You are currently browsing the monthly archive for November 2009.
În niciun alt oraş nu miroase atât de tare a viaţă, a ghenă, a lux, a deznădejde şi a moarte în acelaşi timp. E capitala olandeză, europeană şi, poate, mondială a distracţiei care merge până la depravare. Amsterdamul e magic, pentru că e liber şi ştie exact ce înseamnă asta.
A trecut ceva timp de la povestea aceasta, dar nu e ca şi cum ar conta. În adânc, Amsterdamul nu se schimbă.
E 30 aprilie 2009, Ziua Reginei. Amsterdamul s-a colorat în portocaliu, ca ţările din Răsărit la ultimele revoluţii ratate. Suntem patru. Am intrat în burta acestei mulţimi-balaur (cu sute de mii de capete colorate şi fantastice) căutând, fiecare, altceva.
Alexandru e jurnalist. Are douăzeci şi cinci de ani. După o săptămână lucrătoare, când s-a întors în România, a scris aşa: „Amsterdamul respiră prin toţi porii un erotism vicios şi aparte, te loveşte cu voluptatea sa sobră, te poartă pe culoarele unei istorii măreţe şi, la final, te invită calm în decoruri suprarealiste”.
Raluca e eco. S-a rătăcit de câteva ori pedalând pe străduţele curate şi încâlcite ale oraşului ăsta clocotitor. Un clişeu cu aromă de contabilitate: sunt 500.000 de biciclete în Amsterdam. Nu e puţin lucru. A revenit acasă cu câteva lalele şi cu genunchii zdreliţi, ca un copil neascultător. E complicat să fii turist-biciclist în Amsterdam.
CA ÎN EXOD
Ştefan poartă genul acela de barbă nerasă care te îmbătrâneşte şi căciuli cu inserţii jamaicane. E aici ca să o facă legal. Fumează. Sunt sute de coffe-shop-uri în Amsterdam şi marijuana pentru toate gusturile şi categoriile sociale. Rămâne pentru totdeauna replica lui Ştefan, veşnic înfometat şi însetat, într-un Amsterdam ameţitor: „Mă simt ca în exod”. În ceea ce mă priveşte, am mers pentru că m-am îndrăgostit. A fost întâi imaginea aceasta pe internet: un pod care uneşte două străzi mici. Străzile mici sunt păzite de case înalte şi înguste. Şi mai e liniştea, un colţ de linişte într-un oraş care nu e în toate minţile. Era seară în imaginea asta şi un gol, străzile stăteau sub golul acesta şi sub linişte. Sunt 1.200 de poduri în Amsterdam şi niciunul urât.
A mai fost, apoi, pictorul acela nebun care şi-a tăiat urechea într-un gest de frondă, la beţie, sau aşa. Muzeul Van Gogh e ceva ce Ştefan a pierdut. Ceva ce rămâne mult după ce ultima ţigară se va fi stins.
DECI, CINE A FOST ANNE FRANK?
La urmă, şi decisivă, a fost ea. O fată într-un sacou gri, cu părul ciufulit. Anne Frank. „Cine e Anne Frank?” e o întrebare caraghioasă şi probabilă în România. Istoria e aşa: în Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii, milioane de oameni în fiecare an, se aşază unii în spatele altora, şi aşteaptă, într-o ceremonie solemnă, să intre în „Casa Memorială Anne Frank”. Aproape, dintr-o statuie, zâmbeşte reţinut o fetiţă. Deci, cine a fost Anne Frank? Între 12 iunie 1942 şi 1 august 1944, această adolescentă evreică a ţinut un jurnal despre Amsterdamul mutilat din vremea Holocaustului.
