people (24) – bâgu, o viață de fazan printre cerberii lui marx

Gheorghe Bâgu a fost arestat pe 14 octombrie 1948. Era eliberat în martie 1951, după ce văzuse chipul roşu-sângeriu al comunismului, pe traseul fenomenelor fatale Piteşti – Canal.

Începând cu 22 decembrie 1989 a plâns două săptămâni încontinuu, de bucurie: după patru decenii nu mai era urmărit zilnic de Securitate. Astăzi, acest supravieţuitor calm stă la bloc şi aşteaptă zilele calde ca să picteze, pe balcon. Viaţa sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului. Acolo unde a învăţat Luceafărul pe de rost. 92 de strofe pe care, la 85 de ani, Gheorghe Bâgu încă le recită fără greşeală.

Pe 14 octombrie 1948, Iaşiul era un oraş trist. Pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva devenise, dintr-o rutină religioasă, un act de curaj. Partidului nu-i trebuiau sfinţi. Gheorghe Bâgu avea 24 de ani şi era absolvent nelicenţiat de geologie şi pedagog la Liceul ”Aurel Vlaicu”.

Era cald când l-au arestat. O seară de toamnă în care se plimba, fără sacou, printr-un Iaşi trist. Cineva îl trădase. Ajunsese cu o seară înainte în oraşul teilor lui Eminescu şi înnoptase la nişte colegi. A doua zi l-au invitat la o plimbare. ”Eram doar în cămaşă, cu capul descoperit, şi a venit un prăpădit în faţa mea: ’Legitimaţia, vă rog!’. Mi-am dat seama că mă pârâseră. Zic: ’Gata, hai la puşcărie!’”.

Gheorghe Bâgu era simpatizant legionar. N-a fost niciodată un legionar ”cu acte”. Îl desparte de mişcarea extremistă, care a atras ca un magnet tinerii intelectuali ai României intebelice, o concepţie prea boemă despre viaţă. Îi lipseşte, cu desăvârşire, înverşunarea. Nu poate fi radical. Un aspect foarte concret: nu crede că trebuie să renunţe la bucatele alese pentru un post creştinesc ”clasic”. Gheorghe Bâgu gândeşte altfel: ”Dacă Dumnezeu ne-a lăsat atâtea bunătăţi, de ce să nu ne bucurăm?”.

O ARESTARE LA SFÂRŞITUL ANILOR ‘40

Solidaritatea celor care dorm pe cimentul udat cu urină

Săltat în urma unei delaţiuni, Gheorghe Bâgu a fost dus pe Strada Copou, într-o casă precum comunismul, frumoasă pe dinafară şi hidoasă înăuntru: ”Era sediul Securităţii, avea o arhitectură superbă, dar după ce intrai vedeai numai mizerie. Era un miros infernal de tutun, ţigări peste tot. Am stat pe un scaun acolo până a venit un locotenent. Îl ştiam: repetent din clasa a treia de liceu.

Se făcea că nu mă cunoaşte. Mă întreabă ’Ce ai făcut, bre?’, ‘N-am făcut nimic!’. Zice: ‘Du-l la etajul unu, fără şnur, curea, stilou şi verighetă’. M-a dus un lungău, pe o sală întunecoasă, într-o beznă totală. Mă împinge, mă bagă acolo şi închide după mine. Căutam un pat să mă întind şi eu”. Atunci a auzit prima oară vocea altui prizonier şi a înţeles, pe deplin, gravitatea situaţiei.

Vocea nu i-a spus nimic memorabil, l-a întrebat cine este şi l-a invitat să stea jos. A făcut cunoştinţă cu solidaritatea celor închişi, condamnaţi fără proces să doarmă pe cimentul udat cu urină: ”M-am culcat şi eu acolo, toţi îşi făceau nevoile pe jos, nu era nimic acolo, o ulică, orice, unde să te uşurezi. M-au ţinut două săptămâni, nu aveam interogatorii, nimic, nu ştiam nici acuzaţiile”.

”O fi hoţ, da’ i-o fi şi foame…”

Într-o seară, lunganul s-a întors, l-a condus în stradă, de unde l-au preluat alte gărzi. L-au dus legat la tren, fără să-i spună nimeni nimic.A trecut pe lângă mai mulţi cunoscuţi, însă nimeni n-a avut curaj să-i vorbească. O bătrână care vindea plăcinte în gară a întrebat: ”Cine e băiatul aista?”. Răspunsul venea invariabil, pe linie de Partid, şi era întotdeauna acelaşi: ”Un bandit, un hoţ!”. Femeia i-a sfidat: ”O fi hoţ, dar i-o fi şi foame”. Şi i-a dat o plăcintă.

Trenul s-a mai oprit în Gara de Nord din Bucureşti. De aici, pe Bâgu l-au dus la sediul Ministerului de Interne. L-au băgat la camera 6. Acolo s-a întâlnit cu fostul avocat al Casei Regale, bătut măr. Când a intrat Bâgu, tocmai urina sânge. În celulă mai stăteau un funcţionar bancar şi un fabricant de mobilă de la Târgu Mureş, un ungur care nu vorbea bine româneşte. Avocatul l-a întrebat: ”Ce ştii de afară, vin americanii?”.

Bâgu: ”Nu ştiu nimic”. După gratii, un asemenea răspuns te ştampila automat drept spion. Colegii de celulă au început să vorbească în franceză, pentru a se feri de Bâgu. El i-a ascultat şi le-a dat replica, tot în franceză: ”Domnilor, să vă fie ruşine! Eu nu sunt trădător!”.

Fochistul de la CFR ajunge anchetator

A stat acolo o lună, fără să fie interogat. Apoi, într-o seară, un gardian cu ceafa lată i-a zis atât: ”Gata, bagajul şi haide!”. În maşină, păziţi cu puşti, au fost duşi în Calea Rahovei. După percheziţie, pe Bâgu l-au repartizat tot în celula şase: ”Aici l-am găsit pe colonelul Lazarovici şi un muncitor din Găeşti, ţigan de treabă. Ăştia au fost camarazii mei!”.

La Rahova a fost mai bine: ”Era mai cald aici, dar am făcut foametea”. A fost anchetat, la fel ca şi prietenii lui legionari. Toţi au spus acelaşi lucru: ”Bâgu nu e legionar, dar ne simpatizează”.Anchetator a fost locotenentul Alexandrescu. Înainte să se înscrie în slujba Partidului, Alexandrescu era fochist la CFR.

Îl cunoştea pe unchiul lui Bâgu, celebru în toată familia – unchiul Vasile, care în război aderase la comunism şi se bucura de prietenia lui Gheorghiu Dej: ”N-avea deloc şcoală, că altfel ministru îl punea Dej!”. Aşa că Alexandrescu i-a făcut o critică serioasă lui Gheorghe Bâgu fiindcă-şi ”dezonorează” unchiul: ”Ăla e om bun, şi tu? Un derbedeu!”.

După care palmele au început să curgă: ”Dacă nu spui totul drept, să ştii că avem şi alte metode!”. L-a bătut fiindcă a îndrăznit să critice comunismul. Dialogul are ceva din Caragiale, dacă n-ar fi după un scenariu stalinist: ”Cum îţi permiţi mă, nenorocitule?”. Bâgu, cu veşnicul lui aer inocent: ”Păi nu scrie în cărţile comuniste că autocritica şi critica sunt arme de îndreptare?

Apoi m-a înjurat şi mai m-a bătut un pic. Asta a fost toată ancheta”. La Rahova a stat trei luni şi a încasat cele mai barbare bătăi din viaţă: ”Am luat una soră cu moartea! M-a adus înapoi în celulă pe pătură, inconştient…”. Bătaia asta are o poveste specială care îl aduce în scenă pe Strate Dan.

CRONICA SINUCIDERII UNUI CITITOR DE SCHOPENHAUER

”Fugea la întâlnirea cu iubita, disperat că nu se poate omorî”

Într-o noapte în celula numărul 6 au adus un tânăr frumos, elegant şi introvertit. Nu voia să le spună un cuvânt colegilor de carceră. Ieşeau zorile când tânărul îl întreba pe Bâgu dacă nu are o ţigară. N-avea, dar i-a făcut rost de la Moş Iancu, un gardian care le dădea mucurile aruncate de anchetatori. Fumând, tânărul elegant şi introvertit a început să vorbească.

Numele lui: Strate Dan, student la medicină, originar din Timişoara, orfan de mamă, fiul unui administrator de spital. Povestea lui ar putea lua oricând toate premiile literare puse în joc pentru proză scurtă. Strate Dan nu era legionar, îl citise în schimb pe filosoful Arthur Schopenhauer.

Lecturile din scepticul german l-au convins să se sinucidă, atunci, cât era în plină putere, ca un superm act de curaj. Strate Dan terminase pe primul loc anul trei de facultate. Atunci era momentul. Ultima seară de libertate din viaţa lui a fost halucinantă: avea în buzunarul de la piept biletele pentru un spectacol la Operă. Îşi invitase iubita. Gândul sinuciderii însă îl rodea.

Pistolul care nu e bun de nimic

Ar fi vrut să se împuşte, să-şi împrăştie creierii pe pereţi într-un definitiv act de fermitate. Neavând pistol, l-a atacat pe gardianul de post de la medicină. N-a vrut să îl omoare, avea copii. Aşa că a vârât o sticlă de sifon în fular şi l-a lovit pe nea Costache peste ceafă. Pistolul pe care tocmai îl capturase era însă unul de alarmă. Nu era bun de nimic, nu te puteai sinucide cu el.

Strate Dan fugea înspre Operă, la întâlnire, cu un pistol-jucărie în mână. ”Era disperat că nu se poate omorî”, rememorează Bâgu. Strate a văzut o femeie-gardian cu armă şi a ameninţat-o cu pistolul lui de alarmă: ”Dă-mi arma, că te omor, eu sunt legionar şi te împuşc!”. Femeia s-a speriat, a răcnit, s-a strâns lumea. Miliţia l-a arestat: ”Ah, eşti legionar, la puşcărie cu tine!”.

Următoarele zile şi nopţi au trecut cu filosofie germană, Bâgu întorcându-l pe Schopenhauer pe toate părţile, încercând să-l convingă pe Strate că sinuciderea nu e o soluţie. Nefiind vinovat de legionarism, timişoreanul a cerut în repetate rânduri să i se dea drumul. ”A făcut greva foamei zece zile, dormind pe ciment, jos. Şi era un frig, o iarnă…”. Până la urmă l-au eliberat. Bâgu l-a condus cu aceste ultime cuvinte: ”Du-te în Dorohoi şi spunei mamei mele unde sunt”.

”Nu te mai sinucide, că ne omoară ăştia”

În aprilie 1949, la proces, Bâgu s-a convins că Strate Dan era un om de cuvânt. Îi anunţase familia. A fost un om de cuvânt şi în privinţa sinuciderii: ”Când am ieşit m-am întâlnit cu un prieten, Ursuleanu, de la Dorohoi, care era tot la Medicină în Timişoara. El mi-a zis că Strate s-a otrăvit şi a murit în spital, la Colentina. A ţinut-o cu Schopenhauer până la capăt”.

Bătaia vecină cu moartea pe care a încasat-o Bâgu a fost pentru că juca ţintar toată noaptea cu Strate: ”Ne făcusem nişte mototoale, ajunsesem să vedem pe întuneric şi jucam, mutam, toată noaptea. A venit comandantul Securităţii din Rahova, ne-o văzut şi a zis că nu e voie. Veniţi încoace! Ne-a băgat într-o carceră mică de tot, cât e un om, de trebuia să stai ghebos, înghesuit.

Şi eu l-am strigat pe Strate: ‘Ce faci, măi?’ El zice: ‘Fac nişte sârme să mă omor’. I-am zis şi eu: ‘Te salut, Dane, ne-om vedea pe lumea ailaltă’ ”. Pentru că au vorbit i-au luat şi i-au dus la bătaie: ”Laţi ne-au lăsat. Ne-am trezit a doua zi în celulă. Tot capul era plin de cucuie”. Primul lucru pe care l-a spus în dimineaţa aceea: ‘Măi, Strate, nu te mai omorî, mă, nu te mai sinucide, că ne omoară ăştia pe amândoi”.

PROCESUL

”Am fost condamnat, într-o oră, la doi ani de închisoare. Am stat trei”

Pe 9 aprilie, Gheorghe Bâgu a fost condamnat într-un proces-mascaradă. Era vinovat de ”omisiune de denunţ a unor legionari”. A fost încadrat în lotul ”verde” din cadrul facultăţii sale, condus de Gheorghe Ispas. La proces a existat un singur acuzator public: ”Ne-a acuzat că suntem feciori de moşieri, de chiaburi, că suntem legionari. Eu am luat cuvântul şi am spus că nu sunt aşa, dar cine să mă asculte? Mi-au dat doi ani, dar am făcut trei”.

După proces, l-au trimis la Jilava: ”Aici stăteam unul peste altul! Nu pot descrie în înghesuială. Şi erau fel de fel de oameni, n-aveai unde să-ţi faci nevoile. Puţini au supravieţuit la Piteşti, din generaţia mea. Şi eram tineri, nu mai trăieşte niciunul! Lotul meu, 36 am intrat la Piteşti, nu ştiu dacă am ieşit şapte întregi. Apoi, au murit la Canal. Lucrai în noiembrie, în apă până la piept, prin bălţi. Cum să trăieşti?”.

De la Jilava i-au dus, pe 15 august, de Sfânta Maria, la Ploieşti, pe Stada Rudului. Acolo au fost încarceraţi o lună de zile: ”Am stat cu hoţi, cu ţigani, făceau un scandal… Dar ăştia de drept comun aveau mâncare mai bună, ne-am refăcut. Lăsau fereastra deschisă, intra aer. Am dus-o bine cu ţiganii ceia!”. De la Ploieşti i-au dus la Piteşti, pioni de sacrificiu pe tabla de şah a unui experiment horror.

 

”M-au condamnat printr-o mascaradă, făcută de lichelele comuniste. Ce a fost mai rău pe la marginea satului, pe beţivi, pe ăia de nu aveau pământ, pe ăştia i-au pus şefi la partid, magistraţi, comandanţi. Şi uite, copiii lor sunt acum aici: Năstase, Geoană, feciori de securişti, de generali. Păi vă spun eu cine sunt generalii! Trădătorii care au venit cu divizia Tudor Vladimirescu – pe ăştia i-au făcut eroi ai neamului!”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

PE FRONT

Un cavalerist acuză: ”Caii noştri au ajuns conserve pentru ruşi”

Gheorghe Bâgu e fiu de plutonier-major: ”Tata a luptat şi în Primul, şi în al Doilea”. De fapt, povestea ar trebui să înceapă de aici: ”În familia lor au fost 18 fraţi acasă, cinci flăcăi au plecat pe front, nu mai ştiu câţi s-au întors. Când s-a terminat Primul, pe tata l-a făcut plutonier, o rămas în armată, s-o căsătorit cu mama, care avea olecuţă de avere în Dorohoi”.

Averea era o casă bătrânească. Arhitectura ei rezistă acum doar turnată în acuarele, într-un tablou realizat de Gheorghe Bâgu, pictor amator şi boem nostalgic. Istoria familiei Bâgu a curs în matca dictată de sus, din cabinetele ca o stratosferă ale unor lideri prea paranoici, sau prea ezitanţi.

Familiile se reunesc printre gloanţe

”Tata o mers şi în Al Doilea. Eu, fiind refugiat în Oltenia, am dat Bacalaureatul acolo. Pe 1 iulie 1944 mi-a venit ordin de încorporare. Am fost cavalerist în Regimentul 8 Roşiori. Bacalaureaţii îi băgau la ofiţeri, restul la subofiţeri! România a greşit în război, cavaleria noastră a fost distrusă complet la Cotul Donului. 6.000 de cai au fost transformaţi în conserve pentru ruşi, să mănânce ei!

Ce fel de comandanţi au dus armatele noastre până la Stalingrad, desculţi, amărâţi, dezorganizaţi? Au fost incapabili, prost pregătiţi. Ce ne-a trebuit nouă să luăm Odessa, să fim cuceritori? 90.000 de oameni am pierdut acolo, cei mai mulţi băieţi tineri cu tot viitorul în faţă…”. Gheorghe Bâgu a stat pe front până în noiembrie 1944: ”Ruşi ne-au dat drumul acasă motivând că nu au nevoie de intelectuali în război.

Foarte bine! Am mers şi noi la facultate, dar era greu să avem activitate normală, erau bombardamente. Eu eram sărac, dormeam prin gări. Ţin minte cum veneau femeile cu ziare mari şi ziceau: ’Luaţi cearceafuri!’ Ne înveleam cu ele”. Ziarele erau pline de veşti despre noi ”eroi ai patriei”. Bărbaţi tineri şi taţii lor, morţi pe front.

PRIMA IMPRESIE

Drumul spre iad e pavat cu petunii

Gheorghe Bâgu a ajuns la Piteşti în septembrie 1949. Prima impresie: ”Era o seară splendidă, un început de toamnă, mirosea a petunie, m-a impresionat drumul ăsta, ne-au dus încolonaţi, păziţi cu puşti, copiii se jucau pe stradă, credeau că suntem nişte belele, şi noi eram nenorociţi, bătuţi, fărâmaţi.

Când am văzut clădirea frumoasă, cu alee, cu flori, pe dreapta, pe stânga, mi-a venit să plâng. De cum am intrat ne-au luat la anchetă: ‘Aici să fiţi oameni cinstiţi, că aţi fost nenorociţi până acum, dar Partidul are grijă de voi, vrea să vă scoată oameni, vă dă mâncare bună’. Directorul era un tăntălău, cu trei clase primare, dar înfipt, cu haine frumoase pe el, bărbierit, noi – flămânzi, nemîncaţi de amar de vreme, vai de capul şi de zilele noastre! Norocul nostru că eram tineri, şi aveam rezistenţă bună”.

 

”Cea mai mare pedeapsă era duba! Când ne ducea dintr-un loc în altul ne vârau în dubă unii peste alţii şi ne închideau. Ne lăsau cu orele în soare. Oameni cădeau, leşinau, picau ca potârnichiile. Pe mine m-a ajutat doar fizicul, eu n-am fost bolnav niciodată!”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

 

Mâine, puteţi citi pe evz.ro cum arată Eugen Ţurcanu, celebrul torţionar de la Piteşti, în amintirile lui Gheorghe Bâgu. Ele sunt dovada autentică a faptului că, la final, umanitatea poate triumfa în lupta cu memoria terifiantă a cerberilor comunişti.

Episodul II:

 

Cu un dosar “beton”, în care Piteştiul şi Canalul stăteau la loc de frunte, Gheorghe Bâgu nu putea avea alt destin în lumea mic-proletară a comunismului românesc.

Avea să rămână, pentru decenii, doar un lumpen, unul din acele personaje proscrise şi marginale, menite să subziste la periferia unei societăţi “noi” şi “luminoase”. Pentru Bâgu, viitorul socialist îşi developase nuanţele în întunericul teribil al închisorilor politice.
 
