irascibil și furibund

Asta nu înțelegeau femeile la mine. Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate când eu nu le ceream decât să mă ajute s-o îndur. Îmi spuneau: ”Nu știi ce vrei”. Dar, în realitate, ele nu înțelegeau ce vroiam eu. Dacă atunci când ardeam de nerăbdare să mă întorc la masa mea de disecție, una dintre ele încerca să mă rețină, socotind nevoia mea de singurătate o ofensă și o dovadă că n-o iubeam de ajuns deveneam irascibil și furibund. Îmi arătam colții, căci n-aveam nici răbdarea, nici tactul de a obține ceea ce doream fără să jignesc.  (…) Impulsurile mele au fost totdeauna mai puternice decât mine. Mă transformau în jucăria lor. Ce mai conta că, pe deasupra, eram și ingrat când încăpățânarea mea sumbră mă împingea să pierd totul? Nu eram în stare să spun niciunul dintre acele nimicuri de rutină care plac atât de mult femeilor (…). Mi se părea că aș maimuțări dragostea. Și pe urmă am regretat mereu prea târziu. În nouă cazuri din zece, dacă femeile de care m-am despărțit s-ar fi întors înapoi după ce plecaseră, poate le-aș fi căzut în genunchi.

* Octavian Paler, Viața pe un peron

ce mai fac, ce mai scriu (96)

Până la Atena nu mai sunt nici douăzeci de kilometri.

Bărbatul acesta tânăr şi mucalit, care-şi poartă orgolios mustaţa tunsă neglijent, e puţin obosit. E zgomot şi e cald în Pikermi. Au trecut şi alţii pe lângă han, dar niciunul n-a oprit. Nu era timp.

Spiridon cere un vin şi îl bea aşa cum beau condamnaţii la moarte care nu mai apucă să-şi împlinească decât o dorinţă. Pune câteva întrebări, primeşte nişte răspunsuri care-l liniştesc, mulţumeşte şi începe să alerge încet, desprinzându-se greu de o mână de aplauze. A promis că va câştiga.

E 29 martie 1896 după Calendarul Iulian. Grecia sărbătoreşte prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne. Louis Spiridon are 23 de ani şi mai are un pic, nici douăzeci de kilometri, şi devine erou naţional. În treaba asta cu Maratonul n-a intrat chiar de bună- voie. A primit un ordin. Colonelul Papadiamantopoulos, care s-a ocupat de selecţia atleţilor greci, îl ştia din armată şi nu i-a dat de ales. Trebuia să alerge. De la început a trebuit să alerge.

De fapt, fiii fermierilor săraci, crescuţi fără bone în uniforme impecabile, n-au niciodată de ales. Pentru banii de mâncare, Spiridon vindea apă minerală în Atena dinainte să treacă de la pantalonii scurţi la cei lungi.

Maratonul l-a câştigat sub un cor de urlete fericite, într-un stadion în care până şi înaltele feţe laice îşi ieşiseră din minţi. Biografii au numărat atent: pe drum, Louis Spiridon a mai băut un pahar cu lapte, o halbă cu bere, un strop de suc de portocale şi a mâncat un ou. La urmă, Regele însuşi i s-a aşezat la picioare şi i-a spus, ca în poveşti, că îi dăruieşte orice, numai să ceară. Spiridon s-a scărpinat în ceafă şi a cerut: o trăsură, un cărucior, ceva, să transporte mai uşor apa minerală.

În noaptea aceea s-a întâmplat un cutremur de bucurie, pescarii s-au aruncat în mări, Grecia toată s-a abandonat zaiafeturilor, s-a băut vin, s-au spart pahare, s-a dansat drăceşte, s-au făcut şi s-au desfăcut iubiri. Louis Spiridon s-a retras în satul unde se născuse şi de unde n-a găsit niciun rost să plece, a lucrat pământul neroditor, a crescut animale căpoase şi o vreme a făcut chiar pe poliţistul.

La treizeci de ani după Maraton a fost arestat fiind acuzat că a falsificat nişte documente. A stat în puşcărie, cu infractorii de drept comun. După un an s-a constatat că era nevinovat.

Ultima oară a apărut în public în 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, un oraş în haine de militar, care nu i-a plăcut. Louis Spiridon, cu mâinile crăpate şi spatele drept, era îmbrăcat simplu şi curat: într-un costum popular.

Hitler i-a dat o ramură de măslin şi i-a spus câteva cuvinte protocolare şi ipocrite despre pace şi binefacerile ei. Se povesteşte că Spiridon n-avea niciun chef să zâmbească.

* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 27.09.2009.

ce mai fac, ce mai scriu (95)

Explica un interlop bulgar în „Le Monde”: „Mafioţii din Est îşi iau maşini de teren sau limuzine albe pentru a arăta că banii lor negri sunt de-acum spălaţi, curaţi. E o simbolistică”.

Gigi Becali funcţionează după o logică similară. A „preluat” cu scandal Steaua (mai ţineţi minte „şedinţa” aceea unde parcă se turnau secvenţe din „Naşul”?) şi a absorbit-o până a intrat în sângele său de războinic. Poate spune acum, cu toată fiinţa, într-un delir live: „Ghencea sunt eu”. La fel cum poate urla convingător că, dacă vrea, poate să urce şi canapeaua pribegiei şi să se mute cu tot cu echipa „lui” în Cotroceni. Îşi face Steaua 2003, după chipul şi asemănarea sa, şi se leapădă de trecutul vechi şi inutil.

Gigi Becali nu înţelege şi nu poate să înţeleagă că Steaua e mai mult decât o oaie, nu înţelege şi nu poate să înţeleagă mecanismul complex după care funcţionează un club modern, care e rolul unui manager sau ce obligaţii are un tehnician. Nu înţelege şi nu poate să înţeleagă că a existat viaţă pe pământ şi înainte de pogorârea sa, că va exista şi după. Istoria acestui cioban cu palat nu e despre cât de bine este să fii bogat, ci despre cât rău pot face banii mulţi ieşiţi deodată din pământ.

Gigi Becali a ajuns de la periferie în centru şi mai departe, la Strasbourg şi Bruxelles. E un parlamentar european care citeşte silabisit, ca în şcoala primară, şi păstrează un respect speriat pentru marile instituţii. Că a ajuns să reprezinte România în UE nu e doar problema lui. E ceva ce spune exact în ce fel de ţară vor mulţi dintre noi să trăiască. Valul de milă care a inundat celula lui Becali şi s-a prelungit pe buletinele de vot asta spune: „Noi, votanţii domnului Gigi, vrem o Românie cu justiţie paralelă, de tip dinte pentru dinte, vrem o justiţie în care hoţii sunt prinşi de bodyguarzi, băgaţi în portbagaj şi muştruluiţi sentimental, cu pilde din Biblie”.

Gigi Becali îşi poartă fudul şi creştinismul, şi incultura. Filantropia îl face uman şi demn de respect. Dacă ar exista doar Becali-ctitorul de biserici, Becali care construieşte case sinistraţilor, Becali care renunţă la averi şi salvează vieţi, ar fi totul uimitor de simplu şi de bine.

Există însă şi acel Gigi pe care îl ştim pe de rost, ca pe un buzunar mic: Gigi-Televizatul, Gigi-Închipuitul, Gigi-Ursul, Gigi-Războinicul Luminii, Gigi-Filosoful, Gigi-Bădăranul, cel care nu cunoaşte nicio formă de respect. Acel Gigi care crede sincer că e singurul care iubeşte cu adevărat Steaua pe lumea aceasta, dar o căpuşează politic şi o distruge fără milă. Patronul care nu caută angajaţi, ci sclavi, care nu suportă antrenorii demni şi obişnuieşte să-i umilească public şi să-i alunge. Acel Gigi care nu investeşte, ci cumpără. Onorabilitate, faimă, mediatizare.

Acel Gigi care simte că tribunele trebuie să fie ascultătoare sau să nu fie deloc. Acel Gigi care detestă tot ce e diferit: negrii, ungurii, evreii, homosexualii, chelioşii. Acel Gigi puţin aplecat peste geamul din lojă, căutând pretutindeni indicii că există cineva care mişcă în frontul dragostei necondiţionate pe care i-o datorează fanii. Fiindcă el suferă şi plăteşte. Pe acest Gigi, care se visează un salvator şi se poartă ca un dictator isteric, nu-l va mai suporta decât turma de adoratori intimi.

* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), în data de 22.09.2009

ce mai fac, ce mai scriu (94)

Zilele au trecut deasupra lui ca nişte telegrame cifrate şi inutile. Nimic într-adevăr important nu s-a mai întâmplat din 6 februarie 1958. Era trei şi patru minute, după-amiaza.