Anne Frank a murit în 1945, la 15 ani, bolnavă de tifos. Peste două săptămâni lagărul unde ajunsese avea să fie eliberat. E, probabil, cea mai cunoscută victimă a Holocaustului. Jurnalul ei a fost tradus pretutindeni, a ajuns în sălile de teatru şi în cinematografe şi şi-a câştigat dreptul la nemurire. Amsterdamul meu a fost un amestec de uimire, încântare şi silă. Olandezii ştiu să se îmbete şi să danseze, îşi fac nevoile în public, nu poartă perdele la geamuri. Sunt un fel de barbari rataţi. Au construit, cu inteligenţă, o societate deschisă, complexă şi tolerantă acolo unde alţii s-ar fi mulţumit cu o mlaştină. Bisericile lor sunt gigantice şi goale. Lângă locurile unde femei tinere şi bătrâne, de toate rasele, îşi expun, în vitrine, sexul. Aşteptând, fardate şi obosite, clienţii.
* acest articol a fost publicat in adevarul literar si artistic din data de 19.11.2009
Mordechai Buchman a evadat dintr-un lagăr de concentrare. Şi-a schimbat numele ca să supravieţuiască. În 1980, un tânăr dramaturg şi actor păcăleşte autorităţile că pleacă în Israel pentru două săptămâni, să-şi vadă bunicul. Era fiul lui Mordechai Buchman şi juca la Teatrul Evreiesc în „Minciunile unui bufon”.
Avea nevoie de impostura aceea pozitivă şi salvatoare pentru a evada din lagărul comunist. Era absurd şi era frig la Bucureşti, ca într-o anticameră a morţii: „La teatre, oamenii stăteau în paltoane, iar actorii jucau şi ei cu paltoane, chiar dacă dedesubt aveau costume de epocă. Era tragic şi comic în acelaşi timp”.
Mordechai Buchman şi-a luat numele Ion Mihăileanu. Fiul său, Radu, fostul actor din „Minciunile unui bufon”, face filme, trăieşte în Franţa şi vine în România cel puţin o dată pe an. Recunoaşte că are nevoie de ţara în care s-a născut ca de un drog.
Radu Mihăileanu a regizat în 1998 „Trenul vieţii”, trenul acela încărcat cu evrei care voiau să păcălească moartea deghizaţi în nazişti. În 2006, filmul său „Trăieşte!” a fost distins cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original. E tot o poveste în care pentru viaţă se plăteşte cu o minciună.
În noiembrie 2009, Radu Mihăileanu a mai arătat lumii o piesă din puzzle-ul său de capodopere: „Concertul” (film în care îl veţi regăsi, printre alţi români, şi pe Vlad Ivanov).
„Concertul”, pe scurt: un dirijor se opune, în regimul lui Brejnev, eliminării instrumentiştilor evrei din orchestrele de pe întinsul Uniunii Sovietice. Este concediat, se îneacă în votcă, îşi revine greu şi, după treizeci de ani, încă spală podelele Teatrului „Balşoi”.
Îşi recuperează, ca în vis, colegii distruşi (artiştii ajunseseră şoferi de ambulanţe, cântau la înmormântări sau făceau coloana sonoră la filme porno), pretind că sunt adevărata orchestră a Teatrului „Balşoi” şi merg să susţină un concert, de fapt Concertul, la Paris.
Urmează ciocnirea violentă şi amuzantă dintre „barbarii din Est” şi luminile Vestului civilizat. Ce reuşeşte Radu Mihăileanu ţine de geniu. Merge pe sârmă între durere şi umor, o durere adâncă, rafinată şi un umor cerebral, inteligent.
Spunea că filmul său este despre recâştigarea demnităţii umane şi despre armonie. De fapt, e tot ce se mai poate face azi cu o idee demodată ca „binele învinge”.
Vineri seară, în timp ce în televizoarele românilor se juca „Dezbaterea”, Radu Mihăileanu era la „Studio”, cinematograful unde a văzut prima oară un film. La sfârşit, după „Concert”, o sală de spectatori bântuia, fericită, pe străzile Bucureştiului. Ştiau ei ceva. Banal şi important: preşedinţii de ţară vin şi pleacă. Filmele rămân.
* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 22.11.2009
Pe 15 noiembrie 1979, petrolierul “Independenţa” (cu o capacitate de 150. 000 de tone) era lovit de un vas grecesc în strâmtoarea Bosfor. 42 dintre cei 45 de membri ai echipajului de pe nava-amiral a flotei româneşti şi-au pierdut atunci viaţa.