La ieşirea din tunelul sordid al re-educării îl aştepta “o viaţă de fazan”, cum îi place lui Bâgu să glumească astăzi. Îi fusese rezervată traiectoria tipică supravieţuitorului, într-un regim care regreta că nu-l ucisese când a avut ocazia.

Mereu trimis pe coclauri, departe de civilizaţia industrială a socialismului, “pe Bistriţa”, alături de „ingineri făcuţi din tabla înmulţirii”, Bâgu şi-a acceptat simplu destinul, mulţumindu-se că este încă în viaţă. După „excursia” de la Piteşti, asta era cu adevărat o victorie.

Pe neaşteptate a mai venit una. La un control „de sus”, Bâgu a trebuit să ofere nişte explicaţii şi l-a impresionat pe profesorul-ministru Macovei, aparent un om cu „un cuvânt greu de spus în faţa lui Dej”. A doua zi, Gheorghe Bâgu era convocat la Bucureşti şi „făcut” ceea ce era deja: geolog.

PATIMILE DUPĂ ŢURCANU

”Surd şi chior l-o lăsat când i-o dat cu ciomagul”

Gheorghe Bâgu n-a experimentat direct cele mai oribile torturi de la Piteşti, însă ştie cum arată, pe termen lung, mutilările fizice şi sufleteşti prin care i-au trecut camarazii. Gheorghe Gheorghiu mai trăieşte. De multe ori i-a povestit lui Bâgu de ce anume a scăpat pentru că a fost expediat de la Piteşti la Canal. În rolul principal, poate cel mai cunoscut torţionar din comunismul românesc: Eugen Ţurcanu.

Portretul său, în sepia, a ajuns în cărţile de istorie. Fiecare deţinut care a trecut pe la Piteşti are o poveste personală în care Ţurcanu e distribuit, firesc, în rolul bestiei. Din amintirile victimelor care i-au supravieţuit călăului se degajă imaginea unui personaj paradoxal, complex în murdăria sa. Acest bărbat, despre care victimele sale spun că era frumos şi inteligent, dar satanic, avea o căutătură de criminal în serie: ”Când se încrunta te paraliza…”.

Puternic, Ţurcanu îşi dobora victimele doar dintr-o palmă. Când avea crize de isterie, doar Dumnezeu te mai putea scăpa viu. Gheorghe Bâgu îşi aminteşte: ”Pe Gheorghiu l-o bătut ca pe un câine, l-o lăsat şi surd şi chior Ţurcanu când i-o dat cu ciomagul. L-o pus să stea cu un sac de treizeci de kilograme în spate, o stat aşa până o picat din picioare. Uite, om pe om ce-o fost în stare să facă. Dumnezeule ce-a fost acolo, la Piteşti, iadul pe pământ, nu vă puteţi închipui!”.

Bâgu l-a cunoscut pe Ţurcanu printr-o întâmplare biografică: ”Soţia mea a fost colegă de liceu, de bancă, în ultimul an, în refugiu, la Sighişoara, cu nevasta lui. El a cunoscut chestia asta şi s-a aşezat lângă mine când l-o adus la Piteşti de la Suceava. Mi-a povestit mult de soţia lui, Oltea Saghin, aveau împreună o fetiţă. Plângea când se uita la poza lor. Tatăl Oltei o fost prefect, legionar, Ţurcanu o fost legionar şi el, şi o umblat cu puşca în mână în timpul Rebeliunii”.

                                                                              

Eugen Ţurcanu, “demonul” de la Piteşti

Legea biologului Dollo, reinterpretată

Gheorghe Bâgu şi-a păstrat şi acum aerul inocent. Pe toate în viaţă le-a luat cum au venit, cu detaşarea omului care ştie că nu poate face rău nimănui: ”Eu nu ştiam ce fel de om e Ţurcanu. Am discutat mult cu el până când a început el bătăile, până s-o făcut călău. Am discutat filosofie, mai multe”. Bâgu a fost de faţă la discuţiile ”teoretice” care au precedat ”re-educarea”.

”Eram în cameră, Pătrăşcanu n-a vorbit, Ghiţulescu din Târgu-Jiu, doctor şi militar, legionar şi el, n-a vorbit. M-au pus pe mine să-mi zic părerea. Eu am făcut o asociere cu biologia. Am vorbit despre ireversibilitatea speciilor. Am luat exemplu legea biologului italian Dollo, care spune aşa: un organ pierdut în timpul evoluţiei nu mai revine niciodată. Un gastoropod apărut în apa sărată, fiindcă aşa a fost creat, s-a adaptat la uscat, în milioane de ani, şi pe urmă s-a redaptat la mediul acvatic.

În mediul acvatic trebuie să respire prin branhii, dar el respiră prin plămâni. Deci, branhiile pierdute în timpul evoluţiei nu mai apar, respiră prin nişte plămâni mai evoluaţi”. Concluzia se putea rezuma aşa: ”Dacă legionarii de acum se lasă nu mai apar legionari”. Vorbele lui Bâgu au fost interpretate de Ţurcanu drept o pledoarie pentru ”re-educare”, aşa cum o gândea el, un proces sadic prin care victima probează că s-a ”vindecat” devenind călău.

”Eu am zis ce ştiam eu din biologie, da’ Ţurcanu credea că’s bun pentru re-educare. Mi-a zis să-mi bat colegii”. Atunci, Gheorghe Bâgu, şi-a pierdut calmul şi a protestat: ”Eu nu am dat o palmă toată viaţa mea şi nici n-o să dau”. Mai mult, Bâgu şi-a sfătuit camarazii să se ascundă sub pat, să scape de raidurile bătăuşilor. Ţurcanu şi-a ieşit din minţi, l-a lovit şi l-a trimit la ”camera 7, la refractari, la moarte”.

Aşteptând sfârşitul, a învăţat poezii: ”M-am găsit cu unul Tocilescu, cu altul Cojocaru din Paşcani, un plângăreţ, toată ziua se jelea, şi mai era un copil bun, Costin. Acolo am învăţat Luceafărul pe de rost, 92 de strofe. Mai ştiam şi eu, le recitam din Topârceanu. Acolo aşteptam moartea, că toţi aşteptam moartea acolo”. La 85 de ani încă recită fără greşeală, ca în transă.

ÎNCARNĂRILE RĂULUI

„Hristoşi” costumaţi şi „împărtăşanii” cu urină şi fecale

25 decembrie 1949 e posibil să fie una din cele mai infame zile din istoria comunismului românesc. Este ziua în care “fenomenul Piteşti” îşi începea demonstraţia oribilă despre capacitatea umanităţii de a produce răul. Mergem puţin în spate: după instalarea comuniştilor la cârma României postbelice, “re-educarea” a venit ca o idee “firească” pentru eliminarea elitelor studenţeşti , cu puternice repere şi modele într-un trecut recent care trebuia complet evacuat.

Situaţia era perfectă pentru cerberii noului regim: folosind eticheta “legionarismului”, autorităţile au arestat mii de tineri la sfârşitul anilor ’40, transformându-i pe unii în torţionari şi pe toţi în victime. Totul a început la Suceava, unde Alexandru Bogdanovici, el însuşi deţinut, a început “re-educarea” camarazilor săi de carceră. Curând însă, prin grija autorităţilor, avea să apară pe firmament un nume rămas în legenda macabră a comunismului românesc: Eugen Ţurcanu.

Varianta propagandei: operaţiune americană

“Iniţiaţii” de la Suceava au fost transferaţi la Piteşti, unde nebunia putea demara la scară largă. Formula era rotundă şi abjectă: deţinuţii, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliţi să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialităţile dinaintea încarcerării şi de a submina rezistenţă psihică a “subiecţilor”.

Gardienii i-au forţat să participe la sesiuni de instruire politică, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare şi îndemnuri la demascare pentru diferite abateri reale sau inventate. Practic, în câteva luni, închisoarea de la Piteşti s-a transformat într-un centru al nebuniei colective, în care prietenii se schingiuiau între ei, în care bătăile “de grup” deveniseră regula, iar “liturghiile negre” transformate în spectacolele macabre ale degradării totale.

În România începuturilor comuniste, “Hristoşi” costumaţi erau forţaţi să facă “împărtăşanii” cu urină şi fecale, spre deliciul demenţei ideologice. Abia în 1952, la mijlocul unei dispute politice staliniste între Gheorghe Gheorghiu Dej şi ministrul de Interne Teohari Georgescu, Piteştiul a fost închis. Torţionarii au fost judecaţi în secret pentru abuzurile comise şi peste douăzeci dintre ei condamnaţi la moarte.

Eugen Ţurcanu era executat în decembrie 1954, deşi abia opt ani mai târziu decesul său era înregistrat la Jilava. Regimul a clasat rapid “fenomenul”, prin vocea administratorilor săi: experimentul fusese rezultatul infiltrării agenţilor Statelor Unite şi ai Gărzii de Fier, cu scopul de a discredita organele legii din România.

SUB TEROAREA FOSTULUI MĂCELAR

”La Canal, cine avea peste patruzeci de ani murea”

În aprilie 1950, chiar înainte ca ”re-educarea” să capete accente dramatice, pe Bâgu l-au trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră: ”Eram mai rezistent fizic, au zis că oi fi bun! M-au întrebat: ‘Eşti sănătos, bă, vrei să munceşti?’ Am zis că da. Aşa am ajuns” Acolo, în fiecare dimineaţă trebuia să cânte acelaşi ”şlagăr”: ”Să ştergem pata negrilor greşeli trecute!”.

Cine nu cânta mânca bătaie: ”Piteştiul a fost cu re-educarea, la Canal cu munca grea. Cine era trecut de patruzeci de ani murea, nu rezista la muncă. Cel mai mare comandant pe care l-am prins eu acolo a fost unul Zamfirescu, fost măcelar în Cernavodă, om rău şi prost, pe cât era de rău, pe atât era de prost. Îi bătea pe toţi cu care vorbea. Faptul că ne-au dus la muncă după ce ani de zile am stat închişi, jos, pe ciment, era un genocid! Mureau, zillnic, mureau…”.

Gheorghe Bâgu se consideră totuşi un om foarte norocos: ”Am scăpat de torturile de la Piteşti doar fiindcă m-au trimis să mor la Canal! Acum, Gheorghe Bâgu e senin şi împlinit, deşi soţia a plecat de mult într-o lume mai bună. I-au rămas fata şi nepotul: ”Fata e boieroaică, dar lasă să fie, că destul am fost eu necăjit, e medic chirurg la Urgenţe, doctor în ştiinţe medicale, şi hoţul ăsta mic, nepotul, s-a însurat, e şi el asistent universitar la Belle Arte. Mai are un examen şi îşi ia şi el doctoratul…”.

 

„Când a ajuns reeducarea şi la Canal, eu nu eram acolo, eram la Poarta Albă, iar am avut noroc, am scăpat, eram cu hoţii, trai acolo, cu mâncare!”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

UN EPILOG ACASĂ LA TORŢIONAR

„E mult de când te-ai dus , e-o veşnicie”

Gheorghe Bâgu este construit dintr-un aluat special. Realizezi asta când, după câteva ore petrecute în compania sa, îşi scoate muzicuţă şi începe să cânte cu seninătatea omului pentru care toate poveştile depănate anterior sunt simple amintiri ale trecutului. În sufrageria apartamentului său din cartierul bucureştean Titan, Bâgu îşi începe dimineţile citind şi ascultând muzica clasică.

Are relaxarea omului care aşteaptă vara pentru a putea picta nestingherit pe balcon. În camera luminoasă, pereţii poartă pe umeri pânzele atinse de imaginaţia lui Bâgu. Unii ar spune despre el că este ca un personaj naiv din filmele lui Lars von Trier, în care răul e cameleonic, iar binele mereu o carte pierzătoare. Bătrânul ştie însă că supravieţuirea sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului.

Oricât de mult rău ar fi îndurat, Bâgu nu şi-a modificat metabolismul optimist. Dovada autentică a faptului că, la final, umanitatea poate triumfa în lupta cu amintirea lui Ţurcanu: „Târziu am aflat că l-au împuşcat. Nici familia lui nu ştia asta. Îmi amintesc că, prin 1954, lucram la Câmpulung Moldovenesc, aveam centru în Iacobeni. Şi am mers să-i vizităm familia lui Ţurcanu, soţia mea fiind colegă cu nevasta lui. Avea o fetiţă de vreo cinci ani, Oltiţa, a pus-o să cânte la pian. Aşa frumos cânta: ’E mult de când te-ai dus, e-o veşnicie…’ ”.

„Cumnatul lui Ţurcanu, Saghin, inginer, s-a luat de băutură. Oltea, soţia lui, s-a recăsătorit. Fata a făcut medicina, s-a căsătorit cu un coleg şi a plecat din ţară. Ţurcanu era oleacă roşcat, că nu degeaba zice lumea, de la Creangă încoace, să te fereşti de omul cu capul roş şi de omul spân”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

O REVISTĂ RĂPUSĂ DE BĂTRÂNEŢE

”Aveam bani, am avut şi femeie de serviciu la sediu, acum…”

Gheorghe Bâgu îşi preţuieşte vechii prieteni legionari alături de care a navigat prin oceanul de incertitudini care a fost secolul trecut. Mai scrie la o revistă de-a lor, care apare sub egida Fundaţiei ”George Manu”: ”E tipărită lunar, dar cred că doar anul ăsta mai trăieşte, după care o să moară şi ea, de bătrâneţe. E hodoroagă, ca noi”.

Criza financiară a ajuns şi aici: ”Înainte distribuiam 2.500 de bucăţi, acum nu ştiu dacă mai facem 1.000. Aveam abonaţi, cei mai mulţi din diaspora. Aveam bani, am avut şi femeie de serviciu la sediu, acum s-a slăbit totul, nu mai merge”. Revista e condusă de un veteran de 96 de ani care i-a fost asistent lui Nae Ionescu: ”Picioarele nu-l mai ajută, dar capul…capul e bun”.

Pe Bâgu, la revistă l-au chemat pentru că i-au îndrăgit scrisul. ”Destul am mâncat eu bătaie pentru ei”, spune, fără patimă, bătrânul care păstrează accentul aparte al Dorohoiului natal. În 1991, Gheorghe Bâgu, secretar fidel al propriei vieţi fabuloase, şi-a publicat primul volum de memorii: ”Mărturisiri din întuneric”. Tirajul, 5.000 de exemplare, s-a epuizat rapid. Scrie, într-adevăr, bine.

”M-am nimerit la o lansare lângă Ana Blandiana, mama răniţilor, şi mi-a vorbit frumos. Mi-a spus că, la Memorialul de la Sighet, mi-a pus poza la loc de cinste printre victimele comunismului românesc. Eu n-am apucat să ajung să văd”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

ÎN ŞOAPTĂ

„Ne povesteam peripeţiile noaptea, pe întuneric”

Comunismul românesc nu discrimina pe criterii de sex. Soţia lui Gheorghe Bâgu a făcut şi ea puşcărie. Istoria e la fel de absurdă şi nedreaptă: „Era studentă la Iaşi, la matematici, şi a plecat din cămin cu câteva fete la biserică. Atât a făcut. În 1948 ne-au ridicat pe amândoi. Au condamnat-o la doi ani. A stat la Suceava şi pe urmă la Mislea”. Doamna Bâgu a fost eliberată cu câteva luni mai devreme.

Şi, deşi închisoarea politică nu e niciodată o vacanţă, experienţa sa nu a fost atât de neagră ca a lui Gheorghe Bâgu: „A îndurat şi ea, săraca! Dar fetele au avut o conduită mai frumoasă, au fost prietene, iar când au ieşit s-au căutat. Băieţii au făcut ca Ţurcanu – ciomege! Mult mai răi…”.   În deceniile apăsătoare care au urmat, soţii Bâgu n-au putut totuşi să tacă. „Ne povesteam în secret peripeţiile, noaptea, pe întuneric”, îşi aminteşte bătrânul. Trecutul terifiant trebuia îmblânzit într-un fel, iar memoriile exorcizate prin depănare.

”Scriam prin munţi”

Câteodată, Bâgu scria. Tentaţia era ferventă şi irezistibilă: „Scriam. Scriam pe ascuns şi păstram materialul. Scriam prin munţi, cât stăteam cu geologia mea”. Partidul vedea însă tot, prin zecile de mii de ochi albaştri. „M-a şi pârât cineva, în ultimii ani înainte de Revoluţie am fost urmărit rău, rău de tot. Când am venit în Bucureşti, pensionar de acuma, m-au luat în primire, cerându-mi să fiu turnător, să pârăsc.

N-am acceptat! M-a ameninţat un gras, Ionescu, care îmi povestea cum a bătut el, cum a omorât. Asta a fost prin august 1989, apoi a venit Revoluţia şi am scăpat. N-am mai auzit nimic de oamenii ăia, nu i-am mai văzut niciodată”. Apoi, 1990 a venit cu speranţă, spulberată repede de realitatea mineriadelor.

Bâgu îşi aminteşte şi astăzi că mergea în Piaţa Universităţii împreuna cu familia, aprindea lumânări şi cânta. Au urmat frica, zilele acelui iunie de coşmar şi o decizie cât o concluzie grea peste soarta noii democraţii: „N-am mai mers la vot, am văzut eu care e situaţia”.

„Când au venit minerii nu mai ştiam ce să credem. Ce e, mă, pe pământul ăsta? Pe urmă ne-am dat seama că i-a chemat licheaua de Iliescu. Eu l-am cunoscut şi înainte, fiindcă volumele mele de specialitate la el le-am publicat, la Editura Tehnică. Ne-a dat cafea, s-a purtat foarte frumos, mai-mai că-l iubeam!”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic
* articolele despre Gheorghe Bâgu, scris în colaborare cu Vlad Stoicescu, au apărut pe www.evz.ro, pe 29 si 30.03.2009

”Nu sunt înverşunat, de asta şi apreciez viaţa, tot timpul am fost optimist. Mulţumesc lui Dumnezeu că am fost sănătos mereu!”
Gheorghe Bâgu, fost deţinut politic

supravietuitorii holocaustului (6) – andrei călărașu

Andrei Călăraşu a fost aruncat în iunie 1941 într-un tren şi a coborât, şase zile mai târziu, în patru labe, orfan şi cu o rezervă inepuizabilă de lacrimi.

 Când a pus piciorul în vagonul întunecat tras pe o linie secundară a gării din Iaşi, în 1941, Andrei Călăraşu era încă Bernard Gropper, avea 19 ani şi doar o idee vagă despre ură. Ura aceea care, din când în când, mai vopsea cruci pe casele evreilor, ca într-un Vechi Testament rescris după chipul şi asemănarea fantomelor antisemitismului care bântuiau lumea.

Biografia rotundă a lui Andrei Călăraşu, unul dintre regizorii importanţi ai României postbelice, a fost pe punctul să rămână un simplu arc de cerc în vara lui 1941. Anul acela cât un salt în apele fierbinţi şi tulburi ale infernului, cu o lume închisă ermetic între pereţii demenţei şi ai abjecţiei.

