asta. Havas Burihovici a supra vieţuit deportărilor în Transnistria. Acolo, „viaţa” i-a fost aşa: „Peste tot stive de cadavre, peste tot bolnavi de tifos, mişunau păduchii, râia era ceva comun, răni purulente, deschise, pline de viermi, febră tifoidă. Când cel de lângă tine murea, puzderia de păduchi care-l acoperea îl invada pe cel care era cald încă. Aveam tifos exantematic, iar ca hrană aveam din belşug fecale îngheţate”.

Leonard Zăicescu trăieşte. Locuieşte într-un bloc vechi din Bucureşti. Aş vrea să-l văd pe Radu Mazăre spunându-i, în faţă, cât de frumoasă e uniforma germanilor. Tatăl lui Zăicescu a fost ucis într-un tren al morţii care a plecat într-o dimineaţă de sfârşit de iunie 1941 din Iaşi spre Călăraşi. Când i-a fost împuşcat cel mai bun prieten, Leonard Zăicescu îl ţinea de mână. Un copil care n-a apucat să atingă vârsta lui Răducu Mazăre. Pe trăgaci apăsase un „bărbat” în uniformă. În vagonul de vite, pe Zăicescu l-a urcat, sub lovituri de bici, un subcomisar de poliţie la fel de cochet ca edilul. Purta butoane de aur la manşetă şi papion.

Nu mai sunt mulţi supravieţuitori români ai Holocaustului. Nici două duzini. EVZ i-a căutat şi de mâine va spune unele dintre aceste istorii într-un serial care va deschide răni nevindecate. Sunt lucruri despre care s-a tăcut prea mult. Nu au legătură cu primarul Constanţei. Sunt pentru ceilalţi. Cei care ştiu că a ignora sau a bagateliza marile tragedii ale istoriei nu înseamnă decât a ucide victimele a doua oară.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 22.07.2009

ce mai fac, ce mai scriu (79)

1. Dacă ar fi femeie, cartea „În ochii Luciei” (romanul olandezului Arthur Japin, apărut la Humanitas Fiction, pe „Raftul Denisei”) ar fi una tulburător de frumoasă şi crudă, genul acela de care nu te poţi apropia decât presimţind voluptatea dezastrului.

„În ochii Luciei” e o poveste care porneşte de la câteva rânduri din memoriile celui mai râvnit amant din istoria lumii, cu mult înainte să apară filmul mut sau fotografiile color: Giacomo Girolamo Casanova. Un veneţian desăvârşit, artist al seducţiei şi geniu al escrocheriilor sentimentale din senzualul secol al XVIII-lea.

Arthur Japin a găsit acolo, în textele acelea impregnate de aventuri galante, o notă laconică: Giacomo pomeneşte o iubită din prima tinereţe, Lucia, care l-a trădat. Scriitorul e fascinat şi fixează în această dezamăgire timpurie momentul care i-a decis destinul lui Casanova, obligându-l să nu mai aibă niciodată încredere în femei şi să iubească pentru totdeauna una singură: chiar pe cea care l-a părăsit fără nicio explicaţie.

Arthur Japin îşi imagineză viaţa misterioasei Lucia şi o descrie, păstrând culorile epocii, într-un tablou de cuvinte, clasic şi desăvârşit. Trădarea Luciei se dovedeşte doar o dovadă copleşitoare de iubire, pe care Giacomo Casanova n-o va înţelege niciodată. Lucia, aşa cum o visează Arthur Japin, e o femeie curajoasă şi nefericită.

Trece din bordelurile ordinare ale Amsterdamului (în care târfele sunt clasificate precum caii şi n-au apărare în faţa marinarilor singuri şi perverşi care ajung, mereu şi mereu, în port) la lumea luxoasă a curtezanelor cu lojă la teatru, sub o identitate falsă şi provocatoare: Galathée de Pompignac.
 
E cea mai râvnită femeie a celui mai libertin oraş al Europei, doar pentru că poartă un voal care-i ascunde chipul. Lucia şi Casanova se reîntâlnesc. Acum ea e o damă misterioasă, iar el un cavaler impostor. În acest teatru al măştilor, ea ştie cine e el, el nu ştie cine e ea. Şi în pasul acestui dans al iubirilor pierdute se nasc, poate, cele mai frumoase pagini despre dragoste din câte s-au scris în acest mileniu nou.
 