S-au împlinit treizeci de ani de când “Titanicul” românilor a ars şi s-a stins în Marea Marmara. Peste dimineaţa aceea de noiembrie s-au aşternut trei decenii de uitare şi nedreptate. Rândurile acestea strâng o istorie în care se amestecă superstiţii (nava a fost “botezată“ de Elena Ceauşescu, într-un ritual ratat), suspiciunile unei conspiraţii (scufundarea vasului ar fi fost programată de Uniunea Sovietică, îngrijorată de independenţa energetică a României) şi altceva, dramatic şi real. Anume: flăcări, ţiţei, cadavre mutilate, o tăcere vinovată şi un anonimat scandalos.
Nu trecuseră decât patru ore şi jumătate din ziua de 15 noiembrie 1979, când petrolierul românesc a fost lovit de cargoul grecească “Evriali”. În urma coliziunii, tancurile de marfă de pe “Independenţa” s-au spart. Scânteile produse de frecarea celor două nave au declanşat conflagraţii teribile. Mândria flotei româneşti a sfârşit îngropată în foc şi fum. 42 dintre membrii echipajului românesc au murit. 11 trupuri nu au fost niciodată găsite. Destinul şi-a întins braţul şi a scos din valuri trei bărbaţi vii: Sorin Mihăilescu, şef mecanic, Dragoş Voicescu, ofiţer mecanic III , şi marinarul Ioan Gomboşanu. Pentru ei, “supravieţuitori” e un cuvânt incomplet. Mai potrivit ar fi: oameni care şi-au lăsat în marea aceea arsă fărâme de piele şi de suflet.
Preţ pe viaţă: 20 de dolari
Vinovat de producerea accidentului a fost găsit Alekos Adamopulos, comandantul grec al lui „Evriali”. Nu avea nici 30 de ani. Pedeapsa? Condamnat iniţial la douăzeci de luni de închisoare, a scăpat achitând „contravaloarea” detenţiei. 850 de dolari. Adică 20 de dolari şi 23 de cenţi pentru fiecare viaţă. A plătit şi nimeni n-a mai ştiut nimic de el. „Independenţa” era evaluată la patruzeci de milioane de dolari. În ziua fatală era încărcată cu 95.000 de tone de ţiţei din Libia. Valorau douăzeci de milioane de dolari. Vasul a ars 29 de zile. 29 de zile în care cerul Istanbulului a fost înlocuit de nori negri care se năpusteau asupra oraşului cu intenţii criminale.
Departe, în România, erau văduvele, 45 de orfani şi o mare de tăcere. Partidul Comunist se pregătea de cel de-al XII-lea Congres, programat pe 19 noiembrie 1979. Pierderea „Independenţei” nu-şi găsea locul într-un deceniu de „împliniri măreţe”. Era inacceptabilă, deci trebuia ignorată. Morţii erau condamnaţi să rămână neştiuţi. „Scânteia” din 16 noiembrie 1979 a publicat o „ştire” banală sub titlul „Accidentarea gravă a petrolierului Independenţa”. Erau rânduri standard, ca zâmbetele de gheişă, aşchii oarecare dintr-o limbă de lemn care nu spunea nimic. Cuvinte pierdute în pagina 5, între programul TV şi vremea probabilă.
LA BOTEZ
Elena Ceauşescu şi blestemul
E sfârşitul lui mai 1977. Nicolae şi Elena Ceauşescu participă la botezul şi lansarea de apă a celei mai mari nave construite până atunci în România. Oamenii muncii aplaudă, se scandează inevitabilul „Ceauşescu şi poporul”. Elena Ceauşescu este aleasă naşa giganticului petrolier. Poartă un palton în nuanţe deschise, modern şi totodată caraghios. Mâna apucă sticla de vin spumant „Zarea” şi o lansează prost înspre navă. Spune textul convenit: „Te botez «Independenţa» şi-şi urez drum bun!”. Sticla, spânzurată de panglici tricolore, îşi încetineşte zborul şi nu se sparge. Un val de emoţie şi de spaimă traversează Şantierul Naval. Pentru marinari, tradiţia e un sfânt invizibil şi neînduplecat. Când sticla nu se sparge la botez e semn că nu va fi bine. Constantin Dăscălescu, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, transpiră nervos şi întreabă îngrijorat-stupid de ce nu a fost pregătită cum trebuie sticla. Din ziua aceea, pe străzile Constanţei, după cuvântul „Independenţa” a urmat întotdeauna cuvântul „blestem”.