Bernard Gropper a sfârşit acolo, pe traseul demonic Iaşi-Călăraşi, într-un tren ca un carusel al morţii pentru mii de evrei. La capăt, după şase zile biblice, a ieşit afară, târându-se în patru labe, altcineva, un supravieţuitor, o imensă durere şi un pariu-antidot: să înlăture drama şi să trăiască o viaţă râzând. Sub un nume nou şi o zodie mai fericită. Andrei Călăraşu are astăzi sinceritatea celui pe care doar un noroc fantastic l-a strâns ferm de mână şi l-a adus în tabăra viilor.

Pentru că, nici măcar după 70 de ani, nu înţelege de ce destinul său a fost întins până în punctul în care a fost gata să cedeze. O întrebare cât un exerciţiu retoric: poţi să accepţi faptul că tatăl şi fratele tău sunt ucişi din ambiţia unor sceleraţi cu halucinaţii mesianice şi imaginaţii diabolice? Andrei Călăraşu ne oferă singurul răspuns posibil, “Mă iertaţi un sfert de oră”, apoi îşi coboară faţa în palme şi izbucneşte în plâns.

ULTIMA AMĂGIRE

”Mergem undeva, o să vă fie mai bine”

Când l-a văzut pe tânărul de 15 ani, îmbrăcat în cămaşă verde şi cu o eşarfă prinsă în diagonală, rostind cu patos “aici Garda şi Căpitanul”, domnul Leibovici, proprietarul locuinţei unde familia Gropper stătea cu chirie, s-a speriat atât de tare încât a leşinat. În ziua aceea, Bernard a luat o bătaie soră cu moartea de la tatăl său. Era 1937 şi tânărul abia începea să înţeleagă că, atunci când vine vorba de legionari, evreii nu pot glumi. Din spatele uniformelor verzi rânjea o ură teribilă.

Bernard evada din această lume greşită agăţându-se de sufletul său de artist, virusat pentru totdeauna de inocenţa “Vagabondului” lui Chaplin. Cel de-Al Doilea Război Mondial bătea la uşă, iar tânărul Gropper le monta puştilor de pe strada Sfântul Theodor din Iaşi spectacole de teatru. “Iaşiul era un oraş cultural şi cosmopolit, stăteam împreună cu românii creştini, învăţam împreună. Erau şi oameni răi care mânjeau casele evreilor cu cruci şi ziceau: ”Aici stau jidani”, ca să ştie să îi atace, după aia, cine trebuia. Erau însă şi oameni cumsecade, care ne apărau: ”Mergeţi afară, aici nu mai sunt jidani, Lăsaţi-ne în pace!”.

La despărţire, într-un beci

Când războiul s-a prăvălit ca o boală incurabilă peste destinul României, Bernard Gropper nu simţise încă aversiunea celorlalţi. Tatăl său administra un depozit de benzină în oraş, situaţia financiară a familiei era mai mult decât bună, nimic nu anunţa represiunea teribilă pregătită cu minuţiozitate, departe, în laboratoarele fasciste. Când au început bombardamentele în iunie 1941, aripile antisemitismului erau gata să se deschidă larg.

Atunci, tatăl lui Bernard a făcut ceva ce se face de obicei la marile despărţiri: “Suna alarma des în Iaşi. Stăteam în beci, eram îmbrăcaţi foarte gros. Am fost anunţaţi să mergem la chestura de poliţie. Mama mea a murit pe când eu aveam opt ani. Tata ne-a zis: ”Copii, eu am lucrat toată viaţa, am tot strâns, am trei milioane de lei”. Şi a început să ne împartă, tu primeşti asta, tu primeşti asta. Avea un ceas Longines de aur şi mi l-a dat mie. Eram foarte mândru şi un pic inconştient, mi l-am agăţat, pe loc, în piept”.

Familia Gropper ştia că nu se află în cea mai bună dintre lumile posibile, dar se simţea în siguranţă. “Noi primisem ”bilete de voie” şi credeam că nu ni se va întâmpla nimic. Când le-am ridicat am fost trataţi frumos. Ni s-a spus să ne ducem acasă, că nu mai avem nicio grijă”. În ziua aceea, 29 iunie 1941, o lume se prăbuşea. Averea strânsă într-o viaţă de tatăl lui Bernard era lăsată în urmă, într-un beci ferit de bombardamente. Destinele familiei Gropper mergeau mai departe, încolonate, spre chestură, spre gloanţe, spre moarte.

“Mergeam pe stradă, era ora 14, şi tot timpul ne împungeau cu baioneta. Eu am fost împuşcat într-un picior, lovit cu patul armei în cap. În chestură am intrat, plin de sânge, în patru labe, dacă erai în picioare puteau să te împuşte. Am stat pe jos,  până seara”. Apoi, decizia a căzut ca o ghilotină: se pleacă la gară. Evreii încă nu bănuiau nimic. “Mergem undeva, o să vă fie mai bine”, erau singurele cuvinte pe care evreii le auzeau, cuvintele care s-au auzit de atâtea ori în istoria lor. Cuvinte pe care Andrei Călăraşu le repetă obsesiv, aproape înecat de propriile lacrimi. “O să vă fie mai bine…”.

 FOTO: Răzvan Vălcăneanţu

ULTIMUL SUPRAVIEŢUITOR

Miracolul: din nou printre cei vii

Istoria trenurilor care au plecat din Iaşi la acel sfârşit de iunie 1941, ticsite de evrei şi mirosind a bălegar, văr nestins şi moarte, a rămas o ecuaţie cu multe necunoscute. Microscopul istoric s-a oprit de prea puţine ori asupra Holocaustului românesc, iar atunci când a făcut-o pogromul de la Iaşi a fost subiectul sensibil şi evitat. În săptămânile trecute, EVZ v-a prezentat doi supravieţuitori ai trenului Iaşi-Podu Iloaiei, Iancu Ţucărman şi Leonard Zăicescu.

Andrei Călăraşu e exemplul rar al celuilalt traseu al morţii: Iaşi-Călăraşi. E ultimul supravieţuitor care a trăit până acum. Trenul care a mers pe ruta aceasta are povestea cea mai dură, cea mai lungă, cea mai puţin cunoscută. Câteva mii de evrei au fost urcaţi atunci în vagoane, destinaţi unui drum ca o moarte sigură şi lentă. Mai puţin de o mie s-au mai întors acasă, după şase luni petrecute într-o colonie la Călăraşi.

Căutătorii de aur: smulgerea dinţilor şi tăierea degetelor

Printre ei, Andrei Călăraşu, al cărui nume nou poartă amprenta veşnică a timpului când s-a născut a doua oară. Călăraşu îşi aminteşte, încă îngrozit, sadismul semenilor săi: “De la chestură am mers la gară, unde ni s-a spus să ne culcăm cu faţa în sus, aşezaţi pe spate pe nişte lespezi de piatră”. Scena care urmează ar avea loc greu şi  în producţiile horror care satisfac astăzi pofta de macabru: “Au venit nişte oameni, nu ştiu ce erau, se uitau cine are dinţi de aur în gură şi îi scoteau cu un cleşte”.

O simfonie de gemete, ţipete disperate şi glasuri înecate în sânge răzbat în memoria lui Andrei Călăraşu. Firul demenţei nu mai avea capăt. Doar un ghem imens de nebunie se desfăcea la infinit: “Celor care aveau inele, le-au tăiat degetele, pentru a nu se mai chinui cu smulsul bijuteriilor”. După operaţiile performate pe viu de chirurgii urii antisemite, a urmat îmbarcarea în vagoane, aproape de miezul nopţii.

O precizare: cei sortiţi pentru Podu Iloaiei au avut o soartă mai puţin dură. Acolo, imediat după urcarea evreilor în tren, s-a pornit. “Expresul” de Călăraşi a forţat însă toate limitele imposibilului. După îmbarcare, s-a aşteptat, ore în şir, ca într-o gară de la capătul omeniei. S-a aşteptat, fără speranţă, doar pentru a primi izbăvirea, prin moarte.

”Eu am băut urina cuiva, cineva a băut urina mea”

“Nimeni nu mai ştia ce e cu el, toată lumea era nebună, era îngrozită. Eu am băut urina cuiva, cineva a băut urina mea, a fost ceva groaznic. Din cauza căldurii şi îngrămădelii, oamenii urlau. Dacă scoteai mâna pe geam, cerşind apă sau aer, ori te loveau, ori îţi tăiau mâna. După o oră sau două, am leşinat. N-am mai ştiut ce a fost cu mine. Era un miros acolo, de cadavre, de urină şi de materii fecale, ceva îngrozitor. Spre dimineaţă, mai simţeam doar trenul cum se opreşte din loc în loc”. Garnitura spre Călăraşi a plecat în zori. Vagoanele erau deja ticsite de cadavre.

Andrei Călăraşu îşi mai aminteşte, ca prin vis, doar de atmosfera de spital psihiatric din vagon, cu nebuni sărind peste corpuri inerte şi cu zeci de cadavre alunecând afară, la deschiderea uşilor. ”Trenul morţii” Iaşi-Călăraşi oprea, din loc în loc, pentru a “descărca” evreii morţi. Lângă Roman, Andrei Călăraşu a fost pe punctul de a ceda definitiv. Împuşcat în picior, semi-conştient, incapabil să mai articuleze cuvinte, s-a prăbuşit în afara vagonului, alături de cadavre, atunci când uşile s-au deschis. “Erau pregătiţi să ne îngroape chiar acolo, lângă tren. Atât am auzit: ”Ăsta mişcă un picior, dă-l inapoi”. Asta a fost salvarea mea”.

 FOTO: Răzvan Vălcăneanţu

UN ÎNGER ÎNFIAZĂ UN ORFAN

“Lasă, mamă, că o să te cresc eu…”

“Pe tatăl şi pe fratele meu nu i-am mai văzut niciodată. Au urcat în acelaşi tren cu mine, dar după ce am leşinat n-am mai ştiut nimic. Am trăit luni de zile cu speranţa că au fost duşi într-un lagăr, că au scăpat. Nici acum nu ştiu unde sunt îngropaţi. Din familia noastră a mai supravieţuit doar sora mea”. Sunt rânduri pentru cei care neagă Holocaustul, dar mai ales pentru cei care vor să ştie. “La Roman s-a vrut deschiderea vagoanelor, dar cei responsabili au refuzat, motivând că jidanii au tras în armată. În familia noastră, n-a avut nimeni pistol niciodată! Pentru ce am suferit atât? Pentru ce? Pentru ce?”, îşi strigă Călăraşu deznădejdea.

La mijlocul celor mai teribile suferinţe, există întotdeauna şi o rază de lumină. Pentru supravieţuitorul de astăzi ea are un nume şi un chip: Viorica Agarici, şefa organizaţiei de Cruce Roşie din Roman şi unul dintre cei 54 de români Drepţi între Popoare. În noaptea lui 2 iulie 1941, femeia a auzit gemetele evreilor aflaţi încă în viaţă în trenul morţii şi a insistat ca aceştia să primească mâncare şi apă. Viorica Agarici l-a salvat, fără să-i pese că e evreu. Istoria a fost însă, din nou, crudă: trenul a mers mai departe, Călăraşu a ajuns într-un lagăr, în oraşul al cărui nume a ales să-l poarte, întru neuitare, au urmat luni de mizerie şi suferinţă, apoi destinul l-a achitat inexplicabil.

Viorica Agarici a obţinut recunoştinţa veşnică a evreilor pe care i-a salvat de la moarte şi ura celor pe care îi considera “ai săi”: românii din Roman n-au iertat-o pentru “greşeala” comisă şi au forţat-o să plece din oraş. Călăraşu n-a mai văzut-o niciodată. Când s-a întors la Iaşi, în casa lor nu mai era nimic. Atunci, un al alt înger a coborât în viaţa lui şi l-a înfiat: ”M-a văzut o vecină, o creştină, o femeie extraordinară, m-a văzut amărât cum eram şi mi-a spus aşa: ”Lasă, mamă, că o să te cresc eu…””.

DINCOLO DE SECURITATE ŞI DE ISRAEL

Ultimele pagini dintr-un roman de dragoste trăită

Mai târziu, Andrei Călăraşu a ajuns regizor. Şi mai târziu, n-a vrut să semneze pactul cu Securitatea. În 1965, după ce apucase să spună că fiica lui Dej, care se imagina pe sine o mare actriţă, nu are pic de talent, după ce fusese dus în pădure, legat la ochi, pentru o ”discuţie” lămuritoare, după ce fusese umilit, marginalizat, urmărit, chinuit, comuniştii l-au lăsat, şi la presiunile ambasadorului israelian la Bucureşti, să plece la Tel-Aviv.

În Israel, Andrei Călăraşu a pus bazele televiziunii. Când a revenit în România, la începutul anilor 80, pentru un film despre comunitatea evreiască, mai mult de două sute de ”ochi albaştri” l-au monitorizat. Andrei Călăraşu îşi răsfoieşte dosarul scos recent de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi rosteşte, ca pe o rugăciune: ”Ferească Dumnezeu să mai vină vreodată comuniştii la putere!”.

 FOTO: Răzvan Vălcăneanţu

Acum, la 87 de ani, mâna aceasta de om a venit din Israel pentru a-şi petrece vara acasă: ”Inima mea a fost mereu în România”. Mai frumos decât orice secvenţă de film, în urma lui rămân paginile trăite ale unei fantastice poveşti de dragoste. Andrei Călăraşu îşi atinge soţia cu priviri ca nişte mângâieri şi încheie aşa: ”Eu nu pot să dorm. Toată noaptea mă uit la ea şi mă gândesc: ”Oare se va mai trezi?”. Când adorm eu, întotdeauna, în zori, mă veghează ea. Suntem căsătoriţi de şaizeci şi trei de ani”.

* acest articol, scris in colaboare cu vlad stoicescu, a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 28.08.2009

supravietuitorii holocaustului (5) – iancu țucărman

Iancu Ţucărman s-a născut de două ori: prima oară într-o toamnă, acum 87 de ani, a doua oară într-un tren în care fusese încuiat ca să nu mai iasă viu.

Ţucărman vorbeşte hotărât şi prudent despre Holocaust: “Exacerbarea medicaţiei are adesea un efect contrar şi duce la sporirea antisemitismului. Însă eu, ca supravieţuitor, am o obligaţie faţă de cei care n-au trăit. Trebuie să spun adevărul, să nu tac în faţa negaţionismului”. Ca toţi cei care n-au murit atunci când au fost trimişi să moară, Ţucărman are o memorie sensibilă, ca un câmp minat, unde oricând poţi să dai peste ceva care doare ca o ruptură de inimă.

Iancu Ţucărman e aşa cum vorbeşte: hotărât şi prudent. Extrem de ordonat, cu o grijă maniacală pentru detalii, şi-a împachetat amintirile riguros, în sertare pe care le deschide, fără ură, cu o curiozitate aproape ştiinţifică. Iancu Ţucărman a supravieţuit trenului morţii Iaşi-Podu Iloaiei, din iunie 1941. E destul de mult. În vagonul pe care îl numeşte, cu acel sentiment intim şi absolut pe care îl au oamenii faţă de nenorocirile din viaţa lor, “al meu”, au intrat 137 de oameni. La sfârşit mai trăiau doar opt.

Avea 19 ani şi în acea zi de 30 iunie, cu simţurile amorţite, cu ochii închişi, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o fermă, lanuri mari de grâu şi pe el în mijlocul tabloului. A simţit atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în gând, ca un copil trimis după cumpărături: “Eu voi ieşi viu din vagonul ăsta. Eu voi ieşi viu. Eu voi ieşi viu…”.

“Eu am ce am cu zidanii”

Istoria asta începe mai devreme, într-un Iaşi în care evreii erau la fel de mulţi ca românii, şi antisemitismul se preda de la catedră, cobora în stradă şi rănea. Profesorul A.C. Cuza ajungea să ocupe funcţii-cheie în fragila democraţie românească şi perora fanatic împotriva “zidanilor”. Iancu Ţucărman nu uită: “Aşa vorbea el, cu “z” în loc de “j””. Biografii xenofobilor ar face bine să fie atenţi: “A.C. Cuza avea o amantă evreică, ştia tot cartierul. Când era întrebat de treaba asta răspundea: “Dragă, eu n-am nimic cu zidovcuţele, eu am ce am cu zidanii””. Cuziştii şi legionarii (care-şi aveau rădăcinile şi trunchiul tot în Moldova) erau o prezenţă constantă şi agresivă şi pe strada lui Ţucărman, pe Sărăriei, la sfârşitul anilor ‘30. Familia lor, una de mici burghezi, era o ţintă predilectă ale atacurilor antisemite: “Mereu ne trezeam cu geamurile sparte”. 

29 iunie 1941 a picat într-o duminică şi într-o atmosferă încinsă, de război, mirosind a propagandă şi a gloanţe. “Unde locuiam noi erau 67 de apartamente şi nu ştiu dacă în acea curte trăia vreun creştin. La 8 şi jumătate, de dimineaţă, am auzit nişte bătăi în uşă. Veniseră după noi un poliţist, un soldat şi doi civili. Eu, tata şi încă o rudă am fost ridicaţi”.

Când timpul a fost arestat

O precizare: Iancu Ţucărman ştie cât era ora, fiindcă avea un ceas la mână. Nu mult mai târziu de la acel “8 şi jumătate”, un plutonier i l-a smuls: “Lasă, jidane, că tot n-o să mai ai nevoie de el acolo unde mergi”. Atunci, ceva în tânărul Ţucărman a stat, ca un ceasornic. Tatăl i-a spus în idiş, cu o voce ca un resort rupt: “Fie aceasta o jertfă pentru sufletul tău”. În curtea chesturii, a stat, întins pe jos, până a doua zi în zori. Cei care au încercat să sară gardul spre cinematograful “Sidoli” au murit seceraţi sau au sfârşit ca în amintirile pe care Leonard Zăicescu le-a depănat acum două săptămâni în pagina aceasta, cu sufletul în palmă.

Puţini, printre care şi tatăl lui Iancu, au avut noroc: au scăpat doar cu un bilet de “liber”. Unii, nu mulţi, au primit misiunea de a merge şi a vesti că toţi evreii din oraş trebuie să se prezinte la chestură pentru a primi biletul. Cine urma să fie prins pe străzi fără el risca să fie împuşcat. Soţia lui Iancu Ţucărman, care păstrează ceva din tristeţea unui înger cu vârstă, are o scurtă intervenţie. Glasul ei slab se răspândeşte greu în apartamentul din Drumul Taberei: “Nouă ne-a zis mama că mai bine murim în casă, decât să mergem la chestură. Aşa am scăpat”. Era o capcană: mulţi dintre cei care s-au dus după biletul pentru libertate n-au primit decât moarte.