Cursa British European Airways 609 în direcţia Manchester s-a prăbuşit în istorie pe un aeroport îngheţat din Germania Federală. Au fost două tentative de decolare eşuate şi o flacără. Douăzeci şi două de inimi s-au oprit atunci. Încă una, a lui Duncan Edwards, a mai rezistat două săptămâni. Opt dintre cei morţi erau fotbalişti la Manchester United, tineri care purtau pantaloni scurţi, albi, traşi mult peste buric, tricouri de culoare rosie, strâmte, cu anchior, obrajii bărbieriţi şi capul mereu sus. Manchester United era gata să devină cea mai bună echipă de fotbal din lume. Matt Busby, antrenorul, a trăit şi a spus aşa: „Mi-au murit copiii”. Mai târziu, scoţianul ăsta încăpăţânat a devenit Sir Alexander Matthew Busby şi a ajuns la 85 de ani.

Pe 6 februarie 1958, Albert Scanlon avea 22 de ani şi viitorul în faţă, pe extremă. Să zicem că şi el a trăit. Scena aceasta a avut loc la marginea unui pat de spital. Preotul O’ Hagan era catolic şi venise mai degrabă să audă ultima spovedanie a fotbalistului. Scanlon, cu capul bandajat sprijinit de două perne albe, a început să rostească numele colegilor, post cu post, ca un crainic. Preotul dădea din cap la fiecare mort şi tăceau amândoi. Două statui mute pe marginea unui pat şi mirosul acela de aşternut stătut. „Nimeni nu-mi spunea adevărul. Toţi mă minţeau că băieţii sunt undeva la etaj. În viaţă”.

Prin aprilie, Albert Scanlon a ieşit din spital, cum se iese, în papuci şi pantaloni caraghioşi, abia ţinându-se pe picioare. Afară ningea oribil. Fotbal a mai jucat, tot mai pierdut, cu nepăsare stângaci. Fugea nebun de trecut şi de adevăr şi uneori rămânea inert, cu privirea agăţată în gol. Când se întâmpla asta, din tribune se auzea o tăcere grea cât un minut lung de reculegere. La urmă a obosit şi a recunoscut: „Am scăpat şi m-am simţit vinovat toată viaţa”. Şi totuşi, niciun reporter nu l-a întrebat cum e să mai trăieşti după ce ai murit.

Povestea asta nu e despre „ups and downs” şi aşa mai departe. Nu e un scenariu de Oscar, chiar aşa a fost: fiindcă n-a mai putut dormi, Albert Scanlon a lucrat ca paznic de noapte în docurile portului Manchester, universul acela de pasiune brută şi dezordine morală. A privit încontinuu şi în urmă spre pista unui aeroport din München şi lucruri de neînţeles.

Anul trecut, pe 6 februarie, după cincizeci de ani, a participat la comemorarea dezastrului aviatic. De fapt, Albert Scanlon nu foloseşte cuvintele astea comune. Pentru el e ziua când i-au murit cei mai buni prieteni. E un bătrân ca un urs îmbufnat, singur ca o clădire care a scăpat, miraculos, nebombardată în război. A promis înainte de ceremonie că nu va plânge. Aproape a reuşit.

* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 20.09.2009

 Foto: http://www.virginmedia.com/images/munich5.jpg

ce mai fac, ce mai scriu (93)

Fraza e aleasă la întâmplare şi rezistă din 1922.

A scris-o un profesor de drept, Em. N. Antonescu, într-o perioadă în care justiţia traversa o gravă criză financiară şi obişnuita criză morală, în care promovările se făceau prin metode obscure şi procesele corecte erau la fel de rare. De ce? Răspunsul lui Antonescu e un diagnostic scurt şi exact: „Întreg sistemul e bazat pe umilinţă şi ipocrizie, ca să nu zic pe nedemnitate”. Concluzia e alarmantă şi falsă: „(…) nu mai poate dăinui”. A dăinuit.

Şase ani mai târziu, Mihail Celerianu scria aşa: „Suntem sătui de politicianism şi demagogie! Românul e un popor de viitor; păcatul lui că e prea guraliv. Fiecare se simte chemat să facă pe reformatorul, fiecare vrea să-şi spună părerile; şi în fond nu fac cât o ceapă degerată”. Boala e mai veche şi mai lungă. Au trecut opt decenii. Degeaba. Crizele morale şi financiare rămân neclintite.

Soluţiile? Pentru că instituţiile au fost croite strâmb, singurele aşteptări apar de la oamenii care vor veni, la urmă, şi ne vor salva, chiar dacă nu merităm. Lista providenţialilor nu are sfârşit. Un nume nou: Klaus Johannis, primarul Sibiului.

Susţinut de o mişcare amplă din blogosferă, de aura germanică şi centrul celui mai cochet oraş din România, Johannis are toate atuurile. De fapt, e un mit. O acuzaţie firavă şi învechită de imoralitate imobiliară n-ar trebuie să tulbure apele (Traian Băsescu nu se simte prea rău, cu tot cu, să zicem la prima strigare, „vânzările anterioare” şi casa din Mihăileanu).

Klaus Johannis e un magnet pentru cei nehotărâţi şi cei scârbiţi de „politicianism şi demagogie”. Adică majoritatea. Până acum, românii au votat din prejudecată, din resentiment, din speranţă absurdă şi s-au mulţumit cu puţin. Oprescu a câştigat cu o autostradă de vis. Klaus Johannis este un edil confirmat într-un oraş mare. Este suficient pentru a deveni preşedinte?

Deşi nu va fi votat masiv în satele sărace din Oltenia sau în nordul vag industrializat al Moldovei, răspunsul pare da. Într-o ţară cu o cultură politică precară, în care atribuţiile preşedintelui sunt mai degrabă intuite, iar aşteptările – majore, un „neamţ” ferm e uşor de idealizat. Pare coborât din raiul unde cresc luptătorii cu sistemul ticăloşit. Deocamdată.

E multă naivitate: nici Johannis, nici Băsescu, nici doamna Băsescu-mama nu pot îndrepta miraculos România. Răul e adânc în noi.

* acest articol a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 19.09.2009

this is it.

people (27) – irineu, aducătorul de pace

EVZ a stat de vorbă cu Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu, arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, despre Paşte şi provocările ortodoxiei în lumea modernă.

Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu se recomandă modest: „Sunt doar un călugăr“. Dar nu e unul oarecare. E doctor în teologie la Paris , specialist în dogmatică, dar îi place şi grădinăritul. Are adresă de Yahoo! Messenger, vorbeşte mai multe limbi străine şi a pus pe picioare, într-un mic sat oltenesc, un Colegiu Naţional pentru fete orfane, unic în ţară.

Pledează pentru întoarcerea Bisericii la popor, pentru refacerea spiritului misionar al purtătorilor de reverendă. PS Irineu provine dintr-o familie în care fraţii îi sunt preoţi şi surorile măicuţe. Tatăl său a fost cântă reţ în biserică şi apropierea de Cele Sfinte a venit firesc pentru cel născut cu numele de Ioan. La 16 ani a început să păşească pe calea monahismului. La Mănăstirea Frăsinei. E doar una dintre poveştile frumoase ale ortodoxiei româneşti, prea puţin cunoscută. Mulţi pariază pe viitorul său în structurile foarte înalte ale Bisericii Ortodoxe Române. Când vine vorba despre asta, PS Irineu rămâne la fel de modest: „Sunt doar un călugăr. Mereu o să am chilia mea“.

„Nu am declaraţie de dragoste la Securitate“

EVZ: Prea Sfinţia Voastră, cum aţi ajuns la mănăstire, la Frăsinei? Ştiu că aţi intrat de tânăr…
PS Irineu Slătineanu: Da, la 16 ani am intrat. Exista o vocaţie pe care numai bunul Dumnezeu o ştie. El ştie pentru ce am fost chemat. La vârsta de 15 ani am mers prima oară la Mănăstirea Frăsinei, în vizită. Asta se întâmpla de Buna Vestire. Apoi, de Sfânta Parascheva, în 1974, am intrat efectiv la mănăstire, la Frăsinei, o mănăstire care aşa de mult mi-a plăcut şi m-a pătruns, că oriunde m-am dus în lumea asta n-am visat alt loc pentru mine. Mănăstirea mi-a fost călăuză invizibilă.

Bine, mănăstirea e unică în lume, Athosul românesc…
Şi nu numai asta, simţeam o responsabilitate, simţeam o chemare care mă şi angaja.

Cine v-a tuns la mănăstire? Ioan vă e numele de botez…
Ioan, Ion, da. Părintele stareţ de acolo m-a tuns şi mi-a dat numele Irineu.

Irineu ce înseamnă?
„Aducător de pace“, „Făcător de pace“. Stareţul a vrut să-mi pună altfel numele, dar aşa a vrut Dumnezeu să-mi spună Irineu, un sfânt pe care eu îl iubeam în mod deosebit.

Aţi făcut teologia la Bucureşti, după care aţi plecat la Paris…
Am făcut, după teologia de la Bucureşti, masterul în istorie. Am lucrat cu Părintele Alecse, un om special, foarte serios.