DOCUMENT
Cartea de neocolit
Constantin Cumpănă îşi strânge părul într-o coadă care, încercuită, se predă unui elastic curajos colorat. Seamănă bine cu Russel Crowe în „State of play” („Jocuri la nivel înalt”), filmul acela în care un reporter vechi încheie o investigaţie complicată luptând cu toate armele dispărute din tolba ziaristului nou, de net. Constantin Cumpănă e un gazetar meticulos şi, desigur, obsedat. Pe parcursul a şaptesprezece ani s-a documentat despre tragedia navei „Independenţa”.
De ce a făcut Constantin Cumpănă treaba asta lungă şi grea? Un început de răspuns: din 1973 până în 1990, a lucrat la Şantierul Naval Constanţa. Se ocupa şi de sectorul de aprovizionare cu tablă navală. A participat, cumva, la naşterea „Independen
ţei”. De aceea, în noiembrie 1979 a simţit că s-a rupt şi a dispărut acolo, în mare, ceva din el.
Patru milioane de ore
Mai târziu s-a făcut Revoluţia şi Cumpănă s-a întâlnit cu jurnalismul. Era începutul anilor `90 când pe adresa săptămânalului „Contrast” a venit o scrisoare de la o văduvă. Soţul ei murise pe vas, iar despăgubirea nu venise niciodată. Cumpănă a făcut un serial în opt episoade despre „Independenţa”. În urma campaniei de presă, familiile victimelor au încasat câte 10.000 de dolari, banii care li se cuveneau printr-o hotărâre judecătorească definitivă (văduvele câşstigaseră procesul cu statul român).
Constantin Cumpănă visează în litere. E cumva explicabil: e din Iaşi. De fapt, e un haiduc şi un sentimental. A intrat în vieţile acestor familii, ele îi cereau explicaţii şi el tăcea. Pentru că despre ce se întâmplase cu petrolierul se ştia puţin. De aceea a scris Constantin Cumpănă cartea „Tragedia navei Independenţa”, o colecţie impresionantă de date şi mărturii (i-au rămas inaccesibile cercetătorului eventualele înregistrări video făcute de oamenii Securităţii). De aceea, într-o zi de octombrie a anului 2006 (cu şapte ani mai târziu decât ar fi vrut) a lansat volumul într-o sală plină.
Erau acolo văduve îmbătrânite, copii care au crescut fără tată şi constructori ai „Independenţei”. Cumpănă a găsit acte în care se preciza: volumul total al orelor de muncă pentru a se face petrolierul a fost „4.105.222 ore”. Număraţi: patru milioane de ore.
Sala era plină. şi mai erau 42 de lumânări aprinse. A fost proiectat un film scurt făcut de Cumpănă. Coloana sonoră era melodia „Destin” a formaţiei Cargo. Toţi plângeau. Autorul simţea ceva greu de explicat: „Le vedeam pe acele femei cât erau de marcate, parcă adusesem un pic din viaţa lor înapoi. Eu eram fericit ca şi cum mi se năştea un copil”.
/100
„Autorităţile i-au uitat. Toată lumea se comportă ca şi cum 15 noiembrie 1979 n-a existat. De ce?”
Cristina Boroiu, fiica unei victime de pe „Independenţa”
„ORFANA”
„Nu ştim dacă în mormânt e tata”
Marin Boroiu era timonier II. Când a plecat în ultimul voiaj, pe „Independenţa”, soţia lui, Caliopi, era însărcinată. Când a ieşit pe uşă a spus nişte vorbe ciudate: „Dacă e băiat, să-l cheme Cristi”. Călătoria asta trebuia să dureze doar câteva săptămâni. De ce a spus aşa? Cristina, fiica lui, încă se întreabă. Nu şi-a cunoscut tatăl.