„În ochii Luciei” e o carte fundamentală despre natura iubirii, un roman care trebuie citit ca o poezie, o poezie frumoasă şi crudă în care raţiunea şi inima se duelează cu bombe atomice peste un cimitir de suflete sfârtecate, suflete ca nişte cicatrici.

2. Tot pe „Raftul Denisei” am dat peste „Ultima gară”, roman scris de Jay Parini despre ultimul an din viaţa lui Lev Ni kolaevici Tolstoi. E o carte construită cu mi gală, ca o catedrală. Parini a reconstituit din jurnalele uriaşului scriitor rus şi ale apropiaţilor drama care l-a sfâşiat şi l-a făcut să fugă de acasă la peste optzeci de ani.

„Ultima gară” vă va dezvălui un Tolstoi fragil, ca un licurici muribund. E un volum care obligă la o lectură aparte: cartea tre buie închisă des, fiindcă simţi că atunci când se va termina vei pierde un mic miracol.

3. La Polirom, Florin Lăzărescu a publicat, nu de mult, „Lampa cu căciulă”, o carte care mi-a confirmat ceea ce bănuiam de câţiva ani: literatura română de azi nu mai cu noaşte un povestitor la fel de iscusit. Citiţi.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 26.07.2009

ce mai fac, ce mai scriu (78)

Drama şi neînţelegerea încep de aici: Mircea Lucescu nu are o viaţă simplă, are un destin.

Iar destinul e un contract care nu expiră, nu se negociază, e implacabil, greu de dus şi inexplicabil. Lucescu nu va renunţa la fotbal, chiar dacă sănătatea, familia, prietenii şi noi toţi ceilalţi vom continua să i-o cerem. E imposibil. Lucescu şi fotbalul sunt doi siamezi condamnaţi la eternitate. Pentru oameni ca el, între pasiune şi datorie graniţele s-au şters de mult, dacă au existat vreodată. „Nu pot să ies în lume fără ei. Cu ochelari, sunt Jack Nicholson. Fără ochelari, sunt gras şi am şaptezeci de ani”, spunea actorul. E ceva aici.

Mircea Lucescu a fost alesul dreptunghiului acela de miracole şi nelinişti de când nu depăşise vârsta pantalonilor scurţi. Şi, ca orice om predestinat, va rămâne până la sfârşit. Jucând, nu l-am zărit decât în reluări: un tânăr cârlionţat şi nişte imagini vechi care se derulau lent. Mi s-a părut un efeb cerebral cu ghete fermecate.

Când am văzut prima oară un meci de fotbal în direct , pe un ecran invadat de purici, Lucescu-antrenorul era deja acolo. A fost mereu de atunci. Ecranele s-au făcut plate şi din ce în ce mai subţiri, „Il Luce” albea repede ca un ghinionist profesionist. Era acolo şi când peste Giuleşti se zbătea un elicopter din care era filmat ca o curiozitate (doar se întorsese din Occident în România). Era acolo, şi după atâţia ani, trântind cu fesul de pământ şi bolborosind îmbufnat şi ironic spre camera cine ştie cărei televiziuni: „Bravo, Federaţia!”.

Tot acolo era şi în primăvara acestui an, într-un pub din Amsterdam. Se zbătea, ca de obicei, cu mâinile unite într-o pâlnie clasică, strigând ceva în limba universală a fotbalului inteligent şi bun. Plasma spânzurată pe peretele pubului tremura cu sonorul oprit. Nu am să aflu niciodată ce striga. Din motive obscure, finala de la Istanbul am ratat-o. Am auzit că Lucescu a câştigat şi l-am văzut la premiere, înălţând tricolorul pe cer. Era acolo: un magnet insistent care nu ierta nicio privire.

Nu doar atât. Lucescu nu îşi foloseşte agenda telefonului. Nu ştie, fiindcă nu are nevoie. Numerele stau bine în sertarele unei memorii de actor. E un meşter al corăbiilor naufragiate, orgolios şi nesuferit ca orice meseriaş dincolo de reproşuri. Un sentimental posedat de fotbal. Inima e un organ fragil şi urât, care nu seamănă cu nimicurile din plus pe care le schimbă între ei îndrăgostiţii, de obicei prin februarie. Câteva sute de grame acolo care ne duc înainte.