PIRAMIDA VICTIMELOR. În vara lui 1941, pe ruta Iaşi-Podu Iloaiei, modernitatea s-a întors la omul din grotă

 

”În liceu, am fost lăsat repetent de un profesor de germană, cunoscut antisemit. Cum, pe mine, care eram premiant şi vorbeam perfect nemţeşte, care vorbeam acasă idiş, limbă foarte asemănătoare cu germana? I-am spus atunci tatei: ”Vin vremuri grele!”. Blestemată gură am avut…”

Iancu Ţucărman, supravieţuitor al unui ”tren al morţii”

ÎN TREN

Un om cu un trenci în mână se întreabă cine este

Iancu Ţucărman a stat lângă oblon. A auzit vocea care număra, a urmărit-o până la capăt, până la numărul 137, când vocea a spus: “Închideţi vagonul”. A văzut şi mâna care a bătut cuiele care răpeau dreptul la aer. Obsesia pentru exactitate nu l-a părăsit niciodată: “Erau cuie “de 15”. Ştiu pentru că am copilărit într-o prăvălie de metale feroase. Cel care a bătut scândurile era un funcţionar de gară prea zelos. Holocaustul în România, oameni ca el l-au făcut: zeloşii şi autoritatea antonesciană. Şapca de la uniforma ceferistului o am şi acum în faţa ochilor”. Vagonul avea pe jos un strat de bălegar de grajd, pe care era presărat praf de var nestins. După ce trenul a pornit, bălegarul şi varul au început să degaje o insuportabilă căldură: “Toţi cei închişi în vagon am început să ne scoatem îmbrăcămintea, unii după un timp rămănînd chiar goi. Atunci ne-am dat seama că ceva tragic se va întîmpla cu noi”.

“Apă” şi “aer”, des şi în zadar

Trenul a continuat să meargă, insensibil la suferinţe, făcând manevre dese, opriri pe linii secundare: “În prima oră n-a murit decât un singur om. Îl cunoaşteam, era un sportiv al Iaşiului, un gimnast. Am înţeles că în condiţii extreme rezistă cel mai bine cei cu cerinţele cele mai puţine faţă de mediul înconjurător”. “Apă” şi “aer” au fost cuvintele care s-au strigat acolo cel mai des şi în zadar.

 La final, trenul a oprit “pe o linie care dădea într-un imaş: “Din vagonul meu, am trăit doar 8! Lângă mine au murit 129 de oameni! În celalalte au fost mai mulţi supravieţuitori. Am văzut cum unii s-au aruncat spre un iaz să bea apă. Au căzut la pământ şi nu s-au mai ridicat!”. Când a plecat de acasă, Iancu Ţucărman a luat cu el un trenci. De ce acest accesoriu vestimentar extravagant pentru căldurile unei veri insuportabile? “Eram deja obişnuiţi cu bombardamentele, când ne ascundeam în beci. Nu ştiam ce va urma, am fost prevăzător, îmi dădea un sentiment de securitate”.

“Iată, sunt ca un milog…”

Acest trenci este în centrul unei întâmplări suprarealiste, care ar putea face obiectul unui scurtmetraj colosal: “Ţin minte şi nu-mi pot explica nici până acum: când am coborât din tren, acolo, printre toţi morţii aceia, eu căutam un loc unde să nu fie noroi, ca să-mi pot aşeza trenciul fără să-l murdăresc! Mai târziu, când ne-au dus la sinagogă, eu stăteam cu trenciul în mână şi mă întrebam: “Dumnezeule, cine sunt eu astăzi?””.  Acolo i s-a dat un ceai. “Primul meu gând a fost: iată, sunt ca un milog… Am sorbit şi am crezut că mor, am tuşit o jumătate de oră, atât eram de deshidratat…”.

“De sete, mulţi şi-au băut propria urinã. Unii au înnebunit, aruncându-se în neştire de la un capãt la altul al vagonului în disperare şi delir, dupã un strop de apã sau o gurã de aer”

Iancu Ţucărman, supravieţuitor al unui “tren al morţii”

VEDERE DIN PODU ILOAIEI

”Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut”

Cei  care au trăit dintre cei alungaţi din Iaşi au fost daţi în grija familiilor de evrei din Podu Iloaiei. “Eu aveam o rudă mai îndepărtată, acolo, care mă cunoştea, totuşi, bine. Când m-a văzut, după ce am ieşit din tren, m-a întrebat: “Tu eşti  Iancu?”. În gândul meu am zis: “A înnebunit şi ăsta!”. Apoi, când am trecut pe lângă prima oglindă, m-am oprit şi m-am privit. Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut! Ochii mi se pierduseră în orbite, buzele, supte, nu se mai atingeau, nu mai arătam a om. Eram complet desfigurat”. La Podu Iloaiei a stat până pe 24 noiembrie. Când i s-a adus prima oară o carte poştală, a scris grăbit: “Nici nu vă închipuiţi prin ce chinuri am trecut…”. Apoi, s-a mai gândit, a rupt-o, şi a scris altfel, ca după o călătorie reuşită: “Dragii mei, vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu drag, Iancu”. Vederea a ajuns însă târziu: “Neprimind nicio veste de la mine, tata a crezut că nu mai are fiu. Mama murise în 1939, la 50 de ani, bine că n-a văzut toate nenorocirile care au urmat! Tata şi-a lăsat barbă şi a spus o rugăciune pentru mine”. A muncit la o câmp. Când a avut de ales între a munci într-un atelier şi în aer liber, a ales sub greutatea visului: afară. A dormit într-o magazie a gazdei sale, pe jos, peste câteva paie.

Un fel de stafie într-o gară

Pe 24 noiembrie, a auzit un jandarm spunând aşa: ”Plecaţi acasă! Sunteţi liberi!”. Întoarcerea a durat o jumătate de oră: ”Parcă mă şi văd acum, singur, în gară, neîndrăznind să cred că mai am atât de puţin până acasă. Mă gândeam: ”Vor crede că sunt o stafie…”. Când am ajuns, am văzut că din curtea noastră mai trăiau doar 15 bărbaţi”. Mai târziu, în mai 1945, Iancu Ţucărman s-a înscris la Facultatea de Agronomie. Avea un vis de urmat. Şi mai târziu, a ajuns să lucreze cu calculatoarele. Într-o zi a avut o revelaţie: ”Dacă pot să programez o maşinărie, de ce să nu mă programez şi pe mine: ”Azi mă simt bine!”. Funcţionează! Dar să nu uitaţi, la urmă, să spuneţi şi ”Execută”, căci altfel calculatorul e un tâmpit sinistru…”.

Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt

Acum, Iancu Ţucărman se programează să fie fericit, ar vrea să cânte la vioară, dar nu mai poate. Şi-a schimbat recent Dacia 1100, la care n-a vrut să renunţe o viaţă. A dat-o la programul ”Rabla”. Şi-a luat în schimb o maşină minusculă, cu origini asiatice, şi spune că a intrat într-o nouă dimensiune. Urmăreşte politica internaţională şi se minunează şi se revoltă când îl aude pe Ahmadinejad: ”Omul ăsta a spus că vrea să radă Israelul de pe hartă. Lumea zice că e nebun şi-l lasă în pace. Greşit! Ar fi trebuit să învăţăm de la Hitler că nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt. Hitler a fost corect: a zis de la început, din ”Mein Kampf”, ce vrea să facă, ceilalţi n-au ştiut sau n-au vrut să citească…”. Repetă ultimele cuvinte, ca pe un descântec, cu care ar putea alunga ceva rău: ”Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt…”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 20.08.2009

supravietuitorii holocaustului (4) – miriam korber-bercovici

Serialul dedicat de EVZ supravieţuitorilor Holocaustului continuă cu istoria doamnei Miriam Korber-Bercovici, care a ţinut într-un ghetou din Transnistria un jurnal cât o comoară ignorată.

 E istoria unei femei care nu mai ştie să plângă şi pentru care acolo, la capătul civilizaţiei, moartea şi-a pierdut misterul. Peste ani a ajuns un emerit medic oncolog.

Mâinile lui Miriam Korber-Bercovici tremură la atingerea albumului îmbrăcat în piele maronie. Pe foile subţiri ar fi trebuit scrise poezii. Un creion chimic de demult, ajutat de o istorie cumplită care a capturat omenirea, a scrijelit altceva. Pagini despre suferinţă şi speranţă, însemnări de la capătul terorii, ceva imposibil de cântărit şi evaluat: viaţa în ghetoul de la Djurin, o aşezare pierdută între Nistru şi Bug, care a găzduit mii de destine uitate la mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cei mai mulţi nu s-au întors, rămânând pentru totdeauna prinşi doar între faldurile de hârtie. Puţinii supravietuiţori au rămas mutilaţi, nişte fantome ale celor care erau înainte. Miriam, tânăra de 18 ani deportată în 1941 în Transnistria pentru vina de a fi purtat rădăcina genetică a unei rase hăituite, a trăit. E un fel de-a numi drama aducerii aminte. De fapt, „Mimi” nu s-a întors niciodată de la Djurin. A revenit doar un destin forfecat de antisemitism şi, mai mult, o femeie obligată să-şi trăiască psihoza.

Fără dreptul la vise

Astăzi, Miriam Korber-Bercovici suportă greu căldura, se mişcă încet şi apelează la sedative pentru a reuşi să doarmă. Nu e nimic patetic aici. Din fotografiile alb-negru care s-au salvat, zâmbesc în linişte doar victime. Din când în când, bunica Toni (oarbă) şi bunicul Abraham, decedaţi de inaniţie într-un azil din Moghilev în 1942, îi apar în coşmaruri. Strigă, de fiecare dată, după ajutor.

Glasul doamnei se stinge brusc: „Am fost oameni normali. Şi din oameni normali am devenit, la limită, psihopaţi”. Patologicul e de cautat însă în altă parte: în Câmpulung Moldovenesc, în acel octombrie 1941, în infinitul sinistru dintre Nistru şi Bug, administrat de regimul Antonescu la mijlocul războiului, în atmosfera pe care creionul chimic al lui „Mimi” o nemureşte. Ne întoarcem la un trecut peste care s-a trecut prea repede.

În 1940, Miriam avea 17 ani şi învăţa pentru prima oară lecţia umilinţei, predată din spatele unei formule scrise într-o limbă nobilă: „numerus nullus”. Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani refuza s-o mai primească. Eleva premiantă, îndrăgostită de pian, nu mai era în ochii miopi ai naţionalismului românesc decât o evreică demnă de dispreţ şi de moarte.

Miriam s-a întors acasă, la Câmpulung Moldovenesc. Încă spera. Anul care a urmat i-a anulat dreptul la vise. Războiul în care România a intrat în 1941 a adus cu sine „tratamentul german” pentru „boala jidănească”. Steaua lui David a coborât, ca un stigmat, peste piepturile miilor de evrei care trăiau în Câmpulung. Toleranţa de altădată, într-un oraş cu o istorie cosmopolită însemnată, dispăruse.

Aici, în sudul Bucovinei, argumentul insuficient al „iudeo-comunismului” nici măcar nu stătea în picioare: nu cunoscuseră ocupaţia sovietică, iar deportarea ca tratament ideologic nu putea avea asemenea ”justificări”. În septembrie 1941 a venit primul semn: percheziţiile au demarat în forţă, în căutare de arme şi materiale subersive ascunse de „duşmanii” evrei. Nu s-au găsit.

Poziţiile de forţă fuseseră însă trasate. Decizia a venit curând, pe 11 octombrie: toţi evreii, indiferent de vârstă, stare de sănătate sau poziţie socială urmau să fie deportaţi.

FOTO: Codrin Prisecaru

”Nu vreau să fiu privită ca o victimă. Vreau să fiu apreciată pentru ce sunt şi pentru ce fac, nu să fiu condamnată pentru etnia mea. Dacă am salvat şi o singură viaţă înseamnă că n-am trăit degeaba. Nu vreau să fiu o tolerată şi pentru asta ar fi trebuit să plec din România”

Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

DINCOLO DE LIMITE

”Pentru noi, moartea şi-a pierdut misterul”

Miriam a început să scrie pe 4 noiembrie 1941. La aproape patru săptămâni de la data la care evreii au primit vestea că trebuie să plece. Nimeni nu ştia unde. România îi dorea cât mai departe: „Plecam spre o localitate în fundul Basarabiei, Atachi, se zicea că vom fi colonizaţi şi vom avea un mijloc de trai. Clădeam castele în Spania, speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci”.

Fiecare zi care trecea demonstra contrariul. „Am văzut oameni fără chip omenesc, copii cu ochii umflaţi, picioare degerate, mânuţe neputincioase; mame cu copii morţi în braţe, bătrâni, tineri înveliţi în zdrenţe. Erau ce rămăsese din evreii din lagărul Edineţ”.

Drumul contingentului din Câmpulung a trecut Nistrul şi a oprit la Moghilev. Aici, familia lui Miriam a realizat că lagărul e moarte: „Pentru noi, moartea şi-a pierdut misterul. Moralul oamenilor e la pământ”. Pentru a supravieţui, erau obligaţi să plece. Domnul Korber a dat ultimii bani pe care îi mai avea, bine ascunşi, a apelat la nişte nemţi care, contra cost, transportau evrei spre ghetouri, şi şi-a salvat familia.

Ascunsă într-un camion capitonat, Miriam a plecat spre Djurin. În urmă se opreau bunicii paterni, Toni şi Abraham, prea slăbiţi pentru a merge mai departe. Au rămas într-un azil încropit ad-hoc de către evrei. Au murit de foame, în 1942 şi au fost îngropaţi într-o groapă comună, din care ies, uneori, şi vin în visele negre ale lui Miriam Korber-Bercovici, care, printr-un lung şir de minuni, a trecut de vârsta lor de atunci.

DOCUMENT. Marti, 4 noiembrie 1941, data primei note din jurnal
FOTO: Codrin Prisecaru

ÎNSEMNĂRI DIN JURNALUL DE GHETOU

”Vor să ne omoare pe toţi! Şi lumea tace, tace în faţa unui singur om”

• Joi, 1 ianuarie 1942: Cât aş dori să mă încălzesc o dată bine, ca acasă. Atunci, frigul nu era o problemă. Era o plăcere să mă plimb în frig, la întoarcere mă aşteptau o sobă încinsă şi o odaie caldă. Aici, suflu veşnic în mâini.
• Sâmbătă, 3 ianuarie 1942: -38 de grade frig. Tata a căpătat o căciuliţă ucraineană. Ne acomodăm mediului. Omul e un animal, totul e obiceiul. Ne obişnuim cu răul, dar ne amintim când era bine şi asta doare rău de tot.
• Luni, 12 ianuarie 1942: La Sargorod am văzut atâta mizerie încât mi se pare că mai mult nici că poate exista. M-a impresionat soarta tristă a lui Medy. Săraca noastra prietenă! Tocmai îi muriseră bunica şi bunicul. Unchiul ei a murit de foame şi de murdărie. Medy era îmbrăcată în pardesiu, cu paltonul a acoperit-o pe bunica moartă, în loc de plapumă sau de cearceaf. La Sargorod e epidemie de tifos adusă de dorohoieni. Săracii din Dorohoi au fost evacuaţi şi trimişi din lagăr în lagăr. Mor oamenii cu zecile pe zi.
• Luni, 26 ianuarie 1942: Pentru ce mai vrem noi să trăim? Numai speranţa ne mai ţine în picioare. Nu mi-aş fi închipuit vreodată că pe un frig de -30 de grade poţi să stai într-o odaie neîncalzită, cu plafonul căzut pe jumătate. Trăim şi aşteptăm.
• Miercuri, 28 ianuarie 1942: Cred că nu e nevoie de iad pentru păcătoşi, căci cine trece prin cele ce trecem noi acum e izbăvit de păcate. De ce nu ne scurtăm chinurile? E laşitate sau e măreţie în putinţa şi voinţa de-a străbate greul? A murit domnul Wassermann. Mi-l amintesc cu băţul în mână, cu pălăria de paie şi linişte-n priviri. Acum a murit la Moghilev, departe de morţii săi, departe de cei vii.
• Marţi, 10 februarie 1942: Brazi, păduri întunecoase, case curate, oameni frumoşi, patrie, mi-e dor de voi. De ce suntem atât de păcătoşi să n-avem şi noi o patrie care să ne iubească! Pe noi patria ne-a izgonit în pustiu printre străini şi printre cuvintele de prigoană mă urmăreşte veşnicul: mai departe, jidove rătăcitor!
• Sâmbătă, 28 februarie 1942: Mor cei mai buni. A murit dr Koch, Tarter, Lehrer, Polack, învăţătorul Kahn. Mor tineri, mor bătrâni, fără alegere. Cine ştie câţi se vor mai întoarce la vetrele lor.
• Joi, 19 martie 1942: S-a zvonit că vom fi alungaţi spre Bug. Cred că ăsta e sigur sfârşitul. Nu e de-ajuns că mor şi au murit până acum atâţia dintre noi. Ce greu se suportă şi-aşa totul. Ar fi trebuit să fiu în clasa a 8-a, în rând cu toată lumea, să mă bucur de strălucirea soarelui, de parfumul florilor. În Djurin n-am vazut nici viorele, nici ghiocei. Îmi pare rău de anii mei tineri pierduţi. În zadar încerc să râd, să mă mint, în zadar îmi spun că nu e timpul pierdut. Chiar dacă vom scăpa cu viaţă vom fi oameni stinşi, nişte lumânări arse, prea slabi ca să putem reîncepe de acolo unde am întrerupt. Oh, jidove rătăcitor, continuă-ţi drumul! Tu nu eşti om, eşti jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui Cain.
• Sâmbătă, 11 aprilie 1942: Totul s-a şters o dată cu vremurile în care eram şi noi oameni. De luni de zile suntem mai rău decât câinii. Până şi de câinii vagabonzi se-ngrijeşte hingherul şi le găseşte o moarte demnă. Dar de noi cine sa aibă grijă? Câţi ne vom întoarce de-aici? Câţi şi când?