Cu câteva săptămâni în urmă s-a măritat. E o femeie frumoasă, are privirea aşa cum e marea în dimineţile liniştite. Când era la grădiniţă, cineva, nu mai ştie cine, a întrebat-o: „Pe tine de ce nu te ia tatăl tău?”. Cristina n-a avut răspuns. A dus întrebarea mai departe, la mama ei. „Atunci mi-a spus, prima dată, că tata a murit”. Cum, avea să afle mult mai târziu. „Şi la pomeni se vorbea în şoaptă. Mă protejau, de fapt nici nu ştiau ce să-mi zică. Când s-a întâmplat, mama era gravidă în trei luni. Au vrut să-i facă întrerupere legală de sarcină, fiindcă exista riscul să nu mă nasc normală. Mamei îi era mereu rău, leşina. Ştiţi, nava trebuia să ajungă chiar în ziua aceea, pe 15 noiembrie, la Constanţa. Mama cumpărase mâncare şi bere. Aştepta. Lucra la CFR, teleimprimator telex, când i-au spus. Vă daţi seama…”.
„Arzând ca nişte şobolani pentru alţii”
La şcoală, copiii o porecliseră „orfana”. „Aşa auzeau acasă la ei. Eu învăţam bine şi părinţii lor mă dădeau exemplu: «Uite, orfana, ce note mari are». Ziceau şi ei la fel. De unde să ştie cum doare?”. Când au apărut primele articole în «Contrast», Cristina lua, pe ascuns, ziare şi se ducea cu ele la şcoală. Era mândră că numele tatălui ei apare acolo.
Caliopi Boroiu nu s-a recăsătorit. Din cei 10.000 de dolari primiţi în 1993 şi-a cumpărat un televizor color NEI, îl are şi acum. Pe restul i-a folosit pentru educaţia fetei. Ce a rămas a pus deoparte, pentru înmormântare.
Cristina are şase joburi. E doctorand şi lector la o Facultate de Drept. Constănţenii o cunosc însă ca pe fata care prezintă rubrica de astrologie la o televiziune locală. S-a îndrăgostit de stele şi zodii, demult, într-o vacanţă de vară, când a devorat biblioteca de specialitate a unei mătuşi din Covasna. Dar cum s-au aliniat planetele, în ce mod nenorocit, de s-au oprit în acelaşi loc 42 de destine, asta nu se poate explica.
Părinţii timonierului Boroiu trăiesc. Sunt oameni la 90 de ani. Când aud numele lui Marin plâng şi atât. Ei i-au povestit că bărbatul mort, învelit în celofan, care a ajuns în casa lor nu era tatăl ei. „El avea o cicatrice pe spate, de la o operaţie de plămâni. Cadavrul nu o avea. Nu ştim dacă în mormânt e tata”. Fratele lui Marin Boroiu, Gheorghe, e tot marinar. A trecut prin strâmtoarea Bosfor pe nava „Drăgăşani” şi a văzut „Independenţa” arzând.
Dacă ar fi scris ea articolul acesta, Cristina ar fi pus „conspiraţie” în titlu, lângă un semn de întrebare: „Da, eu cred că a fost ceva necurat. Au murit arzând ca nişte şobolani pentru alţii”.
„Îmi pare rău că am scăpat”
PERSPECTIVE
Citiţi mâine povestea supravieţuitorilor de pe „Independenţa”. Mărturia lui Sorin Mihăilescu este copleşitoare: „Îmi pare rău că am scăpat, mai bine muream atunci!”.
Constantin Preda, căpitan de cursă lungă, comandantul-titular al petolierului, era în concediu pe 15 noiembrie 1979. După trei decenii, vorbeşte despre răni aproape vindecate şi invită la tratarea subiectului ca pe unul istoric.