Cum aţi ajuns în Franţa?
S-a întâmplat ca Ambasada Franţei să dea anumite burse unor studenţi de la diverse confesiuni. Şi cum dăduseră la diverse confesiuni neoprotestante, s-au gândit să dea şi la ortodocşi, fiindcă ortodocş ii rămăseseră cam ultimii. Şi cum terminasem masteratul, de fapt studii asimilate doctoratului, terminasem cu zece, Părintele Alecse m-a propus ca să merg acolo. Atunci regimul era cum era, mi-au dat încuviinţrea să plec, dar cu vreo trei luni după ce începuseră cursurile în Franţa, la Grenoble.

Nu v-a descumpănit?
Eu nu m-am supărat absolut deloc, pentru că pe mine mă deranja oarecum, eram un călugăr care dorea să scape de lucrurile astea. Şi la facultate spuneam: „Doamne, nu mai termin odată?“. Nu-mi doream decât să mă întorc în chilia mea, să fiu un călugăr cât se poate de bun. Am studiat cu multă sete patristica, mistica Sfinţilor Părinţi, nu istoria lor, pur şi simplu, ci trăirea lor, un fel de sinteză duhovnicească a Părin- ţilor. Când am terminat facultatea, mi s-a zis: „Nici să nu te gândeş ti că te întorci la chilie, mergi la doctorat!“. Am fost la duhovnic, la mănăstire, şi mi-a zis: „Categoric, sunt de aceeaşi părere!“. Şi m-am apucat să învăţ. Întotdeauna mi-am zis că vreau să mă pregătesc, nu să ajung ceva mare, ci să fiu capabil să-L slujesc, atunci când Domnul mă cheamă.

Până în 1989, din câte ştim noi, aţi refuzat să veniţi în ţară. Eraţi aşa un „fan al comunismului“, ironic vorbind, că n-aţi vrut să mai veniţi…
Nu puteam veni în ţară.

De ce?
Eu nu mai puteam veni, pentru că n-am plecat cu aprobarea „lor“. Deci, eu nu am dosar, nu am „declaraţ ie de dragoste“ la Securitate. Nu vreau să spună cineva… sau să creadă că am un merit în faţa altora care au căzut pradă acestor păcate. Aşa s-a întâmplat că eu n-am plecat doar cu aprobarea lor, că am plecat prin Ambasada Franţei. Patriarhia a fost de acord, mi-au dat binecuvântarea. Unul dintre cei ce şi-a pus cuvântul pentru mine a fost, Dumnezeu să- i dea sănătate, Mitropolitul Nifon.

Ajutat de Chirac

Şi cum a fost la Paris? V-a surprins Occidentul?

Când am ajuns la Paris, n-am fost marcat de chestia asta, n-am fost şocat, pentru că eu nu eram un tip monden, eu eram un călugăr. Am văzut într-adevăr o lume pestriţă, care putea să fie comentată. Şi de acolo, imediat, am ajuns la Grenoble.

La Grenoble aţi făcut „limba franceză“, după care, la „Saint Serge“…
La Grenoble am făcut „Literele“ şi, prin bunăvoinţa celor de la „Saint Serge“, am rămas în Franţa. Ei m-au ajutat când mi-a expirat viza, că nu mai aveam nici de România, nici de Franţa la un moment dat. Rectorul de la „Saint Serge“ era foarte bun prieten de familie cu Jacques Chirac, şi aşa am ajuns eu să primesc repede „carte de sejur“.

A refuzat Parisul

Deci nu cetăţenia franceză, cum s-a vorbit…
Nu, pentru că nu am vrut să fac rău nimănui. Un om care îşi vede de teologie, un călugăr, n-are nevoie de atâtea, decât strictul necesar. Faptul de a avea un paşaport francez nu-mi spunea mie prea multe lucruri.

V-aţi luat doctoratul la „Saint Serge“, aţi fost profesor, a căzut comunismul ăsta nenorocit…
În ’90 am făcut prima vizită în ţară.

Eraţi hotărât să vă mai întoarceţi?
Sigur că da, niciodată n-a fost gândul meu să rămân la Paris. Eu gândeam că pentru a sluji poporul român trebuie să o faci din interior. N-a fost niciodată o comoditate. Mi-era foarte uşor la Paris, aveam un salariu de invidiat, eram chemat la conferinţe, fiind socotit unul dintre tinerii profesori de perspectivă. În ’90 se hotărâse de către Sfântul Sinod să rămân arhiepiscop la Paris. Patriarhul Teoctist decisese cu Sinodul. Dar eu m-am întors.

DATORIE

„În ziua de azi, omul Bisericii trebuie să coboare în mijlocul oamenilor“

Ca om care a fost şi pe „afară“, ca om care a văzut multe, la ce provocări credeţi că trebuie să răspundă Biserica? Mai putem sta aşa scolastici, băţoşi?
Clar, categoric, Biserica trebuie să dea nişte răspunsuri. Ea trebuie să revină la popor. În spiritul evanghelic, Biserica trebuie să facă faţă şi să se adapteze la condiţiile de viaţă actuale, în sensul că omul bisericii trebuie să treacă din amvon în agora, să coboare în mijlocul oamenilor.

Frumos spus!
…să vină în sprijinul oamenilor. La Biserică vine omul deja credincios sau care are necazuri. Însă, pe mine, ca om al bisericii, mă interesează şi directorul de întreprindere, trebuie să merg şi la profesorul universitar, şi la inginer, până la ultimul muncitor. Altă predică mai frumoasă decât de a fi în mijlocul credincioşilor şi de a-i iubi aşa cum sunt ei nu există! Să-i iubim pe oameni aşa cum sunt, cu păcatele lor. De fapt, noi ce vrem? Vrem să-l iubim pe om şi să-l ridicăm, prin prezenţa noastră, la o nobleţe pe care el a uitat-o. Şi să îl facem şi pe ăla care e pătimaş să fie virtuos, să-l facem şi pe ăla care e zgârcit să fie darnic, şi aşa mai departe.

Este o provocare a străzii, a urbanului pentru Biserică?
Nu, n-aş spune că e o provocare. E altceva: e o înţelegere concretă. Biserica trebuie să înţeleagă concret problemele vieţii. Nici ideatic, nici în sensul acesta de „Vai de mine, cum era pe vremuri…“. Trebuie să lăsăm vremea noastră ca istorie şi să ne apucăm de vremea noastră ca timp. „Iată vremea Mântuirii“, spune Scriptura. Trebuie să facem în aşa fel încât tot omul să se simtă prezent , să simtă căldura Bisericii. Pentru aceasta trebuie să dezvoltăm spiritul misionar al Bisericii. Trebuie să-l facem şi pe cel care este la politică, şi pe cel care este în stradă, care este necăjit şi amărât, şi pe cel bogat, şi pe cel sărac, trebuie să-i facem să înţeleagă că Biserica are ochiul aţintit asupra lui. Dar nu un ochi care să atenţioneze, să judece, ci un ochi care să iubească şi să plângă cu ei.

Dacă nu o să avem o deschidere reală faţă de celelalte culte, o să asistă m la o ghetoizare a ortodoxiei?
În chestiunea ecumenismului trebuie făcute câteva precizări. Eu sunt un profesor care, cum s-ar spune, ştiu bine lecţia respectivă şi trebuie să fac preciză rile de la început, să înţeleagă fiecare student ce are de făcut. Ecumenismul are o dimensiune cu totul aparte. Când vorbeşti despre ecumenic, ai putea să spui în loc de ecumenic şi economic. E tot o relaţie între oameni, ecumenicul acesta e o relaţie între oameni, o relaţie între parteneri, care trebuie bazată pe principiul frăţietăţii, pe principiul bunului-simţ şi pe educaţie. Am impresia că mulţi confundă ecumenismul cu dialogul teologic. Dialogul teologic e altceva, el este făcut de specialişti.

Are nevoie Biserica de o reformă administrativă? Există modelul grecesc, există modelul rusesc. Nu e nevoie de mai mulţi vlădici în mijlocul nostru?
Eu cred, totuşi, că modelul românesc este cel mai bun. Este adevărat că ne-am putea însuşi anumite idei, principii, de la confraţii care au fost acolo, însă sunt convins că şi cei dinaintea noastră ştiau despre modelul grecesc, ştiau şi de modelul rusesc, dar totuşi au adaptat un model românesc. Şi cred că acest model este specific latin.

Dar este inadmisibil să ai mitropoliţi sau vlădici bătrâni, paralizaţi, care de zece ani n-au mai văzut…
Nu, nu… Asta nu ţine de organizare. Eu n-aş intra în asemenea discuţii, pentru că acestea sunt strict tehnice. Eu vorbesc despre organizare: organizarea bisericească actuală este una care, efectiv, corespunde spiritului românesc. Imaginea aceasta idilică, grecească, mitropolii în fiecare judeţ, are totuşi mari lipsuri, în sensul că nu mai dă posibilitatea ca o regiune să se organizeze şi chiar să lucreze eficient.