 

”Eu nu am cum să-i urăsc pe români. Lucrurile rele le-au făcut oamenii răi. La Rădăuţi a existat un drept între popoare, un ofiţer român, Ioan D.Popescu. Placa memorială de pe casa lui e pusă de mine. Aşa am considerat că e firesc să-i mulţumesc pentru că a refuzat să ucidă evrei”
Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

”Mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru”

• Sâmbătă, 2 mai 1942: Când văd un cerşetor mă cuprinde frica. Mă văd pe mine peste un an, doi. Nu mai sper, e clar că până la sfârşitul războiului vom rămâne aici. Aş dori să am şi eu o simpatie. De când am plecat de-acasă nici nu mă pot gândi la un băiat altfel decât ca la un tovarăş care duce bagajele. Nimeni nu s-a gândit şi nu s-a interesat de mine, se pare că mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru.
• Sâmbătă, 6 mai 1942: De-am avea cel puţin de lucru. Ni s-a promis pământ căci avem titlu de colonie evreiască, dar nu suntem lăsaţi să muncim nici măcar în colhoz pentru că suntem evrei şi evreilor nu le este permis să lucreze la câmp. Zilele cresc şi devin din ce în ce mai lungi, mai goale.
• Marti, 23 iunie 1942: Nu mai am ce scrie, nu am cuvinte să exprim ce simt, mi-e atât de plină inima de dor, durere şi ciudă. Ce exprimă cuvintele faţă de ceea ce simt eu? Cuvintele sunt goale, picături de piatră. Totul e nimic şi în jurul nimicului se învârt toate gândurile mele.
• Vineri, 26 iunie 1942: Am aflat că toate sunt relativ bune în România. La Bucureşti se lucrează mult pentru ameliorarea situaţiei evreilor din Transnistria. Se lucrează, dar între timp mor mii şi mii de oameni. Aici, evreii şi ucrainenii au voie să iasă pe stradă numai între 6 şi 9 dimineaţa. Duminică toată ziua, vineri până la ora 12, miercuri şi sâmbătă de la 14 la 16, când se merge la baie. Se spune că jandarmii au dreptul să împuşte pe cel care nu respectă ordinul. Sunt cu moralul la pământ. Sunt zile în care aş dori să mor, în care-mi doresc moartea cu ardoare, aşa cum altădată doream să studiez medicina. Moartea e mai bună, e linişte şi pace, fără lacrimi. Poate până la urmă voi înnebuni, aşa mi se zbat tâmplele. Vreau să scap din iadul în care mă aflu.
• Sâmbătă, 4 iulie 1942: Vor să ne omoare pe toţi! Se povestesc lucruri teribile despre felul brutal în care au fost omorâţi mii de evrei în satele şi oraşele Ucrainei. Nu mi-aş fi închipuit că civilizaţia veacului al XX-lea va permite asemenea orori. Mame şi taţi omorâţi în faţa copiilor sau invers, copii aruncati de vii în gropile unde zac părinţii morţi, omorâţi cu bolovani. Şi lumea tace, tace în faţa unui singur om, unui singur geniu rău care tiranizează o lume.
• Miercuri, 30 septembrie 1942: Simt în suflet o mare durere, o mare rană, care sângerează ori de câte ori gândul mă duce în trecut. Mă simt mai bine când stau şi privesc drumul spre Moghilev. Mi se pare că sunt mai aproape de casă.
• Sâmbătă, 20 martie 1943: Am fost foarte bolnavă, am avut gălbinare şi febră mare, şase săptămâni. Astăzi, după atâtea luni de tăcere, simt nevoia să scriu. Ce păcate ispăşim cu această pedeapsă? Pentru care vină? Nesiguranţa în care trăim e mai apăsătoare decât orice condamnare la moarte. Exantematicul bântuie cu furie, zilnic mor cunoscuţi şi necunoscuţi. Toate sunt la fel, nici nu e nevoie să le scriu deoarece le voi ţine minte toată viaţa.
• Joi, 2 septembrie 1943: Nu mai am cozi. Am rupt-o cu copilăria. Se rărise mult părul şi nu mai era nici estetic, nici igienic. Nu mai rămăseseră decât două codiţe prăpădite, legate cu două fundiţe maro, tip Transnistria. Odată cu codiţele mi-am tăiat şi o parte din sufletul meu de copil alintat altădată.
• Sâmbătă, 11 septembrie 1943: Speranţele s-au sfârşit. Nu mai plecăm acasă! Săptămâna trecută toată lumea ştia că plecăm în data de 15. Lumea era în fierbere. Viaţa nu e aşa cum ne-o dorim.
• Duminică, 10 octombrie 1943: Evreii se roagă cu mai multă ardoare, cu mai mult foc şi cu mai multă speranţă. Probabil încă nu s-a împlinit măsura suferinţelor, dar ei se roagă, se bat cu pumnul în piept şi aşteaptă, speră, şi nimeni nu e în stare să-i facă să dispere. E un popor minunat care deşi îşi cunoaşte greşelile, totuşi le comite mereu. Are atâta voinţă de viaţă, n-a pierit până acum şi cred că nici de asta data vremurile nu-l vor birui. Vor muri încă mulţi, deşi au fost deja mulţi sacrificaţi pe aşa-zisele altare ale civilizaţiei europene, dar vor rămâne încă destui care să poarte în viitor amintirea celor morţi şi speranţa unei vieţi în libertate. Nu vreau să uit şi de aceea notez.

 

FOTO: Codrin Prisecaru

”Am un nepot, admirabil băiat, şi-a dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea să ştie mai nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a fost demult. Nu mă plâng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut problema asta cu nepotul său”
Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

DESTINE DE JURNAL

Memoria care ne spune cine suntem: Anne Frank şi Miriam Korber-Bercovici

În Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii se aşază unii în spatele altora până formează o coadă lungă care şerpuieşte neliniştit peste trotuarul îngust. Văzută de sus sau de departe, mulţimea seamănă cu unul dintre canalele care brăzdează oraşul făcându-l fermecat. La urmă se scurg toţi într-o casă cu mai multe etaje unite prin scări abrupte.

O casă vegheată, ca peste tot în Olanda, de câte un pâlc de biciclete, şi de ceva în plus . O statuie: un dreptunghi vertical peste care stă, demnă, o fetiţă.

Imobilul a fost ridicat în1653 de un comerciant olandez şi vreme de aproape trei sute de ani n-a fost cu nimic special. Apoi, în 1940, familia Frank (comercianţi oarecare) a emigrat din Frankfurt şi a cumpărat casa asta. În timpul războiului s-au ascuns într-o anexă secretă a locuinţei, alături de câţiva prieteni apropiaţi, pentru a scăpa de lagărele de exterminare rezervate evreilor şi în Amsterdamul ocupat de nazişti. În 1944, au fost trădaţi. Otto, capul familiei, a fost singurul supravieţuitor.

S-a întors de la Auschwitz şi a reuşit să publice, într-o lume încă însângerată, jurnalul pe care Anne, fiica sa, l-a ţinut între 12 iunie 1942 şi 1 august 1944. Anne Frank a murit în martie 1945, la 15 ani, bolnavă de tifos, cu doar două săptămâni înainte ca lagărul la care fusese condamnată să fie eliberat. E, poate, cea mai cunoscută victimă a Holocaustului.

Jurnalul său a fost tradus pretutindeni, istoria ei s-a jucat pe scenele lumii, a fost ecranizată. Memoria îi este cinstită de milioanele de oameni care s-au aşezat, cu timpul, unii în spatele altora, într-o coadă lungă şerpuind peste un trotuar îngust, aşteptând să se scurgă în ”Casa Memorială Anne Frank”.

”Nu mai cred nici în om; azi ştiu că este o bestie”

Jurnalul de ghetou pe care Miriam Korber l-a ţinut între noiembrie 1941 şi octombrie 1943 în Transnistria a trecut neobservat în România, ţară care şi-a asumat târziu (şi cu mari spasme) participarea la Holocaust. Perfect explicabil pentru raportarea românilor la trecut, jurnalul a fost publicat întâi în Germania, şi abia în 1995, a avut loc pe piaţa de carte de la noi. A apărut la Kriterion, o editură mai puţin vizibilă, şi n-a avut forţa unui cutremur care să zguduie conştiinţe.

Jurnalul acesta este albumul cu coperte maronii de la începutul acestui text, albumul în care ar fi trebuit să fie scrie poezii. I-a fost dăruit lui Miriam de către ”simpatia” ei, Bondy, un tânăr evreu pe care deportarea l-a distrus.

Prima pagină a scris-o el, în septembrie 1941, şi se încheie aşa: ”Prietenia noastră mă înalţă sufleteşte, îmi dă mai mult curaj în lupta cu viaţa, mă face să am mai multă încredere în om şi un val de fericire mă cuprinde numai când îmi aduc aminte de ea”.

Ultima a fost scrisă tot de el, în ianuarie 1944, pe când se aflau încă la Djurin. Bondy era altul: ”Am ”reuşit” în acest răstimp, încetul cu încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o fiinţă superioară; azi ştiu că este o bestie”.

Din Transnistria, Miriam s-a întors pe jos, singură. S-a oprit la Botoşani, la bunicii materni. Pe Bondy nu l-a mai văzut niciodată. În 1970 a auzit că, nevindecat de chinurile tinereţii, s-a sinucis.

”Eu trăiesc datorită doamnei Bercovici”

După război, chiar dacă stinsă, ca o lumânare arsă pe jumătate, Miriam a luat-o de la capăt. Şi-a urmat visul de studia medicina: ”Am văzut în Transnistria ce înseamnă un doctor”. Viaţa i-a trecut printre copiii bolnavi de cancer internaţi la Spitalul Fundeni, între gărzile de noapte şi cercetările ştiinţifice.

S-a căsătorit cu scriitorul Israil Bercovici, şi şi-a luat doctoratul târziu, cu o lucrare la care a muncit mai multe decenii.

Săptămâna trecută, pe forumul EVZ, printre mesaje atinse de ură şi-au făcut loc şi aceste câteva rânduri semnate ”Dragoş din Norvegia”: ”Eu trăiesc astăzi datorită unei supravieţuitoare a Holocaustului: dr.Miriam Bercovici, eminent medic pediatru la Spitalul Fundeni, care m-a salvat de la moarte în iulie 1980, când aveam numai 8 ani. Asta în timp ce ea a pierdut zeci de membri ai familiei în lagăre. Femeia e evreică, poate e bună, poate e rea. Dar a salvat o viaţă: pe a mea”.

Lacrimile femeii care nu plânge

Când a plecat spre casă, Miriam n-a luat cu ea jurnalul: ”Mi-am adus aminte după 18 kilometri, dar nu m-am întors. L-a luat mama. Când ne-am regăsit toţi, acasă, iar mi-a ieşit din memorie. Abia în 1967, mama mi-a readus aminte de el. L-am luat, l-am recitit şi am plâns. Eu nu ştiu să plâng. A murit soţul meu, a murit fiica mea, şi n-am plâns. Dar în noaptea aceea, într-un tren, am plâns. La întoarcere i l-am dat soţului meu şi iar l-am scos din memorie. În1988, l-am regăsit alături de trei exemplare bătute de el la maşină. Nu m-am gândit atunci să-l public, fiindcă era imposibil”.

FOTO: Codrin Prisecaru

”Comparat cu altele, la noi a fost un ghetou foarte bun. Un singur om a murit împuşcat, restul de boală sau de foame. Eram păziţi de mai mulţi jandarmi, dar îmi amintesc doar de unul dintre ei, Costică. Avea un câine lup şi era veşnic beat. De acest om a ascultat un ghetou de 4.000 de oameni, vreme de trei ani. De ce? Ştiţi ce înseamnă să nu mai ai nimic şi să nu ştii unde eşti?”
Miriam Korber-Bercovici, supravieţuitoare a Holocaustului

DE CE N-A PLECAT

”Tu ai cont în bancă?”

Miriam Korber-Bercovici s-ar fi putut stabili în Israel. De acolo a ascultat mai multe întrebări şi una nu i-a plăcut. Atât de mult încât a hotărât să rămână în România. Dialogul a fost aşa: ”Miriam, ce ai făcut tu în viaţa ta?”. Medicul şi-a numărat realizările profesionale excepţionale, la care vocea a întrerupt-o sec: ”Lasă asta. Tu ai cont în bancă?”. N-avea. ”Abia acum înţeleg că, da, e bine să ai şi cont în bancă”.

 CONDAMNAŢII DIN FOTOGRAFIE

Epilog: ”Copii, eu sunt o jidancă…”

Miriam Korber-Bercovici ne arată o fotografie de la nunta verişoarei Silvia Sterberg. A fost făcută la Câmpulung, în 1935. Apar douăzeci şi patru de persoane. Destinele lor sunt ca un rezumat a ceea ce a însemnat Holocaustul: al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al şaselea, alt unchi, deportat la Moghilev. Al şaptelea, fratele mirelui, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941.

Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó, moartă la Auschwitz. A şasea, o mătuşă, deportată în Transnistria. Pe rândul al treilea: prima, o mătuşă împuşcată la cariera de piatră pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de foame. A treia, verişoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani, împuşcaţi la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat şi împuşcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame în Transnistria. A şasea, mama mireului, decedată în Transnistria. Al şaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria. Jos: copiii Szabó, ucişi la Auschwitz, în 1944.

Peste ”explicaţia foto” se aşază tăcerea noastră. Doamna doctor Bercovici ne priveşte lung şi ne întreabă sincer: ”Cum să mai fim noi, supravieţuitorii, oameni normali?”

Şi mai e ceva. Fundamental. ”Am fost invitată să le vorbesc unor copii de şcoală generală. Ca să văd ce ştiu despre noi, i-am întrebat: ”Copii, voi aţi cunoscut vreodată vreun evreu?”. Nu mi-a răspuns nimeni. ”Voi ştiţi ce este un evreu?”. Au tăcut.

Aşa că i-am mai întrebat o dată: ”Dar ce este un jidan?”. Unul, mai curajos, mi-a spus că el ştie: ”Jidanul este un om rău, m-a învăţat bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură şi când se uită la tine”. Atunci mi-am dat seama că toate vin din necunoaştere. Le-am zis: ”Copii, eu sunt o jidancă…””. Copiii au făcut ochii mari şi Miriam şi-a spus povestea. N-am fost acolo, dar se zice că, la sfârşit, unii plângeau.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 13.08.2009

supravietuitorii holocaustului (3) – leonard zăicescu

Leonard Zăicescu, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi din iunie 1941, vorbeşte despre ce este mai întunecat şi necunoscut în Holocaustul românesc. Demenţa antisemită a secolului trecut l-a lăsat pe Zăicescu orfan la doar 14 ani.

Tatăl său şi bunicul patern au fost asasinaţi fiindcă erau evrei. „Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita! Dumnezeu să te ocrotească!”, sunt ultimele cuvinte pe care tânărul Leonard le-a mai auzit, printr-o ploaie de gloanţe, în curtea Poliţiei, de la părintele său. La aproape şapte decenii distanţă, Zăicescu încă mai caută un mormânt şi refuză să-şi îngroape drama.

În partea de jos a străzii Păcurari, la numărul 133, într-o curte lungă, cea mai lungă curte din Iaşiul întreg, se înghesuiau unele lângă altele case foarte modeste şi colorate, locuite de oameni săraci şi solidari. Născut în familia unui “cheferist” cu mulţi copii, pierdută printre familiile altor muncitori cu mulţi copii, Leonard Zăicescu a fost ademenit de viaţă cu un început aproape frumos.

În curtea cea lungă, într-un mozaic etnic, trăiau, împreună, români, evrei, unguri, Mehmet, turcul care vindea bragă pe străzi, şi un rus înalt, cu faţa brăzdată de o mustaţă imperială, fost colonel în armata ţarului. Îl chema Grigorie Ivanovici Smirnov şi ajunsese în Iaşi fugind de revoluţia bolşevică. Bogat şi generos, boem rătăcitor, prizonier al unui harem nesfârşit de femei uşoare, purta batiste de mătase, joben cochet şi nu lipsea de la niciun banchet al lumii mondene.

Ghinionist perseverent, Smirnov îşi pierduse averea la ruletă şi alte jocuri de noroc, sfârşind în lumea aceea a sărmanilor, inundată de muzica lui Zavaidoc şi Moscopol, care curgea în valuri din pâlniile gramofoanelor.

“Hienele nu au ce căuta”

Copilăria lui Leonard Zăicescu s-a zguduit brusc şi brutal, cu puţină vreme înainte de începerea războiului. La sfârşitul anilor ’30, cuziştii şi legionarii nu mai erau de mult o prezenţă izolată, evreii nu mai erau evrei, ci “jidani”, iar “jidanii” trebuiau umiliţi, jefuiţi, bătuţi, într-un prolog al crimelor ce aveau să vină.

În ziua aceea, o gaşcă de huligani cu svastică cobora pe Păcurari înspre curtea cea lungă,“adevărată curte a miracolelor”, după cum îi spune, nostalgic şi exact, Leonard Zăicescu. Miracolul a fost aşa: Smirnov a îmbrăcat haina lui de polcovnic, şi-a aplecat un pic umerii sub povara decoraţiilor din războaie vechi şi a preluat comanda apărării. Oamenii săraci şi solidari nu voiau să-şi lase vecinii pradă bâtelor.

Un elev de la Seminarul Pedagogic a smuls un cearceaf şi a scris pe el un avertisment: “Aici stau numai oameni! Hienele nu au ce căuta”. Cearceaful ăsta a fost agăţat pe poarta de fier, a rămas acolo în bătaia vântului şi în curtea cea lungă nu s-a mai intrat. Leonard Zăicescu nu uită acea scurtă amânare a unui destin dureros: “Am simţit atunci, mai mult ca oricând, că nu suntem singuri pe lumea asta”.

PRIMA JERTFĂ

File româneşti pătate cu sânge evreiesc

Într-un continent care îşi pierduse minţile, România nu a rămas neatinsă de demenţă. Legislaţia antievreiască l-a lăsat, pentru început, şomer pe tatăl lui Leonard Zăicescu. A urmat o avalanşă de tragedii. Isac, bunicul său, era cojocar în satul Bivolari, pe valea Prutului. Era pe la mijlocul acelei luni blestemate: iunie 1941. “Zeida cel Mare”, cum îi spuneau nepoţii, a fost alungat din sat de o lege nedreaptă. În căruţă, în drumul spre Iaşi, a fost asasinat de o bandă de legionari, care i-au smuls barba albă şi i-au scrijelit pe piept semnul Gărzii de Fier.

Lângă trupul batjocorit al bătrânului care urma să împlinească optzeci de ani s-a găsit o carte. “Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă. I-o ceruse special Leonard, un puşti îndrăgostit de literatură, ajuns peste ani profesor de limba română. Limba pe care a predat-o copiilor cu dizabilităţi. Cartea, pătată de sânge, s-a păstrat. Din biblioteca lui Leonard Zăicescu a trecut în cea a fiicei sale, Isabelle, şi, mai departe, în biblioteca nepoatelor, Jacqueline şi Leonie.

 

„În sfidarea adevărului istoric în ciuda evidenţelor de netăgăduit, consemnate în documente oficiale, xenofobii, antisemiţii, extremiştii încearcă din răsputeri să arunce în derizoriu drama oribilă a ceea ce a fost Holocaustul românesc, în dispreţul memoriei noastre, a supravieţuitorilor”
Leonard Zăicescu, supravieţuitor al Holocaustului

ORDONANŢA NUMĂRUL 3

“Steaua asta e semnul prieteniei noastre”

Pe 22 iunie 1941, prima zi de război, o foaie a zburat prin Iaşi şi s-a aşezat pe garduri, pe ziduri, pe vitrine. Ordonanţa numărul 3. Toţi locuitorii “de origine etnică evreiască” erau obligaţi să poarte, pe piept, în stânga, un semn distinctiv. Două triunghiuri de culoare galbenă şi cu baza de şapte centimetri, suprapuse în aşa fel încât să formeze steaua evreiască pe un fond negru. Pedeapsa pentru nesupunere era închisoarea (până la şase ani) sau o amendă cât o avere.

Mama, Sofia, s-a apucat imediat să croiască “steluţele”. Leonard şi-a aşezat însemnul în piept cu mândrie. Prietenul său Picu Răileanu l-a privit cu invidie şi nu s-a lăsat până când doamna Sofia nu i-a făcut o stea la fel. A avut un argument care nu a lăsat drept de replică: “Şi ce dacă eu nu trebuie să o port, fiindcă nu sunt evreu? Leo e ca şi cum ar fi fratele meu!”.