Inima lui Mircea Lucescu e bolnavă. E o veste proastă şi anticipată. Iată de ce: „Maşinăria spectacolului macină totul, totul e efemer, iar antrenorul este la fel de perisabil ca orice produs al societăţii de consum. Azi, publicul îi striga: „Să ne trăieşti!”, iar duminica următoare îi doreşte să-l mănânce moartea. Tehnicianul crede că fotbalul este o ştiinţă, iar terenul de joc un laborator, dar conducătorii clubului şi galeria nu îi cer numai geniul lui Einstein şi subtilitatea lui Freud, ci şi capacitatea de a face minuni a Fecioarei din Lourdes şi răbdarea lui Gandhi”. Aşa scria Eduardo Galeano despre profesia asta superbă şi blestemată. Lucescu e prizonierul acestor rânduri. Un antrenor genial pe care unii, din ignoranţă sau răutate, îl confundă cu un pungaş banal al rezultatelor strânse şi al trofeelor minore.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 19.07.2009

ce mai fac, ce mai scriu (77)

Elwin Hope Wilson e un tip destul de neînţeles şi nervos, un fel de Clint Eastwood în „Gran Torino”, un bătrân care duce cu el o tinereţe tulburată, în care a făcut câteva alegeri greşite.

Acum a trecut de şaptezeci de ani, e obosit şi bolnav, aşteaptă moartea şi încă speră să ajungă în rai (sau măcar să nu putrezească în iad).

Domnul Hope a îmbrăţişat de timpuriu principiile criminale ale Ku-Klux-Klan şi s-a vindecat târziu şi cumva miraculos. Trăieşte într-o casă ca un muzeu dedicat ceasurilor. E obsedat de scurgerea timpului, are coşmaruri (răul se întoarce mereu) şi îşi găseşte liniştea căutându-i pe oamenii cărora le-a greşit şi implorându-i să-l ierte. Ziarişti din toată lumea l-au vizitat şi i-au spus povestea ca o pildă. Adesea, destul de superficial şi aproape greşit.

Tânărul Elwin Hope Wilson a fost o stâncă de ură. Ura negrii, fără să-şi poată explica de ce, şi căuta orice ocazie pentru a-i umili şi lovi. În 1961 a snopit în bătaie un tânăr seminarist. Patruzeci şi opt de ani mai târziu i-a cerut iertare, sincer şi total, provocând emoţii amestecate în toată America, o ţară aproape vindecată de lungul război civil, condusă, pentru prima oară, de un preşedinte de culoare. Cel bătut măr de Elwin Hope Wilson era John Robert Lewis, care a continuat să lupte pentru drepturile omului (ale tuturor oamenilor), a ajuns pastor baptist şi congresman, fireşte democrat. Lewis l-a îmbrăţişat şi i-a lăudat curajul, Wilson a lăsat capul în jos şi s-a întors în casa ca un muzeu dedicat ceasurilor.

Ce s-a schimbat în domnul Hope? E greu de explicat. Soţia crede că i-a înmuiat inima atunci când i-a spus ceva simplu şi definitiv: că nu poate ajunge în rai şi totuşi să continue să urască negrii, pentru că, până la urmă, sigur vor fi şi negri acolo sus, în Cer. Lui Elwin Hope Wilson, remuşcările i-au adus dileme: „E atâta nedreptate în lume încât te întrebi de unde vin toate astea”. Nu ştie să răspundă. A ajuns un erou pentru afroamericani, care îi scriu şi îi mulţumesc pentru exemplul oferit. Numai că nu se simte aşa. „Nu sunt un erou, sunt doar un om care a făcut mult rău şi regretă. Ceilalţi nu ştiu cât de greu e să duci în tine toată ura aceea”, le-a spus jurnaliştilor acest bătrân enervant şi ursuz (dar sigur mai bun decât tânărul care a fost). Mai important pentru domnul Hope este că fiului său nu-i mai este ruşine cu el, nu-l mai priveşte ca pe un muzeu al ororilor.