E mai bine pe „zone“?
Noi avem, de pildă, zona Olteniei, în care cred eu că se poate mult mai bine lucra în grup mic, pentru că ne ştim problemele noastre. Macro, poţi să lucrezi la Bucureşti, dar degeaba spui: „Ştiţi, oltenii nu prea vin la biserică“, pentru că vine cel din Moldova şi spune – „La mine vin!“. Lucrurile sunt complementare.

CV

Cine este Irineu Slătineanu?

> PS Irineu s-a născut pe 16 noiembrie 1957, în localitatea Perişani (judeţul Vâlcea), cu numele de botez Ioan Popa;

> La 16 ani a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei;

> În 1980 a absolvit Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul“;

> A urmat studii de teologie la Paris, obţinând titlul de doctor în teologie la Institutul „Saint Serge“;

> Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu este arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului (din 1991);

> Este decanul Facultăţii de Teologie din Craiova.

Când vine vorba despre amestecul lui Dumnezeu în „politichie“, Irineu îl citează pe părintele Cleopa: „Şi politicienii sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!“

CREDINŢĂ

„Noi ne-am născut pascal“

Acum, trecând la perioada aceasta superbă, de sărbătoare, vreau să vă întreb cum trăiesc românii Paştele? Patriarhul spunea că îl trăiesc liturgic…
Sărbătoarea la români este un complex de trăiri serioase, concrete, care sunt pătrunse chiar ontologic, legat de fiinţa noastră. Noi ne-am născut pascal. Învierea mântuitorului Iisus Hristos este centrul de gravitaţie al lumii şi al cosmosului. Faptul că ne-am încreştinat încă din primele veacuri, faptul că la noi a pătruns mai uşor creştinismul se datorează predicii despre Înviere.

Învierea ne-a creştinat pe noi?
Da. Apostolii au pornit la drum după Înviere şi au vorbit despre Iisus Hristos cel Înviat.

Predicile au fost primite mai uşor de geto-daci, care credeau şi ei în nemurirea sufletului şi…
Sigur că da! Învierea este aluatul care a stat la baza formării poporului român!

Aşadar, nu faptele bune ale apostolilor au impresionat cel mai mult…
Faptele bune sunt produsul a ceea ce eu cred. Atâta vreme cât eu nu cred, fapta mea bună poate fi cel mult o faptă etică. Dar, dacă eu cred, fapta mea bună este o faptă morală şi eu îi spun virtute! Are esenţă, are sens, are tot… Dar aceste lucruri nu se nasc decât dintr-o profundă convingere că Iisus Hristos cel Înviat a înviat şi sufletele noastre. Şi dacă pe temelia Învierii noi suntem zidiţi, în mod sigur că noi trăim această credinţă în Învierea Mântuitorului cu totul şi cu totul altfel faţă de alte popoare. De exemplu… „Resurectio“. „Resurectio“ nu înseamnă neapărat „in vita“, înseamnă că cineva s-a născut dintr-o moarte clinică. Învierea nu înseamnă doar că Iisus Hristos a înviat, dar i-a făcut vii pe toţi cei care sunt ai Lui. Noi suntem „in vita“, cuprinşi de viaţă, în viaţă. Nu suntem anesteziaţi, după aceea reanimaţi.

Şi totul se învârte în jurul unui mormânt gol… De acolo începe constatarea, de acolo începe Învierea…
Mormântul acesta este unul dătător de viaţă. Părinţii au înţeles Învierea ca pe o cuprindere totală în fiinţa lui Hristos. Ultima intrare a lui Iisus în Ierusalim cuprinde toată creaţia, la ea participă şi animale, şi faună… Această intrare în Ierusalim atrage după sine şi copilul care vorbeşte, şi adolescentul care tresaltă de bucurie, şi bătrânul care poate plânge. De la acest tablou al intrării în Ierusalim, trecerea în Săptămâna Patimilor este tocmai demonstraţia că Iisus Hristos este împărat şi că El luptă pentru înviere. Dar nu preia alaiul acesta cu El, ci El însuşi luptă singur. Şi nu numai, nu luptă ca să zdrobească.

Totul este creaţia Lui, cum poate El să zdrobească tocmai creaţia Lui? Iisus Hristos cuprinde, dintr-o dată, generalul, ca şi particularul, în acelaşi timp. Toate lucrurile sunt cuprinse în El, dar lucrează în fiecare dintre noi. Vocaţ ia pascală a poporului român este o vocaţie ontologică, nu e o vocaţie de suprafaţă, nu e o vocaţie evenimenţială. Orişice om participă la Înviere, de aceea mă bucur aşa de mult că la slujbă vine şi ăla care poate n-a călcat niciodată în Biserică în timpul anului, vine şi ăla care a stat toată ziua în Biserică, vine şi ăla care a parcurs tot Postul Paştelui, vine şi cel care a mâncat carne cu câteva ore înainte şi a băut şi… vine şi acela! Vine toate lumea… Adevărat a grăit Ioan Gură de Aur când a vorbit şi „de cei care aţi postit, şi cei care n-aţi postit. (…) Bucuraţi-vă!“. E o bucurie care a fost descrisă excepţional: „Hristos a Înviat, bucuria mea!“.

Lumea modernă obligă Biserica la tot felul de compromisuri?
Vorbim despre o lume modernă, dar de fapt ne referim la aspectul exterior al lumii. Dar lumea fără individ, fără persoană, n-are nicio valoare, este o lume anonimă, o noţiune abstractă.

Occidentul nu este astăzi, oarecum, desacralizat?
Eu nu am aceeaşi impresie. Pentru mine nu există sacru şi profan, există doar sacru. Omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate să fie profan. Nu există spaţiu dincolo de care Dumnezeu să nu existe!

De Crăciun, copiii văd la televizor un Moş Crăciun, un individ gras şi cu barbă albă. De Paşte vine iepuraşul. E scos Hristos din ecuaţ ie, se transformă sărbătorile în ceva păgân, consumist?
Aş vrea să mă reîntorc cu câteva secole în urmă. Biserica, atunci când a apărut într-un spaţiu grecoroman, a întâmpinat foarte multe tradiţii. Şi atâta inteligenţă a avut Biserica, şi atâta spirit de convergenţă şi sinteză, încât nimeni nu s-a simţit în afara Bisericii. Noi trebuie să avem această capacitate de a explica şi pe Moş Crăciun, de a explica şi pe Sfântul Valentin, de a explica toate lucrurile acestea. Trebuie să nu lăsăm omul de astăzi, pe fratele nostru, să confunde exteriorul cu interiorul. Lipseşte comunicarea, noi lipsim din comunicare. În familie nu mai există comunicarea dintre soţ şi soţie, în spitale nu mai există comunicare, în şcoală nu mai există comunicare, în Biserică nu mai există comunicare.

E un monolog?
Nu mai există nici monolog. E un dialog al surzilor şi al muţilor. Preotul vorbeşte, credinciosul nu înţelege. Credinciosul vorbeşte, preotul nu înţelege! Trebuie neapărat să legăm forma dialogică dintre om şi om, şi această formă se petrece numai în spirit.

Trebuie să ajungi la inima omului.
Ca să ajungi la inima lui, trebuie să depui inimă. Dacă nu te jerfeşti, dacă nu vrei să dai nicio picătură de sudoare când vorbeşti, nu poţi să faci nimic.

Mai au creştinii de azi spiritul acesta al sacrificiului?
În primul rând, să ştiţi că e ca în lucrarea lui Tarkovski. Pentru mine, „Călăuza“ a fost o revelaţie, „Călăuza“ în care societatea era prezentată ca un handicapat, dar oamenii aveau o forţă a spiritului extraordinară. Toată lumea voia să ajungă la „camera fericiţilor“. Toată lumea vrea fericire. Ei bine, această fericire nu ţi-o dă materia. În clipa în care noi dăm în Creaţie, şi o lovim din toate părţile, se va produce un efect de bumerang şi… „pac, în cap!“. Şi în viaţa noastră dacă nu iubim societatea… Eu sunt adeptul voluntariatului. „Măi, copii, voi faceţi asistenţă socială, vreau să văd şi eu un program“, leam zis studenţilor mei. „Dacă mi-l aduceţi aici, eu vă dau banii , eu vă sponsorizez programul“. Şi au venit copiii, a doua săptămână – extraordinari au fost -, şi mi-au prezentat: „Uite, vrem să mergem la spitalul din Craiova şi să îngrijim de copiii bolnavi de SIDA“. „Cât vă trebuie buget?“ „Păi, ne trebuie 120 de milioane“. „Poftim aici 120 de milioane.“ Le-am făcut rost, de la fiii mei duhovniceşti.