Doi copii, unul evreu şi altul creştin, s-au plimbat în ziua aceea prin oraş. Inconştient, sau poate sfidător, au mers până la „Casa Verde”, cuibul legionarilor, unde au primit, amândoi, o bătaie cumplită: „Ce ne-au mai muiat atunci oasele!…”. Băiatul a simţit din nou că lumea întreagă îi e împotrivă, dar că nu e singur. Picu, cu ochii umflaţi şi cu steaua lui David nesmulsă din piept, i-a spus: „Să ia aminte ticăloşii că n-au reuşit să bage spaima în noi. Steaua asta e semnul prietenei noastre!”.

IADUL E GREU DE CREZUT

„Noi suntem săraci. Cine să aibă ceva cu noi?”

Luna iunie se termina. Era război şi peste Iaşi cădeau, ca bombele, „manifeste”, hârtii care semănau moartea: „Români! Fiecare jidan ucis înseamnă mai puţin un bolşevic. A sosit clipa răzbunării!”. Vestea că evreilor li s-a rezervat un viitor monstruos a ajuns şi în curtea cea lungă. Se aflase că în cartierul Ciurchi, lângă abator, două familii de evrei fuseseră prădate şi executate. Tatăl şi-a strâns copiii şi a încercat să-i liniştească, amăgindu-se: „Noi suntem săraci, n-au ce să ne ia. Cine să aibă ceva cu noi? Trebuie să ţină seama că sunt veteran de război! Am să-mi pun decoraţiile pe piept”.

Familia s-a izolat în beci, aşteptând. Pe 28, seara, o alarmă aeriană a declanşat ploaia de plumbi criminali. O “ploaie” care ducea prin Iaşi un zvon mincinos încărcat cu ură: „S-au răsculat jidanii!”. A doua zi a fost duminică. În zori s-a auzit un urlet în germană: „Heraus, verfluhte Jude!”. SS-işti, jandarmi români şi poliţişti cu baionete au năvălit şi-au declanşat coşmarul. Un ofiţer german a ordonat: „Femeia şi fetele rămân”. Leonard Zăicescu şi tatăl său au fost azvârliţi în coloana de „prizonieri”. Se îndreptau, cu mâinile ridicate deasupra capului, târându-şi picioarele, spre un viitor ca o moarte.

În urmă, Sofia îşi striga, fără ecou, deznădejdea, cum se strigă de obicei la înmormântări: „De ce ni-i luaţi? Unde ni-i duceţi? De ce?”. Leonard Zăicescu avea 14 ani. Fraţii săi mai mici, strânşi în jurul mamei, priveau fără să înţeleagă. Coloana de evrei înainta, ca în exod, spre chestura Poliţiei. Ca în transă, Leonard Zăicescu a înregistrat imaginile din filmul de groază care nu îl lasă, de decenii, să se odihnească: „Mi-au schilodit sufletul”.

Cuvântul copac, cuvântul iarbă şi cuvântul moarte

Pe strada Alecsandri a văzut un bătrân evreu paralizat care semăna cu Dumnezeu, aşa cum era desenat în cartea de citire de-a patra. Apoi, de nicăieri, lumea s-a făcut neagră şi a văzut paturi de armă şi răngi de fier lovind craniul bătrânului, schije de os şi fragmente de creier ţâşnind în jur. În curtea chesturii a auzit gloanţele muşcând din prietenul său Carolică. Un copil evreu care a murit ţinând în mână o gâză din acelea cărora, popular, li se spune „Ochii Maicii Domnului”.

Băiatul l-a întrebat pe Leonard cu ce se hrănesc gâzele acelea, şi-a răspuns singur, rostind pentru ultima oară cuvântul „copac”, apoi cuvântul „iarbă”, şi a murit fugind spre un pâlc de arbori, unde voia să aşeze gâza. Leonard Zăicescu încă îl visează: un puşti pricăjit, purtând mereu în urechile bolnave motocei de vată, care şi-a dat viaţa pentru „Ochii Maicii Domnului”.

 

”Nu există popoare bune şi popoare rele. Există doar oameni buni şi oameni răi”
Leonard Zăicescu, supravieţuitor al Holocaustului

SIMFONIA MORŢII

„Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita!”

Au răsunat întâi nişte comenzi în germană, traduse în română. Apoi, s-a deschis focul în plin. O simfonie a morţii care a amestecat, laolaltă, sunetul surd al gloanţelor şi roşul năvalnic al trupurilor însângerate. Din curtea chesturii se vedea înălţându-se, ca o salvare, cinematograful „Sidoli”. Dincolo, peste zidul de beton de doi metri încastrat, la vârf, cu cioburi de sticlă, era viaţa. Evreii s-au năpustit spre zid.

Lovit de un glonţ, tatăl lui Leonard i-a făcut vânt şi a urlat patru propoziţii cât o ultimă dorinţă: „Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita! Dumnezeu să te ocrotească!”. Ajuns sus, pe parapet, cu palmele şi picioarele pline de tăieturi, Leonard s-a auzit strigat pe nume. I-a întins mâna colegului său Aurel Schwartz, apoi a vorbit mitraliera. Aurel a murit cu ochii ieşiţi din orbite, cu degetele curgându-i din palma lui Leonard, care încremenise.

Era tot o lacrimă îngheţată când a fost luat pe sus într-o îmbrăţişare salvatoare. „Ţine-te după mine, copile. Moartea e peste tot!”. Cel care îi vorbise era un idol al puştilor evrei din Iaşi, pe care nu puteai să nu-l recunoşti chiar şi acolo, în infern, plin de praf şi de sânge. Era Tolea, un tânăr înalt şi blond, atacant la echipa de fotbal Maccabi.

I-au lovit, i-au blestemat şi au tras

Tolea şi Zăicescu s-au ascuns în cinematograf, pe o bârnă întinsă peste orizontala ecranului, la doi metri de scândura scenei. Ceilalţi evrei care au încercat să-şi găsească salvarea la „Sidoli” n-au avut noroc. Leonard a văzut carnagiul şi, mai ales, un frison i-a străbătut trupul când Tolea i-a şoptit la ureche, cu vocea tatălui: „Ţine minte!”. Noaptea, târziu, după ce lătratul mitralierelor s-a stins, cei doi s-au scurs în tăcere, călcând printre cadavre, pe străzi lăturalnice, pe lângă restaurante abandonate şi pieţe goale.

„Aici trebuie să ne despărţim. Fiecare o porneşte pe drumul lui, cu norocul său”, a spus Tolea. Îngerul păzitor se pregătea să plece. Apoi au văzut două umbre şi au auzit o somaţie: „Stai, că trag”. Jandarmii i-au lipit de un zid, i-au percheziţionat, n-au găsit nimic, i-au lovit, i-au blestemat şi au tras. Au simulat execuţia râzând gros, ca nişte barbari. Până la urmă, i-au dus în curtea chesturii. A doua zi de dimineaţă, copilul şi fotbalistul-înger au plecat cu trenul expres spre moarte.

„Pogromul de la Iaşi e trecut într-un fel de paranteză, o amnezie a istoriei. E mai greu de acceptat pentru că a fost mai puţin nazist şi mai mult românesc?”
Leonard Zăicescu, supravieţuitor al Holocaustului
ÎNTREBĂRI PENTRU NEGAŢIONIŞTI

„Unde e bunicul meu? Unde e tatăl meu?”

La acel sfârşit de iunie şi de lume, două trenuri nenorocite au pornit din Iaşi. Unul spre Călăraşi, altul spre Podu Iloaiei. O tehnică rudimentară de a ucide în masă. Îndesaţi în vagoanele de vite, lăsate să zacă sub soare, mulţi evrei au înnebunit, s-au sinucis, spânzurându-se cu mânecile cămăşilor de belciugile unde se priponeau animalele, sau au murit fără aer şi apă. Tatăl lui Leonard Zăicescu, împuşcat în curtea chesturii, a pierit în drum spre Călăraşi. A fost aruncat într-o groapă comună, alături de alte sute de oameni.

„Mai caut şi acum un mormânt!”, spune Leonard Zăicescu înainte să-şi piardă glasul şi să-şi ascundă cu palma lacrimile. „Purgatoriul” său a fost  pe calea ferată, spre Podul Iloaiei, unde s-a organizat, în pripă, un lagăr. „Pe vagonul meu o mână neînvăţată cu scrisul a însemnat într-o grafie lăbărţată două cuvinte: Tren-Expres”, a notat profesorul Zăicescu în volumul său de memorii publicat în 2007. Carte căreia i-a dat chiar acest titlu: „Cu trenul expres spre moarte”.

„Jidani, jidani, dar şi ei sunt oameni, bre”

Cei nici douăzeci de kilometri de la Iaşi la Podu Iloaiei au fost parcurşi într-o eternitate de zece ore. La destinaţie, din vagoane cădeau mormane de cadavre. Leonard Zăicescu n-a uitat. În drumul spre gara din Iaşi, o ţărancă şi-a ridicat glasul spre poliţiştii şi jandarmii care păzeau evreii: „Jidani, jidani, dar şi ei sunt oameni, bre! Ce Dumnezeu v-a căşunat pe bietele suflete?”. Nu i-a răspuns nimeni.

Mai târziu, de nicăieri, a apărut ţaţa Tiţa, o creştină din Leţcanii Iaşiului, pe care Leonard Zăicescu o cunoştea bine. Un soldat a închis ochii. Tiţa, o bătrână capabilă de minuni ca o zână, s-a apropiat şi i-a îndesat în sân şi în buzunare un boţ de brânză dulce şi câţiva pumni de cireşe. În tren a văzut oameni delirând şi murind. Nu înţelege cum şi de ce el a fost ales să trăiască. La Podu Iloaiei, a rămas câteva luni. Când s-a întors acasă era un orfan cu viitorul amputat.

„Nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi”

A trecut o viaţă de atunci. Leonard Zăicescu e acum un pensionar care nu aude limpede decât după prânz, circulă cu tramvaiul 5 şi uneori citeşte ceva scrijelit pe câte un scaun de alte mâini neînvăţate cu scrisul: „Jidanilor, căraţi-vă!”. Alteori aude cum un profesor universitar spune: „Poate o să avem grijă să facem un Holocaust adevărat, cu victime adevărate!” sau vede un primar defilând în uniformă de ofiţer nazist, în pas de gâscă. Atunci se simte iar copilul de 14 ani fără apărare şi fără speranţă.

Când reuşeşte să adoarmă şi să viseze, îi vede pe cei pe care au fost ucişi atunci cum se ridică în faţa gloanţelor. În visele lui Leonard, mitralierele nu mai pot răni. „Nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi”, spune un vechi proverb evreiesc. Leonard Zăicescu n-a uitat.

Celor care contestă adevărul, le-ar spune, parafrazându-l pe Isaac Bashevis-Singer: „Dacă nu a existat Holocaustul, spuneţi-mi unde şi cum au pierit bunicul meu, tatăl meu, unde e bunicul meu, unde e tatăl meu, unde e unchiul meu, unde e bătrânul paralizat care semăna cu Dumenzeu, unde e Aurică Schwartz, unde e Carolică, unde e Avreimală, care a murit nebun, în tren, îmbrăţişând căţelul de pluş de care nu s-a despărţit niciodată, unde e arhitectul Raoul Şnürer, care a fost ucis când încerca să smulgă oblonul care oprea aerul să intre în bou-vagoane? Unde sunt toţi evreii care au murit în iunie 1941?”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in evenimentul zilei, in data de 06.08.2009

supravietuitorii holocaustului (2) – liviu beris

Serialul dedicat celor care au scăpat vii din Holocaust continuă cu istoria unui evreu deportat din Herţa în Transnistria şi “salvat” de la moarte de o carte a lui Liviu Rebreanu.

Pe Liviu Beriş, criteriile secolului trecut l-au trimis în purgatoriu, încolonat la porţile infernului. Cele de clasă i-au hărăzit Siberia, cadoul rezervat oricărui “fiu de burjui”. Cele de rasă, mai rapide, l-au expediat în Transnistria, acolo unde marşurile epuizante şi lagărele încercau să cureţe lumea de evrei.

“Care sunt jidani dintre voi? Să treacă la o parte!”, răsună fără introducere vocea metalică a căpitanului român. Căldura stă să sufoce toate simţurile. Un soare teribil e agăţat pe cerul Herţei, într-o lume în care tunurile îmbracă orizontul şi calcă destinele. Un tânăr de 14 ani strânge puternic mâna tatălui său. Zâmbetele se crispează, în timp ce arătătorul ofiţerului indică ameninţător o margine de şanţ.

Într-o secundă, zeci de arme se ridică în aerul irespirabil. Corpurile soldaţilor n-au feţe. Sunt doar nişte iluzii care se întrupează în aerul cald. Doar ţevile armelor sunt strălucitoare şi reci. Căpitanul numără. Un om din grupul creştinilor sare inconştient în faţa puştilor şi îşi face cruce. “Domnu’ căpitan, ce faceţi?! Oamenii ăştia au suferit de-a valma cu noi”. Unul câte unul, românii-creştini li se alătură românilor-evrei. Ofiţerul nu are nevoie de un carnagiu şi ordonă evacuarea zonei. E 5 iulie 1941 şi Liviu Beris tocmai a scăpat de la moarte.

Are 14 ani şi un tată erou în Primul Război Mondial. Un tată evreu. Capul familiei Beris trăieşte prima dramă: glonţul care i-a trecut demult pe lângă inimă, lăsând o rană teribilă, a durut infinit mai puţin decât doare acum atitudinea ofiţerului român. Cei 30 de localnici din Herţa (localitate ocupată de sovietici în vara lui 1940), ieşiţi în întâmpinarea armatei române “salvatoare”, se îndreaptă în tăcere spre casă . Destinele lor se pregătesc de despărţire.

Măştile au căzut. Evreii nu mai au loc în Herţa, mai departe, în România lui Antonescu, şi mai departe, în Europa lui Hitler.

ÎN CÂTE MODURI SE POATE MURI

“Li s-a amestecat sângele, la propriu”

Iulie 2009. În curtea unei sinagogi ascunse de blocurile ceauşismului târziu, Asociaţia Evreilor Români Victime ale Holocaustului ocupă două camere pline de memorii prinse între file. Bărbatul care vorbeşte în faţa noastră e trecut de 80 de ani şi a depăşit de mult pragul iluziilor. Liviu Beris, bătrânul de acum ghidat de memoriile copilului de atunci, ştie astăzi că “Holocaustul e o imagine sinistră care vorbeşte despre un alt mod de a vieţui, dar mai ales despre un alt mod de a-ţi sfârşi viaţa”.

În 1927, când s-a născut, lumea încă nu înnebunise încremenită într-un război total. Distanţa dintre normalitate şi insanitate s-a surpat însă într-un deceniu ca şi cum nici n-ar fi existat. “Sunt originar din localitatea Herţa, aflată astăzi sub jurisdicţia Ucrainei. Herţa făcea parte din judeţul Dorohoi. În oraşul cu acelaşi nume făceam liceul. În iunie 1940 am plecat, în vacanţă, acasă. Pe 26 iunie, URSS a dat ultimatum pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”.

Cei din Herţa nici nu se gândeau că localitatea lor face parte din revendicarea sovieticilor. Pe 29 iunie, blindatele ruseşti au pătruns nestingherite în oraşel. Şi pentru că istoria mare se scrie cu sângele destinelor mici, cuvintele care urmează trebuie să curgă aşa: “Nicolae Boroş, un ofiţer român, a abordat un militar sovietic şi l-a întrebat probabil de ce se afla acolo. Ce s-a-ntâmplat, cum s-a-ntâmplat, nu ştiu, dar rusul a scos arma spre român, un ostaş s-a aruncat în faţa ofiţerului, iar militarul sovietic a tras şi i-a ucis pe amândoi. Au murit de aceleaşi gloanţe, li s-a amestecat sângele la propriu. Ulterior, s-a constat că soldatul român era un evreu: Iancu Solomon“.

Fantoma pogromului de la Dorohoi

Aici deschidem o carte de istorie şi notăm: pe 1 iulie 1940, la Dorohoi, s-a desfăşurat oribilul pogrom românesc împotriva evreilor. Izbucnit, ironic, chiar într-un cimitir, la funeraliile unui soldat care nu făcuse altceva decât să ia în piept glonţul destinat unui ofiţer român. O trupă de grăniceri în retragere, furioşi pe “jidani”, au decis că e cazul să tragă în plin după propriile himere. Şapte militari evrei, trimişi de la Regimentul 29 Infanterie să onoreze memoria lui Iancu Solomon, au căzut departe de câmpul de luptă, executaţi de proprii camarazi de arme.

“Noi, în Herţa, n-am ştiut de pogromul din Dorohoi pentru că ruşii au pus imediat graniţe. Cred că şi păsările erau urmărite când treceau, aşa de drastic era regimul. Ruşii au trecut imediat la naţionalizări, măsură ce l-a afectat pe tatăl meu care avea o brutărie în oraş unde lucrau vreo 20 de oameni. Tata a fost considerat înstărit şi a intrat în vizorul regimului. Pe noile cărţi de identitate ale părinţilor mei scria 39. Ulterior am aflat că erau destinaţi Siberiei, din motive de clasă”, îşi aminteşte astăzi Liviu Beris.

“Burjuii” au avut, pentru început, noroc. Coşmarul primelor deportări a venit abia în iunie 1941, cu doar o săptămână înainte de intrarea trupelor române în cel mai mare carusel al morţii din istorie. 39 de familii din oraş fuseseră deja trimise la reeducare în lagărele socialismului ştiinţific. 38 dintre ele erau familii de evrei. Familia Beris n-a primit biletul spre Siberia, iar ocazia n-avea să mai vină. În două săptămâni, în acel iunie fierbinte de acum 68 de ani, nu mai era nici urmă de armată sovietică în Herţa. La orizont se instalau tunurile româneşti. Odată cu ele, călătorea fantoma pogromului de la Dorohoi. Evreii din Herţa aveau să afle curând.

 FOTO: Codrin Prisecaru

“Dacă nu aş întâlni tendinţa de a nega ceea ce s-a întâmplat, nu aş vorbi niciodată. Dar, atunci când ştii că, din Herţa, trei sferturi dintre evrei au murit şi vezi că lucrurile prin care ai trecut sunt negate, nu poţi să taci”
Liviu Beris, supravieţuitor al Holocaustului

CIVILIZAŢIA FRAGILĂ

“Raza de lucru a mitralierei era mai sus şi o fetiţă de şase ani a scăpat rafalei”

Primul şoc a fost pe 5 iulie 1941, la intrarea trupelor româneşti în Herţa. Liviu Beris şi tatăl său au scăpat în acea zi de moarte doar pentru că o mână de creştini s-au pus între armele soldaţilor şi evreii înşiruiţi la marginea unui şanţ. Coloanele de militari n-au zăbovit, continuându-şi drumul spre Nistru. Din spate veneau însă directivele Bucureştiului, o nouă administraţie, trupele de jandarmi şi o dorinţă nestăvilită de a ucide. Nu oricum, nu pe oricine. Selecţia rafinase demenţa criminală a secolului trecut.