Povestea domnului Hope nu este o istorie oarecare, în spiritul noii etici publice occidentale, despre diversitate şi toleranţă, victime şi compasiune. E altceva, destul de vag, dar suficient de profund încât să ne dea speranţe: o mărturie completă despre insuportabila greutate a omului civilizat de a muri urând. De aceea găsesc aici o sursă fragilă de optimism pentru vremurile noastre tulburi (de depresie economică şi derivă spirituală), în care „celălalt” este un permanent vinovat (sau măcar suspect). Despre asta e vorba.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 12.07.2009

ce mai fac, ce mai scriu (76)

Într-o după-amiază a anului 1914, Enrique Pichon-Rivière a început să fugă. Avea 7 ani şi destinul i se arăta deja înspăimântător şi sigur.

În după-amiaza aceea, Enrique aflase că fraţii şi surorile lui au, de fapt, o altă mamă. De atunci şi până la 70 de ani, în 1977, când a murit, Enrique a fost un copil care a fugit de singurătate.

Născut într-o familie cu rădăcini franţuzeşti pe care începutul de secol XX a purtat-o din Elveţia în Argentina, Enrique Pichon-Rivière a fost unul dintre cei mai importanţi psihiatri din America de Sud, un om complex, generos şi conflictual, tocmai pentru că era greu de înţeles. Pe scurt: un romantic şi un vizionar suspect. Puţine scrieri s-au păstrat în urma lui. Întrebat la o conferinţă cu ce se ocupă de fapt, Pichon-Rivière ar fi răspuns: „Cu misterele tristeţii omeneşti”. Vi se pare puţin?

Enrique Pichon-Rivière a condus un ospiciu de nebuni şi a crezut că nebunia vine dintr- o incapacitate cronică de a comunica şi de a te adapta la realitate. Pentru că, aşa cum am spus de la început, a fost un om generos şi romantic, a creat o altă realitate, dincolo de reţete clasice şi constrângeri. Le-a dat nebunilor drumul pe plajă. Să joace fotbal şi să spună, jucându-se, câte ceva despre cine sunt de fapt.

Biografii au scris despre el că era golgheterul şi antrenorul acestei echipe bizare şi unite. Nu se ştie câţi s-au vindecat în urma acestei terapii revoluţionare. Ce se ştie sigur este că noi, oamenii alienaţi şi singuri ai acestui mileniu nou, nu mai ştim să ne jucăm. E cea mai însemnată şi mai tragică pierdere pe care ne-a adus-o modernitatea, o cădere într-un gol existenţial grav, tratată cu iluzia confortului.

Am transferat această plăcere elementară unui grup de privilegiaţi şi condamnaţi. Ne-am aşezat în tribune sau pe canapele şi am învăţat să trăim bucuria prin intermediari. Pe cei care se joacă pentru noi, pe cei mai buni dintre ei, i-am crezut, adesea, dincolo de lucrurile comune.

Cu atât mai mult ne fascinează căderile lor în păcate ca ale noastre. Garrincha, sau George Best, ori Zoli Crişan au fost eroi populari, admiraţi până la delir, nu doar fiindcă au jucat genial şi inconştient, ci şi fiindcă s-au mutilat gratuit şi total, după ce au pierdut fotbalul ca pe o viaţă. Unui fotbalist uriaş i se iartă şi când are orientări politice defectuoase, şi când bea prea mult (până la moarte) sau citeşte Esenin ca un nebun în locuinţe insalubre.

Oameni ca aceştia sunt iubiţi fanatic, adică, la nevoie, până la ură. Există însă în cultura popu lară o graniţă pe care nu poţi s-o treci fără a pierde dragostea şi respectul. Graniţa se numeşte „trădare”. E ceea ce scoate din minţi galeriile, mulţimile de oameni de obicei cu educaţie firavă, dar sufletişti într-un sens primar. Furia care se aude de fiecare dată când un fotbalist pleacă de la Barcelona la Real sau de la Craiova la Dinamo de aici vine. Din imposibilitatea de a accepta trădarea. De aici şi unda de mâh nire care a străbătut România când s-a aflat că tânărul fotbalist Gheorghe Popescu a fost mai puţin vertical în faţa Securităţii decât lângă cei mai mari atacanţi ai lumii. Nu e o sen tinţă, e un regret. Din fericire, fotbalul ră mâ ne tot cum ne-a anunţat Enrique Pichon-Rivière de mult: o nebunie generală şi fermecătoare.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 05.07.2009