Aşa uşor?
Eu nu merg pe relaţia aceasta: mă duc la cineva să cer bani. Îi întreb: „Matale eşti prieten cu Mântuitorul Iisus Hristos? Matale te spovedeşti?“. „Nu prea“, zic ei. „N-are nimic. Şi începutul are început“, le spun eu. Şi sunt directori mari, de întreprinderi… De ce preotul azi n-are curaj, de ce un episcop n-are curaj să-i spună preşedintelui Consiliului Judeţean: „Tu ce vrei să faci cu viaţa ta? Bolnav eşti, soţia te-a părăsit, copilul nu te ascultă. De ce nu te spovedeşti, măi, copile?“. Şi atunci stai de vorbă cu el şi îi explici cum trebuie făcut: „Vezi bine, omule, că doctorii îţi spun că nu mai trăieşti. Eu, uite, îţi spun că trăieşti, pentru că spovedania are harul acesta regenerator. Dacă vrei să te faci bine, roagă-L pe acela care te poate face bine. Degeaba te duci la doctori, că şi aceia vin şi se roagă tot lui Iisus.“

Şi de ce credeţi că suntem în încrâncenarea asta fără seamăn? Din cauza comunismului?
Nu.

A lenei noastre?
Nici atâta. Suntem într-o perioadă de reprecizare a ideilor.

Ce părere aveţi despre politicienii aceştia care se folosesc de Dumnezeu în campanie electorală, pozează în mari creştini doar când e şi presa de faţă…
Sunt şi ei ca toţi oamenii. Nu cred eu că politicienii sunt nişte indivizi care sunt paraleli cu societatea noastră, sunt tot produsul societăţii noastre. „Sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!“, vorba părintelui Cleopa. Biserica ar trebui să fie singura instituţie dezinteresată, Biserica trebuie să formeze şi politicienii, nu neapărat într-un spirit evanghelic, dar măcar într-un spirit al omului. Să fie om! Când ai spus de cineva „ăla e om“ înseamnă că n-are apucături animalice…

„BUNA VESTIRE“

Colegiu de orfane

De la începutul noului mileniu, PS Irineu s-a dedicat unui vis mai vechi: să ajute orfanii. În ciuda opoziţiei cu care s-a confruntat chiar în sânul Bisericii, opoziţie venită din partea unor părinţi mai puţin deschişi la ideile „revolu- ţionare“ ale lui Irineu, Prea Sfinţia Sa n-a renunţat. Şi astăzi, în comuna oltenească Grădinari stă ascunsă o mică minune. „Aşeză mântul Buna Vestire“, fundaţia condusă de Irineu, a ridicat, de la zero, Colegiul Naţional „Buna Vestire“, dedicat fetelor orfane. La îngrijirea şi educarea celor 160 de fete din centrele de plasament îşi vor da sprijinul mai multe măicuţe, dar şi profesori care, promite Irineu, vor primi lefuri mari – „duble faţă de stat“.

„Vom fi ca şi părinţii lor“

Aici, într-o şcoală care îmbină arhitectura britanică şi cea franţuzească, şcoală care va fi gata, cel mai probabil, anul viitor, elevele (de gimnaziu şi liceu) vor avea parte de tot confortul. „Totul, cu utilaje, cu serele pe care le avem, ne-a costat peste patru milioane de euro“, mărturiseşte PS Irineu. N-a ţinut cont de preţuri. „Am pus întâi pe hârtie ce vrem să facem, doar lucruri de calitate, apoi ne-a preocupat cum strângem banii. Ne-au ajutat mulţi oameni cu avere. De fapt, nu ne-au ajutat pe noi, ci nişte copii orfani, care au valori inestimabile şi ar fi păcat să se piardă. Aici fetele vor avea tot: dispensare, bucătării, săli de mese, vor fi ca o mare familie“, spune arhiereul.

„Nu e mult, e o picătură de apă într-un ocean, dar fetele acestea, pe care noi le vom ajuta şi să se căsătorească, vom fi ca şi părinţii lor, vor duce mai departe fundaţia“, speră Irineu. „De aici vor ieşi cu o diplomă recunoscută în ţară, vor învăţa limbi străine, vor învăţa şi o meserie. Vrem să redăm unor copii orfani demnitatea de a fi oameni. Colegiul va scoate specialiste în matematică şi arhitectură“, încheie Prea Sfinţitul. El avertizează că vor rămâne în colegiul-pension doar fetele care vor avea rezultate bune la învăţătură şi purtare aleasă. Irineu nu exclude posibilitatea ca şi fete sărace, dar nu orfane să studieze la „Buna Vestire“. Nici pe aceea ca oameni cu mulţi bani să plătească pentru a le oferi odraslelor o educaţie strictă şi serioasă la Grădinari.

* acest articol a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), pe 29.04.2008

visions of europe

history (13) – brandul ceaușescu

Până în 1989, luna ianuarie era dedicată exclusiv cuplului Ceauşescu, când cei doi soţi îşi aniversau zilele de naştere, iar clasa muncitoare le închina toate realizările din fabrici şi uzine.

După ‘90, cel mai iubit fiul al poporului a fost pus la muncă de capitalişti şi a devenit un brand, numai bun de vândut votcă, telefoane mobile sau ciocolată. Renumele pare să rămână motorul cel mai puternic al brand-ului “Ceauşescu”. Numele său produce, peste tot în România, un amalgam de reacţii, dar niciodată indiferenţă. Alături de Nadia Comăneci, Ilie Năstase şi Gheorghe Hagi, Ceauşescu “rămâne” România în imaginarul celorlalţi, chiar şi la peste două decenii de la execuţia sa.

Dictatorul a devenit, instant, după 1990 un “brand”. În limbajul industriei moderne, asta înseamnă că numele său se asociază cu o serie de simboluri şi experienţe, producând recunoaştere imediată şi punând în mişcare o maşinărie comercială complexă menită să “facă bani”. S-ar spune că, după 1989, românii l-au pus pe fostul dictator comunist să muncească din greu pentru bunăstarea capitalistă a afacerilor care au îndrăznit să-i folosească numele.

Vânzător de votcă şi telefonie mobilă

Primii care şi-au scris pe etichetă “Ceauşescu” în România, după căderea dictaturii, au fost producătorii unei băuturi spirtoase autohtone. Votca purta numele şi chipul “celui mai iubit fiu al poporului”, şi a intrat pe piaţă cu scandal mare. Ţara abia se scuturase de regimul autoritar, iar manevrele publicitare radicale erau sortite eşecului. Ziarele epocii au reacţionat imediat şi la unison. Producătorii şi ideea lor “originală” nu aveau cum să facă faţă într-o lume încă crudă, ce nu-şi permitea nici măcar să facă glume cu dictatorul. Primul copil al unui brand capitalist – “Ceauşescu” – a murit repede şi fără glorie. 

Liderul comunist a fost pentru fosta agenţie de publicitate D’Arcy cam ceea ce a fost Andreea Esca pentru ProTV în anii de început ai postului din Pache Protopopescu. În 1998, figura dictatorului, utilizată într-o reclamă la telefonia mobilă, aducea în România primul Golden Drum, un fel de Oscar al industriei publicitare.

 

Dinel Staicu, omagii fierbinţi

În 2004, la câţiva kilometri de Craiova, brandul “Ceauşescu” îşi începea o nouă viaţă. Aceea de figură centrală într-un muzeu dedicat comunismului ce-şi orna interioarele cu busturile lui Avram Iancu, Amza Pellea, Vlad Ţepeş, Nicolae Iorga sau Ion Antonescu. Pe fond, o odă kitsch adusă românismului din toate timpurile. Pentru 500.00 de lei vechi oricine se putea delecta “pe stil vechi”.

La un moment dat începuse chiar să circule şi-un zvon: Dinel Staicu, proprietarul parcului dedicat memoriei ceauşiste, vrea să-i dezgroape pe Elena şi Nicu pentru a-I reînhuma la Podari! Pasiunea afaceristului oltean (într-o vreme patron al echipei de fotbal Universitatea Craiova) pentru Ceauşescu a mers chiar mai departe: Dinel Staicu şi-a cumpărat vila de protocol a dictatorului din Craiova, transformând-o în reşedinţă proprie şi a difuzat la televiziunea patronată de el omagii fierbinţi “regretaţilor”.

Specialist în comunicare

La mijlocul anului 2006, o nouă reclamă la telefonia mobilă exploata brandul “Ceauşescu”. Televiziunea Română jubila, obţinând 16.000 de lei noi pentru o secvenţă de 21 de secunde din cadrul Congresului al al XIV-lea al PCR utilizată în clipul publicitar. Compania care îndrăznise să-l includă pe adversarul suprem al libertăţii de exprimare într-o campanie ce promova comunicarea găsise “cârligul” cu care să agaţe atenţia publică. Singurul nemulţumit – Valentin Ceauşescu. Fiul cel mare al fostului dictator dă în judecată operatorul de telefonie, revendicând drepturi de imagine ale tatălui. Instanţa decide că cererea e nefondată. “Ceauşescu” devenise deja un bun public. Şi ciocolăţica “Rom” s-a folosit de imaginea dictatorului care n-a fost niciodată “un dulce”.