Pe 7 iulie, trupele de jandarmi i-au strâns pe cei 1.800 de evrei din Herţa şi i-au închis în sinagogi. “Noile autorităţi împuternicite de jandarmi, un fost lăutar – Constantin Popescu – şi un fost agent de percepţie – Chifu – au făcut nişte liste. Prima decizie: au împuşcat rabinul şi încă doi cetăţeni care purtau barbă. N-a explicat nimeni nimic, atunci vorbeau armele”, îşi aminteşte Liviu Beris. Timp de trei zile, evreii au fost înghesuiţi în sinagogi, fără apă, fără mâncare, într-o căldură insuportabilă.

Din când în când, jandarmii aduceau lista morţii. “Au executat 100 de oameni la o gârlă, lângă moară din orăşel şi vreo 30 de oameni în curtea unui gospodar. Un coleg de şcoală, Dumitru Rumega, a asistat la uciderea lor. Mi-a descris scena peste şaizeci de ani: raza de lucru a mitralierei era mai sus şi o fetiţă de şase ani a scăpat rafalei. Comandantul plutonului s-a dus şi a împuşcat-o în cap”. Pentru a evita panica, nimeni n-a ştiut atunci de execuţii. “Nici prin gând nu ne trecea că se va întâmpla asta. Am crezut că i-au deportat”, recunoaşte astăzi Beris.

Amintirile care obsedează

Libertatea regăsită trei zile mai târziu le-a răpit şi ultimul strop de demnitate. Liviu Beris îşi caută pentru o secundă cuvintele, ca pe o tinereţe pierdută: “Când ne-au ”eliberat”, ne-am găsit casele vandalizate. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că vecinii nu mai erau vecini. Acest lucru încă mă obsedează. Eu mă jucam cu mingea de cârpă pe imaş, alături de copiii românilor. Când am ieşit însă din sinagogi, pur şi simplu n-a mai fost loc nici de bună ziua”.

Trei săptămâni mai târziu, evreii au fost deportaţi. Totul după “modă vremii”: adunaţi toţi într-o piaţetă, urcaţi în căruţe şi duşi peste Prut. Un convoi de oameni mergând spre nicăieri, ridicând doar o perdea de colb în urma lor, ca un ultim semn că au existat: “Realizez astăzi un lucru – în săptămânile acelea, de mers în pustietate, ne-am transformat în nişte animale. Eram murdari, păziţi ca nişte fiare, trăind în condiţii imposibile. Reacţia locuitorilor din satele prin care treceam? Cel mult indiferenţă. Am rămas ca nişte animale în lupta pentru supravieţuire. N-aş fi crezut că, în atât de puţin timp, toată ”îmbrăcămintea” omului, de mii de ani, poate fi dată la o parte. Ne-am întors la omul din peşteră”.

La începutul anilor ‘40, “jidanii” se predau unei istorii ucigaşe

MANUAL DE SUPRAVIEŢUIRE

“Să nu adormi! Cine adoarme moare”

Prima oară, convoiul de 11.000 de evrei, adunaţi din toate colţurile Bucovinei, a oprit într-un lagăr de tranziţie din nordul Basarabiei, la Edineţ. Liviu Beris îşi mai aminteşte din cele două luni petrecute acolo doar de păduchii omniprezenţi şi de implacabilul tifos exantematic. “Să nu te poţi spăla, să trăieşti că animalul, să lupţi doar pentru a supravieţui – sunt lucruri pe care nu poţi să le uiţi, pe care nu poţi să le exprimi în cuvinte”.

La începutul lui noiembrie 1941, destinele au fost retrasate printr-o semnătură. Urma o nouă deportare. De data asta, fără soare şi praf, ci prin ploi nesfârşite şi frig. Înainte nu era de fapt nimic. Viitorul atârna suspendat, iar o simplă apăsare pe trăgaci îl transforma, fără recurs, în trecut. Fraza care urmează nu măguleşte, dar trebuie scrisă: “La un moment dat, m-am întors pentru câteva clipe să-mi fac nevoile. Am văzut cum un jandarm executa un bătrân rămas în urmă. Imediat după plecarea jandarmului, din lanul de coceni netăiaţi au apărut oameni care au început să dezbrace cadavrul”.

Ţăranii basarabeni erau, anterior trecerii convoiului, puşi să sape gropi din loc în loc. Jandarmii n-aveau timp să oprească galopul spre moarte pentru ”nimicuri”. Amintirea pregnantă rămâne de acolo, dintr-un tărâm aflat parcă la capătul lumii şi al speranţei: “Venise iarna de timpuriu. Îmi amintesc de mama care-mi striga tot timpul:’Vezi să nu adormi! Cine adoarme moare’. Dimineaţa, jandarmii au dat ordin de plecare. Îi văd şi acum lovind cu bocancii în cadavre şi în rudele lor, care refuzau să se ridice şi să meargă. De la distanţă am mai zărit odată botul acela de deal, alb, plin de leşuri”.

Convoiul a continuat drumul spre Lucineţ şi de acolo, mai departe, spre un sat unde evreii au fost cazaţi în nişte grajduri. Atunci a fost momentul unei decizii capitale: “Am hotărât să fugim. Riscul să murim era acelaşi”. Direcţia: Moghilev, înapoi pe Nistru.

“La un moment dat, m-am îmbolnăvit de tifos şi am fost izolat într-un fel de spital. Acolo am văzut ce înseamnă mortalitatea. Eu am rezistat, dar, până să intru în delir, am văzut zilnic cum erau scoşi necontenit morţii”
Liviu Beris, supravieţuitor al Holocaustului

PLUTONIERUL-PROVIDENŢĂ

Lectura care salvează de la moarte

Întrebarea vine pe neaşteptate: “Aţi văzut Pianistul?”. Nu e timp de răspunsuri, pelicula teribilă a deportării curge năvalnic: “În ghettoul din Moghilev era la fel. Lipseau doar nemţii”. Liviu Beris coboară pentru o clipă privirea în pământ şi rosteşte amar, parcă prins într-un moment care nu a trecut, de fapt, niciodată: “Am fost prins pe stradă şi dus să lucrez la un pod. Acolo primeam o apă fiartă în care erau presărate fire de porumb. Era fantastic”. Umanitatea se afla la capătul degradării totale.

O lecţie pe care Liviu Beris a învăţat-o însă: speranţa nu moare niciodată. “În Moghilev era o fabrică în care evreilor li se permitea să lucreze. Cei angajaţi acolo primeau o adeverinţă şi nu mai erau deportaţi sau hăituiţi pe stradă. Am fost şi eu să mă angajez şi m-au întrebat ce ştiu să fac. Eu nu ştiam nimic, eram doar un elev de 14 ani. Mi-au spus că ei nu au timp să înveţe pe nimeni. Disperat, am ajuns la nişte ateliere comunale, care angajau evrei în aceleaşi condiţii. Am primit acelaşi răspuns. Întâmplarea a făcut ca un domn în vârstă să zică ‘daţi-mi-l mie, îl fac ajutor de tâmplar’”.

“Uitasem cum arată normalitatea”

La Moghilev, s-a întâmplat ceva rar şi inexplicabil. “Într-o zi, am dus un scaun unui plutonier de jandarmi. Intrând în casa sa, am rămas uimit, uitasem cum arată normalitatea. Şi cât am stat înăuntru, mi-au căzut ochii pe o carte, deşi nu mai apucasem să pun mâna pe una de atâta timp”. Urmează un dialog pe care deceniile n-au reuşit să-l anuleze în mintea supravieţuitorului: “ ‘Ce te boldeşti aşa?’ ‘Mă uit şi eu la carte’ ‘Te interesează?’ ‘Da!’ ‘Ia-o!’”. Era “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu.

Peste o lună şi jumătate, plutonierul a revenit pentru o comandă. N-a evitat să-l întrebe pe tânărul de 14 ani dacă citise. Beris nu citise. Devorase. “Probabil impresionat, plutonierul s-a întors peste încă o lună cu un avertisment: ‘adeverinţele voastre (n.r. fiecare evreu care muncea primea o adeverinţă care-l “păzea” de perspectiva deportării) nu vor mai fi valabile’”. Familia lui Liviu s-a ascuns. Astăzi, bărbatul ştie că ar fi fost deportaţi la Peciora, un lagăr de pe Bug. Istoria reţine şi ea un detaliu: 95% dintre deţinuţii de acolo au murit. Liviu Beris a scăpat din ghearele morţii citind “Pădurea spânzuraţilor”.

Epilogul într-o căsuţă de paiantă

La sfârşitul lui 1943, mareşalul Ion Antonescu dădea un ordin: deportările din Vechiul Regat erau clasificate ca “greşeli”, iar evreii aveau voie să se întoarcă acasă. Trecutul nu mai putea fi însă reparat. Sute de mii de oameni pieriseră în Transnistria. Liviu Beris supravieţuise. “Acasă“ nu mai era însă decât un cuvânt cu contururile demolate: “Am fost readuşi cu trenurile. La îmbarcare am primit pâine adevărată. Pe 25 decembrie 1943, intram în Dorohoi. Am fost repartizaţi într-o căsuţă de paiantă la marginea oraşului”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in evenimentul zilei, in data de 30.07.2009

supravietuitorii holocaustului (1) – otto adler

Teribilismul lui Radu Mazăre de a purta o uniformă a Wehrmachtului deschide un subiect de obicei evitat în media – modul în care se raportează românii la Holocaust – şi forţează apariţia unui serial EVZ programat, iniţial, înspre toamnă.

De astăzi, în fiecare joi, veţi găsi câte un ”episod” dintr-o istorie ca o rană deschisă. Începem de aici: Otto Adler a supravieţuit şi s-a întors din lagăre convins că ”viaţa e frumoasă şi surprinzătoare, ca strălucirea aurului de 24 de carate”. Otto Adler nu mai vede bine. I se amestecă pe retină nişte puncte care se unesc în  contururi vagi şi foarte ciudate, ca şi cum ar privi în continuu un tablou pictat de Pablo Picasso.* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in evenimentul zilei, in data de 23.07.2009

Are optzeci de ani, se luptă zâmbind cu un cancer de prostată şi lucrează, ajutat de fiica sa, la o carte despre genetica urii şi alte lucruri importante.

Otto Adler ştie ce spune. Este un evreu care a supravieţuit secolului XX. Nu e puţin lucru. Pentru că a fost la Auschwitz şi s-a întors, mărturiseşte că nu plânge ”decât dacă este absolută nevoie”. Şi meşteşugeşte fraza aceasta antologică: ”Viaţa este frumoasă şi suprinzătoare, ca strălucirea aurului de 24 de carate”. Despre moarte vorbeşte degajat. Ar vrea să i se întâmple ca vechilor indieni. Să se retragă în pădure, lângă un copac bătrân, şi să aştepte.

O jumătate de secol de tăcere

Otto Adler e cavaler. A fost decorat cu ”Steaua României”, târziu, în 2007. Un cavaler obosit care a început să uite evenimentele recente şi cumva lipsite de importanţă: ”Dacă mă întrebaţi ce am mâncat ieri dimineaţă, puteţi să mă şi biciuţi, habar n-am. Dacă ma întrebaţi despre lucruri din lagăr sau care e căldura specifică a dioxidului de carbon la 1.050 de grade, vă spun cu precizie. L-am vazut la televizor pe un mare actor român, un om cu o memorie fabuloasă, cum nu-şi mai aducea aminte prenumele lui Bogart şi numele actriţei din filmul Casablanca. I-am vazut durerea întipărită pe faţă. L-am înţeles”.

În contrapartidă, Otto Adler ştie că e condamnat să-şi amintească tinereţea mutilată, pe care s-a chinuit, degeaba, s-o îngroape între straturile adânci, ca tranşeele, ale memoriei. Până în 1996 n-a vorbit despre Holocaust. Deloc. ”N-am avut timp şi n-am putut. Puteam să vorbesc despre protecţia mediului, dar nu despre Auschwitz”, se justifică, stângaci, omul care a strâns în faţa numelui titlurile acadamice care i-au ţinut mintea ocupată şi nu l-au lăsat să se întoarcă în timp.

Profesorul Adler s-a dedicat siderurgiei, în care şi-a găsit terapia şi destinul. Între 1954 şi 1994 a predat la Catedra de Termotehnică din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti şi a navigat între laborator şi teren. S-a pensionat conferenţiar universitar doctor inginer: ”Nu există nimic construit în România până în 1994 în domeniul siderurgiei de care eu să nu ştiu. Cunosc până şi câinii din localitatea respectivă”.

Selecţia de la Auschwitz, lângă Furnalul 7

Siderurgia şi Auschwitzul se regăsesc, atât de şocant şi de firesc, în coşmarurile lui Otto Adler: ”Am visat recent selecţia de la Auschwitz, doar ca ea avea loc sub Furnalul 7 de la Hunedoara! A fost îngrozitor, fiindcă nu  mai eram băiatul de atunci care nu ştia ce se va întâmpla, ci eram tot un tânăr, dar care înţelegea exact ce urmează sau ce poate urma”. În lagăr nu era timp pentru vise: ”Acolo visam că sunt liber. Sau nu visam nimic. Nu prea aveam timp să visez pentru că mă trezeam din somn din cauza păduchilor. Erau miliarde. Aţi văzut în filme că la Auschwitz scria: “Munca eliberează”. E fals. La Treblinka şi la Mauthausen scria aşa. La Auschwitz scria: “Un păduche este moartea ta”. Pentru că boala cea mai frecventă într-un lagăr era tifosul exantematic. Eu am scăpat de cinstea de a fi posesorul aceste boli”.

În anii din urmă, a fost preşedintele Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, a citit enorm despre iudaism, a fost filmat de o echipa a lui Steven Spielberg (căreia i-a povestit nu viaţa din lagăr, ci pe aceea de după), a sprijinit tipărirea a mii de cărţi pentru difuzare în şcoli, a ţinut conferinţe şi a ajuns în punctul în care spune aşa: ”Noi, supravieţuitorii, suntem terminaţi. Dispărem. Cel mai tânăr om care a fost într-un lagăr de concentrare din actuala Românie are 75 de ani. Peste zece ani n-o să mai fie niciunul dintre noi sau, dacă va mai fi, va fi un fel de mumie”. Nu există cale de mijloc: vorbesc acum sau tac pentru totdeauna.

Poveşti ca a lui Otto Adler sunt fundamentale, pentru că nu spun ceva tragic doar despre trecut. Holocaustul e cea mai importantă lecţie recentă despre unde se poate ajunge când operăm cu excluderi sociale, iar asta e o temă mai actuală ca oricând în Europa.”De ce trebuie să luptăm pentru a menţine amintirea Holocaustului vie? Eu n-am luptat ani de zile, pentru că am zis că trebuie să uitam. Am greşit! Ce se întâmplă în Europa, în Italia, în Irlanda de Nord? Se întâmplă acum  aceleaşi proceduri care li s-au întâmplat evreilor atunci. Dacă luptăm împotriva Holocaustului, nu luptăm ca să-i apărăm pe evrei, ci luptăm ca să apărăm oamenii. Lumea a început să uite şi istoria care se uită se repetă”, avertizează Adler. Peste curtea casei sale din Ferentari curge, pentru o clipă, o mare de tăcere. Apoi se aude doar zgomotul fin, ca un fâlfâit de aripi, al unui oftat.

 

”Pot să spun cu mâna pe inimă că încă există anti-semitism în România. Şi asta în condiţiile în care mai sunt în ţară aproximativ 8.000 de evrei!”
Otto Adler, supravieţuitor al Holocaustului

O TRAGEDIE AMPLĂ

Holocaust, un cuvânt insuficient

Otto Adler a înţeles repede că l-am vizitat în căutarea unui răspuns la cea mai grea întrebarea din lume: ”De ce?”. ”La temelie stă antisemitismul. Acesta este de nenumărate feluri şi  începe de la antisemitismul individual: tu nu ştii ce înseamnă un evreu, deci e altceva decât cunoşti, iar tot ceea ce nu este ca tine este rău. De la antisemitismul individului se ajunge treptat la antisemitismul de stat. Statul are două mâini: una care apără cetăţeanul, alta care pedepseşte în cazul în care cetăţeanul comite ceva împotriva societăţii. Prima manifestare a antisemitismului sistemic este că statul ia mâna de pe evrei. În România, primul fenomen de acest fel a fost legislaţia antievreiască. Apoi, prin progromul de la Dorohoi, unde au murit laolaltă evrei cu vârste curpinse între 1 şi 80 de ani, fenomenul a luat o turnură oribilă”.

Camera cuptoarelor de la Dachau

Cuvântul Holocaust nu i se pare însă potrivit lui Otto Adler. ”Dacă aţi citit Vechiul Testament, ştiţi că Holocaustul este de fapt procesul de ardere a resturilor animale rămase în urma jertfelor. Analogia s-a făcut cu faptul că şi nemţii trebuiau să ardă cadavrele, în ultima etapă a procesului de exterminare. Procesul era însă mult mai complex: selecţia, trimiterea într-un fel de grădină în care aşteptau să termine ”şarja” anterioară, vestiarul în care se dezbrăcau şi li se spunea că sunt trimişi la baie, apoi camera de gazare. La final, în cameră găseau o piramidă de morţi, pentru că fiecare încerca să urce cât mai sus pentru a respire puţin aer. Această piramidă era dezasamblată acolo, urma apoi camera cuptoarelor. Vedeţi  deci că Holocaustul nu reprezintă decât un capitol nenorocit dintr-un caz particular. Denumirea din ebraică, Shoah, care semnifică tragedie, e mult mai aproape de adevăr”.

Otto Adler ştie: comunităţile care reacţionează la discriminări, ca aceea din Irlanda de Nord, sunt cele sănătoase. ”Este important ca oamenii normali să nu tacă. Ce s-a întâmplat în Olanda, ţara Annei Frank, ce s-a întâmplat de trimite astăzi în Parlamentul European deputaţi neo-fascişti? V-am spus: oamenii au uitat şi, de aceea, au încetat să mai gândească”. Adler priveşte critic politica, de care nu s-a simţit atras niciodată: ”N-am fost înscris în niciun partid. Nu există om care să nu mintă, multe minciuni sunt nevinovate. În politică, însă, orice om trebuie să mintă prin definiţie”.

CÂND BINELE ÎNVINGE

Minunile din lagăr nu au nevoie de cuvinte

Otto Adler a învăţat la Auschwitz ceva care i-a folosit mai târziu: să nu judece niciodată după ”imagine”. Acolo, la graniţa cu moartea, s-a convins că Lombroso, italianul care credea că poate distinge criminalii în funcţie de fizionomie, ”a fost un bou”. ”Am avut un gardian cu mutră specific lombrosiană. Fiindcă aveam prejudecăţi, eram îngroziţi. Dar omul ăsta s-a dovedit a fi un înger, împărţea pâinea cu noi, ne dădrea din ţigările lui…”. Mai mult, în ultimul lagăr prin care a trecut, Otto Adler a înţeles şi că propaganda nu poate distruge niciodată definitiv omenia.