 

VIZIUNEA UNUI PUBLICITAR DE TOP

„Nu poate fi transformat într-un erou pozitiv”

Bogdan Naumovici, publicitarul care a fost responsabil de succesul Leo Burnett în România, se crispează puţin atunci când este întrebat despre brandul Ceauşescu şi puterea de a vinde a imaginii şi numelui fostului dictator. Pentru el, Ceauşescu este un brand controversat, la fel ca Hitler: “Folosirea lui poate fi o armă cu două tăişuri. Sigur că numele produce reacţie imediată, dar de cele mai multe ori această reacţie nu este una pozitivă. E unul din motivele pentru care nu mulţi şi-l asumă ca brand”.
 
Şi totuşi, cum se explică prezenţa publică a fostului dictator, care ne zâmbeşte la două decenii de la Revoluţie din reclamele color ale capitalismului? “Sunt tot felul de puşti teribilişti veniţi în advertising care au impresia că e mişto să-l foloseşti pe Ceauşescu. Că vei avea succes cu el, că lumea se va înghesui. Din punctul meu de vedere sunt lucruri care rămân mai bine îngropate”, explică Naumovici.

Publicitarul vede totuşi o cale de salvare a brandului Ceauşescu: demonizarea. “Publicul are sentimente amestecate despre Ceauşescu, dar cei mai mulţi îl detestă. În condiţiile acestea, ai o singură alternativă: să fii de partea publicului şi să-l prezinţi pe Ceauşescu exact aşa cum era, un dictator. Nu poţi să-l umanizezi, aşa cum ai face, de exemplu, cu Che Guevara. Eu nu mi-l amintesc pe Ceauşescu în « vremuri bune» . Poate doar 1968 să fie o bilă albă”.

Naumovici ne explică scurt că, pentru cineva care a primit un AKM la Revoluţie, relaţia cu fostul dictator nu poate fi una normală: “Ceauşescu e un brand care are lucruri asociate, nu e o marcă în sine. Pronunţi numele ăsta şi-ţi vin în minte tot felul de conexiuni negative”. Nici măcar viitorul, când memoria dictaturii se va fi estompat, nu sună ca-n reclame . Naumovici nu crede în succesul brandului: “Peste 30 de ani îl văd pe Ceauşescu în conştiinţa publică exact acolo unde este şi acum. Nu cred că el poate fi transformat într-un erou pozitiv nici măcar de trecerea timpului”.

 

CULINAR

„O shaorma Ceauşescu, cu de toate“

> În aprilie 2007, casa în care copilărise Ceauşescu în Scorniceşti este deschisă publicului de nepotul acestuia, Emil Bărbulescu. Peste 50 de turişti, majoritatea străini, încep să colinde zilnic locul. Sesizând potenţialul afacerii, autorităţile locale anunţă că vor demara negocieri cu proprietarii casei pentru a valorifica potenţialul zonei prin transformarea imobilului în muzeu. Construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, casa din Scorniceşti fusese renovată în 1979 la iniţiativa dictatorului.

> Pe litoral, în 2008, lumea s-a distrat copios în amintirea „tovarăşului”. Tinerii de astăzi nu prea ştiu că „la mare” a fost, în urmă cu vreo patru decenii, doar ambiţia dictaturii de a oferi masei proletare condiţii superioare de petrecere a timpului liber. La două decenii de la căderea comunismului nu prea mai contează. Şi nici „Ceauşescu” nu mai stă în vila de protocol de la Neptun. Priviri curioase şi pofticioase l-au devorat pe Cârmaci anul acesta, iar mii de guri au rostit mecanic aceeaşi formulă magică : „O shaorma Ceauşescu, cu de toate”.

Ideea unei shaormerii socialiste le-a venit unor patroni din Vama Veche convinşi că tinerii revoluţionari vor aprecia nu doar gluma, ci şi meniul. La sfârşitul lui iulie 2008, echipa operativă „de vacanţă” a EVZ, aflată în zonă, raporta: „Obişnuiţii Vămii nu se mai miră de mult că Nicolae Ceauşescu vinde shaorma la una dintre gherete. Vânzătorul, un tânăr cu şapcă de căpitan de vas, e convins că portretele dictatorilor îl ajută să facă vânzare bună”.

VEDERE DE LA MARE. Ceauşescu vinde shaorma în Vamă
Foto: Vlad Stănescu

Citiţi şi: Pădurarul care-i dădea de băut dictatorului

PROPAGANDIŞTII DIN OCCIDENT
Oamenii care i-au umanizat pe dictatori
Edward Joseph Kloberg este probabil primul om care s-a îngrijit “ca la carte” de imaginea lui Nicolae Ceauşescu. Numele americanului născut la începutul anului 1942, marcat de capriciile belicoase ale dictaturilor mondiale, nu mai spune foarte multe astăzi. “Mărcile” la a căror creere a pus însă umărul rămân, peste timp, dovezile talentului lui Kloberg de a cosmetiza tirani. Saddam Hussein, Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga şi Nicolae Ceauşescu au fost, pe rând, clienţii americanului specializat în relaţii publice, lobby şi minciuni. Amoral şi lipsit de scrupule, Kloberg e faimos pentru a fi obţinut o serie de concesii comerciale pentru România din partea Statelor Unite ale Americii, în schimbul cărora ar fi solicitat acordul lui Ceauşescu pentru tipărirea câtorva Biblii. Acuzat că a sprijinit prin acţiunile sale dictaturi odioase, Kloberg s-a achitat cu succes de sarcinile pe care le-a contractat de-a lungul timpului, militând în permanenţă sub sloganul favorit: “Ruşinea este pentru domnişoare”.
 
Imaginea lui Nicolae Ceauşescu, una destul de bună în anumite cercuri ale lumii occidentale la începutul anilor ’80, îi datorează multe acestui american excentric, care se îmbrăca flamboaiant şi conducea maşini de epocă. Chiar brandul postcomunist al fostului dictator român datorează ceva “hologramei” la care a lucrat cu aplicaţie şi talent Edward Kloberg până în 1989. Istoria rămâne însă, până la capăt, ironică. În mai 2005, falit şi bolnav, americanul se sinucide, aruncându-se de pe zidurile unei cetăţi din Roma.

 

 

 

* acest articol, scris in colaboare cu vlad stoicescu, a fost publicat in evenimentul zilei (www.evz.ro), in data de 04.01.2009

miracolul din africa de sud, in alb si negru (II)

Apartheid-ul este o erezie. Cuvintele nu ne aparţin şi, mai mult, le facem o nedreptate. Ele nu ar trebui citite, ci auzite. Vocea lui Charles Villa-Vicencio le dă formă fără nicio ezitare. Bărbatul din faţa noastră a fost toată viaţa un om convins. Convins de faptul că diferenţele rasiale nu te exclud de la cetăţenie. Convins de faptul că albii, Villa-Vicencio unul dintre ei!, greşesc transformându-i pe negri în sclavi. Convins de faptul că trebuie să învăţăm, în fiecare zi, să fim liberi.

Evz.ro a publicat ieri prima parte a unui interviu cu un om care s-a aflat în prima linie a luptei anti-apartheid din Africa de Sud. Charles Villa-Vicencio a condus, la mijlocul anilor ’90, Comisia de Adevăr şi Reconciliere de la Cape Town, instituţia fundamentală care a mediat tranziţia Africii de Sud spre democraţie.

Istoria acestui bărbat alb decis să-şi ignore culoarea pielii şi privilegiile pe care ea le aducea cu sine merge însă mult mai în spate. Merge în stradă, alături de rezistenţa neagră din anii ’70, merge în închisoare şi, mai presus de toate, merge contra propriei familii, una în care tradiţiile ”albe” au însemnat de secole un singur lucru: culoarea te face inferior. Charles a crezut altceva şi s-a decis să trăiască altfel. Citiţi în prima parte a interviului despre cum poţi să lupţi, cu mâinile goale, alături de Nelson Mandela si Desmond Tutu, împotriva semenilor tai înarmaţi cu arme şi cu dorinţa de a te ucide.

Evz.ro vă oferă astăzi finalul unui interviu-maraton despre iertare şi compromis, despre lecţiile trecutului şi nevoile viitorului. Vom afla de ce nu au gândit susţinătorii apartheid-ului şi de ce victimele vor intra în mormânt ca victime, ce este cel mai important în politică şi ce poate face Occidentul pentru viitorul celui mai sărac dintre continente. Şi, mai ales, ce ar trebuie să înveţe România din lecţia Africii de Sud.

EVZ: Cred că aţi urmărit cazul Cambodgiei. Cum vedeţi situaţia de acolo? În prezent se desfăşoară procesul fostului oficial al khmerilor roşii care a condus teribila închisoare S-21.
Charles Villa-Vicencio: Nu sunt un expert în Cambodgia, dar cred că situaţia de acolo e diferită de cea din Africa de Sud din cel puţin două motive. În primul rând, în Africa de Sud am avut această confruntare imensă între albi şi negri, până când cele două părţi au acceptat dialogul şi, prin el, o serie de reguli care să stabilească modul în care vom aborda trecutul, victimele şi călăii. Cambodgia nu a avut acelaşi traseu.

În al doilea rând, legislativul Africii de Sud a decretat că amnestia va fi oferită tuturor celor care vor ieşi în faţă şi vor recunoaşte greşelile şi circumstanţele lor. Iar oamenilor fie li s-a negat iertarea pentru că judecătorii au considerat că mărturia lor nu este completă, fie au fost amnistiaţi. Cambodgia n-a avut parte de un asemenea proces, aşa că locuitorii de acolo vor încă să ştie ce s-a întâmplat, iar singura modalitate de a afla adevărul este prin sistemul judiciar.

Nu e un model profund diferit de Chile sau Argentina, care au oferit în primă instanţă amnistieri în masă, pentru ca apoi să revină, făcând apel la tribunale. Recent, noi am făcut un sondaj şi am vorbit cu oameni care au fost victime ale Apartheidului. Toţi, fără excepţie, au spus că vor să ştie ce s-a întâmplat. “Prioritatea noastră nu e să vedem pe cineva anume în închisoare, ci să aflăm de ce s-a întâmplat asta. Unde e fiul meu? Vreau rămăşiţele soţului meu!” – acestea sunt reacţiile. Oamenii vor adevărul, mărturia completă, într-o încercare de a pune trecutul în spate şi a merge mai departe.

Vorbeaţi de cei cărora li s-a refuzat amnistierea din cauza mărturiilor incomplete. Ce s-a întâmplat cu ei?
Legal, cei cărora nu li s-a acordat iertarea au devenit subiecţi gata să fie puşi sub acuzare. Din acest punct de vedere, tranziţia din Africa de Sud a dezamăgit o mulţime de oameni, pentru că aceste cazuri n-au mai fost continuate în justiţie. Opt sau zece persoane au fost judecate şi acuzate. Dar nu cred că aspiraţia sud-africanilor este de a vedea la lucru mecanismele unei justiţii punitive, ci de a obţine adevărul.

Pledaţi pentru iertarea prin rememorare, şi nu pentru iertarea prin amnezie sau prin răzbunare.
Absolut. În Africa de Sud am avut în faţă trei opţiuni. Erau cei care spuneau “apartheid-ul s-a terminat, să mergem mai departe”. Aceştia erau susţinătorii fostului regim, cei despre care cineva spunea odată că “nu sunt blestemaţi cu o memorie bună”. Apoi, erau cei care cereau procese de tipul Nurnberg, care voiau o formă de lustraţie.

E foarte dificil însă să faci asta atunci când negociezi o înţelegere. Liderii regimului apartheid n-ar fi depus armele niciodată dacă ar fi ştiut că vor ajunge la închisoare. Despre asta e vorba! Aşa că eram într-o situaţie în care nici nu puteam uita, dar nici nu puteam judeca agresorii. Din această situaţie imposibilă s-a născut Comisia de Adevăr şi Reconciliere, al cărei scop era să descopere trecutul, să-l dezbată, să-l înţeleagă şi să-i facă imposibilă recurenţa pe viitor.

”Ce anume ar motiva pe cineva să mă ucidă?”

Acesta a fost scopul final? “Să nu se mai întâmple niciodată”?
Da. Sau măcar să se reducă posibilitatea repetării. Când Comisia a terminat raportul final şi l-am trimis lui Nelson Mandela, el a ridicat cele cinci volume şi mi-a spus “E un capitol aici de 14 pagini, cred că e cel mai important din toată lucrarea. Iar acest capitol se cheamă “Înţelegerea cauzelor, motivelor şi perspectivelor agresorilor”. Să încerci să intri în mintea si inima călăilor, să încerci să înţelegi de ce au făcut ce au făcut, ce anume i-a motivat – dacă nu facem efortul ăsta, răul se va repeta, într-un mod sau altul”. Iar asta e o pildă predată de Nelson Mandela pe care o voi lua cu mine în mormânt. Ce anume ar motiva pe cineva să mă ucidă?

Aveţi un răspuns la întrebarea asta?
Încă mă lupt pentru asta. Cred că are legătură cu modul în care ai crescut, cu modul în care ai învăţat că trebuie să te comporţi.

Insinuaţi că e o chestiune ce ţine de educaţie.
Toţi suntem condiţionaţi, toţi suntem parte a unei inginerii sociale. Mulţi dintre cei care au susţinut apartheid-ului nu au fost, în mod esenţial, nişte oameni răi. Pur şi simplu, nu s-au oprit măcar o clipă pentru a gândi. Erau prinşi în acea situaţie. Şi erau prinşi pentru că aveam la putere un guvern opresiv care nu încuraja oamenii să gândească, să-şi pună întrebări. Aşa că istoria pe care o învăţai în şcoală era unidirecţională, televizorul şi radioul îţi ofereau doar un anumit mesaj. Aşa că oamenii ajunseseră să creadă că aşa trebuie să stea lucrurile.

“De mâine de la ora 8 eşti liber! Ridică-te şi fă ce vrei”

Din acest punct de vedere, istoria ţării dumneavoastră e foarte asemănătoare cu cea a României comuniste.
E similară, sigur că da. Am fost cu toţii condiţionaţi. Noi credeam în apartheid, îl înghiţeam prin laptele mamelor noastre atunci când eram copii. E vorba aici de modul în care te naşti şi eşti hrănit, de tot ceea ce se întâmplă “de la leagăn până la mormânt”, cum obişnuia să spună Martin Luther King. În plus, trebuie să privim şi aspectul privilegiilor economice.

A fost apartheid-ul un capitol rasist sau unul de exploatare? Eu cred că a fost ambele. Unul dintre lucrurile care ne-au adus la confruntare, poate acelaşi lucru care v-a adus şi pe voi, a fost că nu dispuneam de spaţiul necesar pentru o dezbatere politică liberă. “În toţi aceşti ani am căutat căile politice”, spunea din închisoare Nelson Mandela. Şi cred că la asta se referea: dacă vom condiţiona oamenii, dacă le vom acorda unora privilegii, daca îi vom exclude pe alţii şi le vom răpi drepturile, atunci vor pune mâna pe arme, vor omorî, vor viola, vor tortura.

Dar cum faci un cetăţean dintr-o persoană care a fost exclusă întreaga viaţă de la participarea în spaţiul public?
Cu mare dificultate. Daţi-mi voie să vă propun două perspective. Cel mai adesea, cei care au fost excluşi au internalizat trauma. Nu-i poţi spune unui bătrân care a fost exclus toată viaţa şi care n-a avut niciodată curajul de a vorbi: “Gata! De mâine de la ora 8 eşti liber! Ridică-te şi fă ce vrei”. E ca şi cum te-ai aştepta ca maşinile să zboare. Dar ele nu pot să zboare.

”Vor intra în mormânt ca victime”

Bătrânul dumneavoastră este ca omul din peştera lui Platon!
Exact. E tipul acesta de situaţie. În legislaţia care guverna Comisia de Adevăr era o clauză care prevedea că sarcina comisiei este de a repune în drepturi demnitatea umană a victimelor.

Sună a ceva imposibil. Cum repui în drepturi demnitatea umană?
Încerci să le oferi oamenilor un fel de reparaţii materiale, sub forma unor drepturi băneşti, de exemplu. Eu prefer reparaţiile venite sub forma oportunităţilor de educaţie, a asigurărilor sociale şi medicale, a unui loc sigur de muncă. Oferă-le acestor oameni sentimentul că au anumite drepturi. Mai mult însă, totul este o chestiune ce ţine de creier. Cum schimbi minţile oamenilor, astfel încât ei să se vadă pe sine ca demni şi respectabili? Asta ia timp, câteva generaţii. Dacă am învăţat ceva din experienţa Africii de Sud atunci acel lucru este că, din păcate, unii oameni vor intra în mormânt ca victime. Ei nu vor putea niciodată să se ridice pe propriile picioare şi să fie cetăţeni.

“Poţi să ai o tranziţie spre democraţie relativ repede, aşa cum aţi avut şi voi în Romania. Dar aspectul economic, social şi cultural al acestei schimbări necesită o groază de timp pentru a se concretiza”
Charles Villa-Vicencio

PRESIUNE ŞI COMPROMIS

”Politica este despre cât de mare e băţul tău”

Ce credeţi despre situaţia din Iran? Intelectualii iranieni exilaţi au oferit exemplul Africii de Sud ca metodă de democratizare a ţării lor.
Sunt de acord, dar trebuie spus că e foarte uşor să emiţi păreri de la mii de kilometri distanţă. Sud-africanii nu s-au trezit pur şi simplu într-o zi, zicând: “Acum vom avea o schimbare paşnică”. Schimbarea se produce doar prin presiune. Aşa că tind să cred că, dacă se pune suficientă presiune pe ayatollah, atunci el ar putea deveni mai flexibil. Nivelul protestelor e un indicator bun în acest sens.