”Tata s-a îmbolnăvit, şi fără tratament murea în câteva zile. Medicul lagărului mi-a dat o reţetă scrisă pe o bucată de sac de ciment. Comandantul lagărului, el insusi detinut, m-a ajutat, m-a trimis cu o echipă care făcea curat pe o stradă bombardată din Stuttgart. Nu era nimeni decât un tânăr, de vârsta mea, în uniformă de Hitlerjungend. Toată viaţa lui fusese educat să îi urască pe cei ca mine. După semnul pe care îl aveam în piept, ştia că sunt cel mai mare duşman al Germaniei. Am pus reţeta pe o dărămătură cu o pietricică deasupra ei. L-am privit, dar nu i-am spus nimic. A doua zi de dimineaţa, tânărul era tot acolo. Îmi adusese medicamentele. A trebuit să ies din perimetrul în care făceam noi curat. Cel care ne păzea a tras asupra mea, mi-au intrat bucăţi de piatră în picior, dar am apucat medicamentul şi tata a mai trăit paisprezece ani. Pe tânărul acela care mi-a salvat tatăl nu l-am mai văzut niciodată. N-am apucat să ne spunem niciun cuvânt”.

 

 

”Atunci, sinuciderea părea simplă, trebuia să pui mâna pe sârma dintre blocurile din lagăr. Dar când am pus eu mâna, nu s-a întâmplat nimic, fiindcă era zi. Doar noaptea se băga curent. Atunci am hotărât că, orice ar fi, nu mă voi sinucide niciodată”

 

”Cel puţin din punct de vedere oficial, în România s-a acceptat că a existat Holocaustul. Dar pe mine nu mă interesează treaba asta, ma interesează ca oamenii să accepte că acesta este un semn de care trebuie să păzim omenirea”
Otto Adler, supravieţuitor al Holocaustului

AMERICA REFUZATĂ

”Hai mai bine acasă, să vedem dacă s-a întors mama”

Otto Adler vorbeşte şapte limbi: română, germană, maghiară, franceză, engleză, ebraică şi rusă. După legile evreieşti, băieţii trebuie să înveţe să citească de la trei ani, silabisind Tora. Aşa a crescut şi Otto, în Cluj-Napoca. La mijlocul anilor ‘30, antisemitismul atinsese Ardealul, nu cotise însă dreapta, pe Strada Dorobanţilor, la numărul 74, unde erau ”Garajele Leonida”. Acolo, copiii maghiari, români şi evrei se jucau împreună într-un univers mai mic şi mai bun, fără conflicte etnice sau religioase. Cel mai bun prieten din copilărie al lui Otto Adler era Nelu Lungu, care a ajuns şi el profesor universitar, la stomatologie, la Cluj.

Cei doi s-au regăsit după şapte decenii de despărţire. Nelu încă mai ştie alfabetul ebraic, pe care l-a o dată cu Otto, pe când acesta era cu piciorul în ghips şi voia să studieze numai împreună cu prietenul lui român. ”Ne întâlnim şi ne plângem de boli”. Ultima oară, Adler i-a pus o întrebare dificilă şi inutilă: ”Nelule, în ce limbă vorbeam noi când ne jucam?”. Răspunsul a fost: ”În ungureşte”. Copiii de atunci, la fel ca oamenii bătrâni de acum, ştiu că nu e cel corect. Se înţelegeau într-o limbă necunoscută, universală şi firească, aşa cum se înţeleg toţi cei care n-au apucat încă să înveţe să urască.

”Ne băteau democratic”

Nu mult mai târziu, Adler a înţeles că poartă cu el stigmatul poporului său. A învăţat că este ”jidan” şi în Clujul de la sfârşitul deceniului patru, ”jidanii” erau bătuţi de câte ori ieşeau pe stradă: ”Ne băteau, democratic, toată lumea în egală măsură, ne băteau şi ungurii, şi românii!”. În 1939 a intrat în prima clasă la Liceul ”G. Bariţiu”, apoi timpul a încetat să mai aibă răbdare: ”Au venit ungurii în Transilvania şi i-au dat pe evrei afară din şcoli. Mi-au făcut un bine, căci aşa s-a născut Liceul Evreiesc din Cluj, unde au predat universitari, doctori în ştiinţele lor, rămaşi pe drumuri. Am fost o promoţie excepţională! Colegul meu de bancă a fost Krau Edgar, care a devenit unul dintre cei mai mari psihologi ai lumii!”.

Restul e comun şi tragic: ghetoul, drumul cumplit spre Auschwitz-Birchenau, întrebarea lui Mengele: ”Câţi ani ai?”, răspunsul mincinos şi salvator: ”17”. Ca în ”La vita e bella”, Otto a rămas nedespărţit de tatăl său. S-au înghesuit cu alte mii de bărbaţi în barăci dreptunghiulare şi înguste, au purtat hainele vărgate cu triunghiul roşu şi o dungă galbenă care încadra litera ”U”, de la Ungaria, au ieşit la apel, la şase dimineaţa, au ”mâncat” zeama călduţă şi roşiatică scoasă din sfeclă furajeră şi au slăbit până la limită. Tatăl lui a intrat în lagăr cântărind 107 kilograme. La ieşire mai avea 36.

La Dachau s-a murit “democratic”: evrei şi creştini laolaltă

O vedere din iad: farfuria cu cartofi

După Auschwitz, pentru Otto şi tatăl său a urmat un lagăr de muncă, pe teritorirul de astăzi al Franţei, într-o comună numită Thiel, aproape de Luxemburg. Acolo a mâncat Otto cea mai bună mâncare din viaţa sa frumoasă şi surprinzătoare ca strălucirea aurului de 24 de carate: ”O farfurie cu cinci cartofi copţi în coajă”. În toamna anului 1944, au venit trenuri, care mergeau în zig-zag, pe căi ferate bombardate, şi i-au dus într-un lagăr de lângă Stuttgart. De aici au fost transferati în martie 1945, la Dachau. Finalul a fost cu americani aruncând alimente din camioane, cu evrei ca nişte scheleţi mâncând şi murind.

Un amănunt: Otto Adler a fost din copilărie poliglot. Asta l-a salvat, a fost interpret oficial al garnizoanei militare aliate şi i s-a oferit posibilitatea să plece în Statele Unite. Tatăl a refuzat oferta: ”Hai mai bine acasă, să vedem dacă s-a întors mama”. Mama însă nu s-a întors niciodată. Fusese gazată în prima zi la Auschwitz2-Birkenau. În primăvara aceea a anului 1945, Otto a fost la un pas de moarte, a fost salvat de injecţiile-minune cu penicilină (”Am fost primul român care a cunoscut un astemenea tratament”), l-a cunoscut pe Eisenhower şi, pentru că era absolută nevoie, a plâns.

Epilogul e aşa: în 1978, Otto Adler a mers într-o delegaţie în Polonia. A stat trei ore la Birchenau. Două minute nu s-a putut mişca. ”Papaşule, ce-ai făcut, mă, acolo, înţepenit? Te-ai ramolit?”, râdeau colegii. Otto Adler nu le-a răspuns şi au plecat toţi înspre Cracovia, unde a fost izbit de frumuseţe: ”Nu ştiu de ce locuiesc oameni acolo, ăla nu e un oraş, e un muzeu”. Mai departe, s-au oprit să mănânce la un han, într-o comună oarecare. Vorbind nemeţeşte, Otto Adler a atras mânia sătenilor.

Rănile războiului erau nevindecate. ”Ne-a salvat atunci Rică Răducanu. Le-am zis că suntem români, dar nu s-au liniştit, până când n-a strigat unul dintre ei: ”Români? A! Rică Răducanu!””. Otto Adler zâmbeşte. Colegii s-au luat cu altele, nu l-au mai întrebat niciodată de ce a încremenit două minute. Acum, după treizeci şi unu de ani, le-ar spune aşa: ”Am revăzut ”selecţia”, pe doctorul Mengele ridicând mâna dreaptă şi trimiţându-mă să mai trăiesc”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat in evenimentul zilei, in data de 23.07.2009

multumesc, alin!

vineri a fost ultima zi a lui alin paicu la evenimentul zilei. probabil, nu-l stiti. s-a ferit mereu sa ”apara”. conteaza mai putin. important e ca domnul paicu a solidarizat o multime de jurnalisti (persoane, indeobste, orgolioase mult dincolo de normal). vineri, i s-a facut un cadou, un ziar special, numai pentru el.

au scris-o acolo cativa dintre prietenii lui alin si unii dintre cei care ii datoreaza cariera acestui ziarist discret si talentat. a scris minunat, ca intotdeauna, cristi delcea, unul dintre textele acelea pentru care-l invidiez atat. liviana a ales sinceritatea dezarmanta, care m-a lasat fara cuvinte si mi-a adus aminte de ce si baietii plang cateodata.

in ziarul acela, eu am fost, ca de obicei, cel mai patetic. am scris asa:

Alin Paicu n-a condus bolizi decât în test-drive, a locuit în case mici, întotdeauna departe de lux, şi-a păstrat modestia şi echilibrul când în jurul lui „ziarişti” îşi construiau ridicole imperii financiare şi se pierdeau pe sine. De fapt, în ultimii şaisprezece ani şi jumătate, a trăit la „Evenimentul zilei”, pentru „Evenimentul zilei”.

Dacă presa e un război, el a fost acel camarad şi acel lider care nu şi-a trădat echipa. În ceea ce este înţelepciune, unii, din nepricepere, au văzut prudenţă excesivă sau naivitate înduişătoare. E greşit. Ceva ne-a scăpat: Alin Paicu nu a avut aici un loc de muncă, a avut o familie căreia i-a dat tot şi de la care n-a aşteptat nimic.

Acest sentimental fără margini n-a predat jurnalism onest, nu a învăţat mai multe generaţii să scrie corect gramatical, nu i-a promovat, fără ranchiună, pe cei mai talentaţi.  E o viziune nedrept de limitată. Alin nu ne-a arătat cum se face un ziar. Ar fi fost prea puţin. Ne-a învăţat să-l iubim, aşa cum iubeşti ce e simplu, frumos şi drept. Nu e o metaforă, e adevărul: a scris cu condei, iar când „Evenimentul zilei” a avut nevoie de altceva, de pildă de supravieţuire, a îmbrăcat haine de hamal sau de miner şi a făcut treaba aceea invizibilă şi nesuferită care ţine o redacţie în viaţă.

Când se pensionau cei care munciseră până la sfârşit în uzinele „Fiat”, bătrânul Agnelli, patronul, le dăruia un ceas de aur şi făcea o reverenţă. Un ritual de la care nu s-a abătut niciodată, o formă de respect şi de normalitate. Alin Paicu ar fi meritat mai mult, mult mai mult, de la „Evenimentul zilei”. Când anunţul plecării sale a fost făcut public pe un blog, a comentat cu acea ironie sensibilă, atât de a lui: „Pe vremea când eram eu ziarist, asta nu era o ştire”. Alin se alintă, dar ştirea, da, ştirea e alta: că „Evenimentul zilei” îşi pierde din suflet. În urma domnului Paicu rămâne un mecanism care, poate, va funcţiona excelent şi de-acum înainte, aşa, fără inimă. Rămân o singurătate, o tristeţe şi acel regret aparte, pe care-l simţim doar atunci când ne despărţim de oamenii cinstiţi şi buni.

important, uimitor, e ca in ultimii patru ani, de cand lucrez la evenimentul zilei, n-am vazut pe nimeni care sa nu tina, cumva, la alin. pentru tot ce a facut pentru mine, pentru tot ce am invatat de la el, adaug aici un singur cuvant: multumesc. 

ce mai fac, ce mai scriu (89)

Ceva încă greu explicabil s-a întâmplat pe 25 iunie 2009. Odată cu vestea că Michael a murit, o religie păgână, cea mai importantă din cultura pop, intrată cumva în letargie, a înviat. O frenezie de superlative, comemorări ad-hoc, flash-moburi, vânzări de discuri, fără precedent şi fără şansa de a se repeta în timpul vieţii noastre. În faţa acestei explozii de dovezi de iubire, ceva acolo, aproape de inimă, se strânge. E ca un pumn cu dragoste.

Nu doar atât: tabloidele, cele mai scârboase, aşadar cele mai consumate produse ale vremurilor noastre, au râmat adânc, printre gunoaie, după puţin senzaţional. Au apărut amanţii secreţi ai lui Michael, nişte homosexuali foarte trişti şi foarte graşi, femeile secrete care i-au dăruit ovule lui Michael, iubitele secrete care i-au făcut copii nelegitimi lui Michael, obiceiurile secrete (şi, evident, foarte ciudate) ale lui Michael. S-au rostit nume rare de analgezice şi nume comune de droguri grele. Poliţiştii s-au agăţat de firele dintr-un ghem încâlcit al unui complot, a fost găsit şi un acuzat de crimă, un doctor lacom şi escroc. Detractori de ocazie sau de vocaţie şi-au vărsat fierea peste cadavrul lui Michael, ba chiar într-o seară a fost văzut viu şi nevătmat la OTV. Destul!

Altceva merită să fie scris în ziua când ar fi trebuit să împlinească 51 de ani şi au trecut doar două luni şi patru zile de la moartea lui (care, de fapt, aşa cum scria un jurnalist francez, nu a fost chiar o moarte, ci o volatizare a celui mai sensibil extaterestru din câţi s-au văzut, un extaterestru – compus din atomi de iubire – care s-a întors brusc în lumea mai bună de unde venise, lăsându-ne această tristeţe).

Concertul Madonnei la Bucureşti, o prestaţie impresionantă, o lecţie de fitness desăvârşită şi o interpretare energică, e o dovadă timidă a unui adevăr care va rămâne. Zecile de mii de oameni din Parcul care stă la picioarele monstruoasei Case a Poporului au vibrat ca o coardă de pian, apăsată de o energie nevăzută şi colosală atunci când s-a auzit muzica lui Michael. Niciodată n-a fost mai aplaudată Madonna în cele două ore de concert decât atunci când s-a înclinat în faţa celui pe care l-a numit, simplu şi exact, „cel mai mare artist al lumii”.

Moartea lui Michael a fost primită ca o izbăvire. Regele-copil al muzicii din epoca asta, pierdut în ultimii ani în labirintul propriei tristeţi, poate fi din nou adulat, mult dincolo de comercial şi limitele comune. Michael a înţeles la timp că sunt bariere pe care toţi aşteaptă să le depăşească. N-a putut fi nici negru, nici alb, nici om, nici bărbat, nici femeie, apropiindu-se periculos de graţia cu care trebuie că se cântă în cer, pe undeva.

Dacă o civilizaţie superioară ar fi privit parcurile, gările şi marile bulevarde ale lumii, în ultimele două luni şi patru zile, ar fi tăcut, încurcată, în faţa unui miracol. Mulţimi nesfârşite care dansează, cântă şi uneori plâng, nişte bande de oameni aproape nebuni, foarte liberi şi foarte frumoşi. Moartea lui Michael a fost ca atunci când un dirijor invizibil opreşte, cu un gest discret şi ferm, orchestra, lăsând doar glasul nepământean al solistului să respire. Regele- copil a murit lăsând în urmă un regret la scară planetară. A murit şi ne-a redat dreptul la fericirea simplă și absolută ca muzica sa, care se aude, din nou, peste tot.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 30.08.2009

ce mai fac, ce mai scriu (88)

Formidabilă această capacitate de a diviza.

Dacă spui „Băsescu” oriunde, într-o pagină de ziar, într-o emisiune de televiziune (greu de găsit una unde dezbaterea să fi rămas onestă), pe un forum, într-o cârciumă sau o sufragerie de bloc, taberele apar natural, radicale, fără milă şi fără soluţii.

Întrebările esenţiale rămân fără răspunsuri lipsite de patimă: „A fost Traian Băsescu un preşedinte bun ?” şi „Cum ar arăta România fără Traian Băsescu preşedinte?”. Memoria electoratului e scurtă. Începutul se uită primul .

Preşedintele a devenit preşedinte într-o situaţie excepţională, a câştigat alegerile, aproape miraculos, într-o ţară tratată ca şi cum ar fi fost feuda lui Adrian Năstase, „bine” organizată de politicieni gen Octav Cozmâncă şi „bine” administrată de baroneţi locali, ca Nicolae Mischie. Într-o ţară pesedizată, capturată de o caracatiţă nesătulă, societatea era abandonată corupţiei, lipsită de apărare şi de o presă liberă. Băsescu s-a aşezat pe sine împotriva acestui sistem, promiţând dreptate şi adevăr.

Românii n-au votat la sfârşitul lui 2004 un preşedinte. Au votat un haiduc. N-au votat pentru un om care să încapă în rigorile funcţiei sale. L-au votat pe Băsescu. Fiindcă au văzut în el o energie care va grăbi modernizarea, va brusca reforma, măcar în Justiţie, şi va face România suportabilă. După cinci ani, bilanţul e fragil.

La sfârşitul lui 2004, mandatul preşedintelui Băsescu a fost obligatoriu. Şi greşit înţeles. Ceva nu s-a schimbat de atunci: suntem incapabili să vedem statul român ca pe o sumă de instituţii, nu de oameni. De aici, drama şi repetitivitatea ei.

Traian Băsescu promite cu largheţe, începe cu entuziasm şi duce greu (sau niciodată) un proiect la bun sfârşit. Când nu-şi pune piedici singur (parteneriatul cu liberalii s-a fisurat repede, ca o căsătorie din interes, şi pentru că lui Băsescu i-a fost greu să iasă din logica opoziţiei în cadrul puterii), e împiedicat (vezi reforma constituţională, atât de necesară şi amânată ca armă de apărare în faţa atacului, injust, că Băsescu proiectează africanizarea României).

Camarila prezidenţială e nocivă. Familia (Mircea, EBA, Ioana) şi acoliţii (Udrea, Ridzi, Berceanu, Videanu) îi distrug credibilitatea. Şi acest fenomen de erodare a fost extrem de lent, fiindcă Băsescu a fost votat (sau reconfirmat), mai ales, pentru a bloca altceva, mai odios (PSD-Năstase, „Coaliţia 322”). După tot ce s-a întâmplat în ultimele luni, preşedintele nu mai poate gira o luptă anticorupţie, nu acum, când România e o halcă de bani pe care şi-o dispută două găşti înfometate, din care una e percepută, atât de intim, ca fiind a sa.

Cum ar arăta România fără Traian Băsescu preşedinte? Ciclul se încheie, exasperaţii au discursul obişnuit cu care românii au traversat timpul: „Mai rău nu se poate”. Ba se poate şi continuarea nu surprinde: nefiind în stare să fiinţăm instituţii solide, schimbăm un populist cu un altul sau cu o variantă cosmetizată a celui vechi, fără să ieşim din tunel. Problema istorică nu este dacă Băsescu rămâne preşedinte, ci incapacitatea societăţii româneşti de a genera alternative care să rupă cercul. Eşecul lui Băsescu nu e planturoasa doamnă Udrea şi periculoasa ei apropiere de banul public, e o ţară structural neschimbată, care, şi după el, nu caută un preşedinte, ci tot un haiduc.

* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 23.08.2009