Vedeţi un scenariu de tipul Tiananmen la Teheran?
Sper că nu se va ajunge acolo. Vă spun însă ceva: în anii ’80 am ajuns la concluzia că singura cale de a convinge regimul să se schimbe este să facem ţara neguvernabilă. Susţinătorii apartheid-ului şi-au dat seama că, pentru a mai fi ceva de moştenit în Africa de Sud, trebuie să renunţe. Presiunea i-a făcut să fie raţionali. La fel, presiunea l-a obligat pe Robert Mugabe să schimbe ceva în Zimbabwe. Despre asta e politica: cât de mare este băţul tău. Cum pot să te forţez să faci un compromis? – asta e politica. Nu e vorba despre moralitate, ci despre presiune. Şi asta vedem astăzi în Iran. Trebuie să ne rugăm doar ca acolo să nu se repete scenariul Tiananmen.

VIITORUL UNUI CONTINENT

”Vestul nu ar trebui să asiste Africa, ci să o responsabilizeze”

Credeţi în puterea culturii populare? În puterea fotbalului, de exemplu, de a aduce oamenii laolaltă? Vă întreb pentru că Africa de Sud va găzdui anul viitor Campionatul Mondial de fotbal.
Îmi place mai mult rugby-ul (râde), mai ales ca l-am practicat şi-l înţeleg mai bine. Dar da, sportul are o contribuţie majoră în a aduce oamenii laolaltă. Trebuie să fim atenţi doar ca identificarea cu echipa proprie să nu producă respingerea celuilalt. Putem fi diferiţi, fără să fim duşmani. Principiul acesta nu funcţionează însă întotdeauna într-un teren de sport.

Cum vedeţi viitorul continentului african? Lucrurile nu par să stea foarte bine.
Nu sunt un pesimist din acest punct de vedere. Africa a avut în mod cert un trecut teribil, mai ales în perioada colonială.

Europa are o mare parte de vină…
Nu doar Europa, dar contribuţia ei a fost decisivă. Colonialismul a impus anumite modele de gândire şi comportament, dar trebuie să notăm că liderii post-coloniali nu au făcut decât să perpetueze aceleaşi tipare. Aşa că locuitorii africani nu pot să arunce exclusiv vina pe europeni. Sper să nu fiu prea romantic, dar cred că există indicii că lucrurile încep să se îndrepte. Trebuie să începem să ne guvernăm singuri, să ne clarificăm problemele etnice, să ne restructurăm ţările. Cred că există semne că africanii au început să abordeze aceste probleme.

Africa are nevoie deci de un anumit sentiment al propriei guvernări, nu de ajutor şi direcţie din exterior. Îmi amintesc de o butadă a antropologului american Marshall Sahlins care spunea: “Ţările aflate în curs de dezvoltare încetează să se mai dezvolte cu ajutor american”.
E adevărat. Şi asta din mai multe motive. Primul e corupţia, pe care Vestul a încurajat-o. Uitaţi-vă la cazul Mobutu, căruia i s-a oferit sprijin pentru că mima anticomunismul. Astăzi, SUA sunt pregătite să sprijine o rezoluţie ONU pentru ca Tribunalul Penal Internaţional să intervină împotriva lui El Bashir în Sudan.

Dar SUA nu au semnat niciodată tratatul care a dat naştere TPI, însă sunt gata să se folosească de instituţie. De ce? Pentru că Bashir nu e de partea lor şi are petrol. SUA sunt însă acord cu regimul Kabila în Congo, deşi acesta nu e cu nimic diferit de orice alt lord războinic local. Acestea sunt contradicţii majore. Aşa că intervenţiile Vestului nu fac decât să alimenteze şi mai mult problemele de acolo. Vestul nu ar trebui să asiste Africa, ci să o responsabilizeze.

Ce poate învăţa România din exemplul Africii de Sud?
Cred că exemplul pe care l-am oferit lumii este că poţi dialoga cu duşmanul tău. Poţi sta de vorbă cu el. Mai mult, este important să vorbeşti despre lucrurile pe care ai vrea mai degrabă să le eviţi. Chiar daca ţipaţi unul la altul, e mai bine decât să vă împuşcaţi. Un jurnalist mi-a spus în ziua predării raportului Comisiei: “Ţara asta suferă de cronicizarea ‘sindromului Adevăr şi Reconciliere’. Nu mai pot să deschid televizorul fără să vad o istorie despre cine a omorât pe cine, nu mai pot să deschid radioul fără să aud vreo poveste îngrozitoare, nu mai pot deschide ziarul fără să citesc despre cineva care a suferit. Trebui să se termine, nu mai putem”.

Şi i-am zis: “Prietene, ceea ce-mi spui este o veste bună, nu una proastă. Vestea bună este că nimeni în ţara asta, negru sau alb, nu va mai putea să spună vreodată că apartheid-ul n-a existat sau că nu a ştiut de existenţa sa”. Trebuie să vorbeşti despre lucrurile acestea, ăsta e exemplul Africii de Sud.

“Ştiu că sunt ţări care au rezervat deja etaje întregi în hotelurile din Cape Town, ca o garanţie că vor avea locuri de cazare la momentul înmormântării lui Nelson Mandela, care sperăm să fie cât mai târziu posibil. Acesta e lucrul minunat: Nelson Mandela a devenit un simbol mondial pentru tot ceea ce este decent. Oameni din întreaga lume se pot identifica cu acest erou şi pot spune: dacă acest om a luptat pentru anumite lucruri, atunci şi eu trebuie să lupt pentru ele. Îi mulţumim Domnului pentru Mandela”
Charles Villa-Vicencio

BINELE ŞI BINELE ABSOLUT

”Am sacrificat justiţia pentru reconciliere”

Păreţi să fi dezvoltat o viziune teologică asupra drepturilor umane. Nu sunteţi tocmai un fan al perspectivei ”iluministe”. V-am auzit vorbind chiar de “fundamentaliştii care susţin drepturile omului”.
Formaţia mea teologică m-a influenţat, desigur. Între timp, am avansat, nu mă mai ocup cu asta. Sau am involuat, depinde cum vreţi să priviţi (râde). Îmi aduc aminte că la sfârşitul lucrărilor Comisiei de Adevăr, un reporter a venit şi m-a întrebat: “Aţi fost profesor de teologie, v-a ajutat cu ceva acest lucru?”. Şi i-am răspuns: “În toţi aceşti ani, abia dacă am folosit un concept sau un simbol cu implicaţii teologice. A fost însă cea mai teologică muncă pe care am depus-o vreodată”.

Aşa că, pentru mine, lupta pentru drepturi umane, pentru demnitate, are legătură cu o perspectivă teologică asupra fiinţei umane. Ce ne-a creat Dumnezeu să fim? Ce înseamnă când spunem că omul este chipul şi asemănarea Domnului? Cred că lupta pentru drepturile omului este, de fapt, dusă pentru a crea spaţiul necesar acestui ideal teologic. Aşa că devin puţin agitat atunci când mi se vorbeşte despre declaraţia universală a drepturilor omului, despre legi internaţionale, despre tribunale de judecată. Da, acestea sunt idealuri pozitive, dar uneori trebuie să începi din altă parte.

În cazul Africii de Sud, la sfârşitul apartheid-ului nu le-am pregătit călăilor ceea ce meritau cu adevărat. Nu ne-am raportat la drepturile omului dintr-o perspectivă juridică. Am sacrificat justiţia. A fost compromisul necesar pentru a obţine reconcilierea societăţii. Vedeţi, nu este întotdeauna o alegere între justiţie şi pace, ci, precum în cazul nostru, una între diferite moduri de a face ceea ce este drept.

Aşa cum ei nu dispunea de suficiente arme pentru a ucide toţi opozanţii regimului, dumneavoastră nu dispuneaţi de suficiente închisori pentru a condamna toţi călăii…
Sigur, pur şi simplu n-am putut s-o facem. Şi n-am fi avut parte de o înţelegere, ci de o baie de sânge. Eu încă spun că trebuie să te gândeşti la aspectul legal foarte atent şi să te gândeşti la implicaţiile politice. Dacă am fi insistat că oficialii regimului trebuie acuzaţi, ei nu şi-ar fi depus armele. Am preferat să spunem “nu te vom băga la închisoare, dar dă-ne arma”. Cred că democratizarea este despre cum să îţi asumi paşi mărunţi. “Binele absolut” este adversarul cel mai teribil al “binelui”. Multumeşte-te cu mai puţin şi ia-o pas cu pas.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a fost publicat pe www.evz.ro in data de 02.07.2009