Maria, văduva inginerului cercetător Aurelian Pană, îşi aminteşte de soţul ei, al cărui trup nu a fost găsit: „Am făcut slujbă fără mort, trecea lumea, se închina şi întreba unde e”. De ce a plecat Aurelian în cursa morţii? „Făcuse un infarct şi, cum nu se găseau medicamente, a plecat să cumpere de pe acolo”.
**************************************************************************************************************************
După ce ieri v-a prezentat contextul în care a avut loc accidentul petrolierului de mare tonaj lovit în Marea Marmara de un cargo grecesc, “Adevărul” continuă să scrie despre tragedia de acum trei decenii.
Sorin Mihăilescu a fost pe “Independenţa”. Trăieşte, dar ar fi vrut să moară acolo. „Era mai bine…”. Urmează o pauză în care e potrivit să aflăm că singurul său copil, Alfred, a fost asasinat în vara anului 1996, în Mamaia. „Era mai bine… Poate se spărgea blestemul şi nu-mi mai murea băiatul”, spune Mihăilescu. E un munte de om. Un munte de om care plânge. În noaptea exploziei a dormit puţin. S-a trezit înecat în transpiraţie. „Ştiu că nu o să mă credeţi, căci nu e de crezut, dar am visat că o să sărim în aer în Bosfor! Am simţit ce o să se întâmple”. Premoniţia i-a ridicat garda. Dintre toţi cei de pe „Independenţa” , Sorin Mihăilescu, şef mecanic, a avut cea mai bună stăpânire de sine, a reacţionat cel mai logic. Aşa a trăit.
Constantin Preda este căpitan de cursă lungă. Era comandantul-titular al „Independenţei”. Pe 15 noiembrie 1979 (a picat într-o joi) era acasă, la Constanţa, în concediu. Aşa a fost să fie. Înspre El Sider, în Libia, să încarce petrolierul cu zeci de mii de tone de petrol, cu echipajul pe care Constantin Preda îl numeşte „al meu” a plecat comandantul Dorinel Mihai. Dorinel Mihai cânta des la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Se spune că divin. Constantin Preda a ajuns acum la vârsta la care marea e doar ceva de demult care încape între rame de tablou. Constantin Preda pictează. Şi are remuşcări. „Uite, Teodoru Brăduţ, ofiţer maritim III, făcuse stagiul cu mine, pe Independenţa şi nu voiau să-l primească în voiajul acela. Personal am intervenit ca el să meargă…”. Constantin Preda e un om cu sensibilităţi militare. Toată viaţa şi-a controlat emoţiile. Acum nu mai poate. Se simte liber să ofteze şi spună aşa: „Unii nu ştiu ce s-a întâmplat, alţii îşi amintesc în fiecare zi”.
Leonard Cotlearenco ar fi trebuit să fie şi el în concediu. Fiindcă nu avea telefon, au venit să-l ia de acasă, de la Agigea. Ofiţerul electrician I dormea. Saşa, tatăl său, a intrat în cameră, a ezitat, poate, cu piciorul suspendat peste prag, şi l-a trezit. Leondard s-a dus pe „Independenţa” şi a murit. Era născut de Crăciun. Trupul său fără viaţă a fost între primele opt cadavre pe care le-au pescuit bărcile de salvare de lângă vas. Ovidiu, fratele său geamăn, trăieşte şi navighează. Are 56 de ani. De trei decenii e ca şi cum jumătate din el s-a pierdut.
Aurelian Pană era inginer cercetător. Înainte să plece în cursa morţii făcuse un infarct. Acum, soţia lui, Maria, poate să spună fraza aceasta incredibilă: „Nu se găseau medicamente. El a plecat cu gândul că poate cumpără de acolo ceva pentru inimă”.
Anghel Dima, electrician de bord, a lăsat o văduvă, pe Ştefania, şi un copil orfan. De fiecare dată când se întorcea acasă de la şcoală, băiatul de opt ani întreba: „Tot nu a venit tata?”. Când a înţeles că tatăl lui nu mai vine, Sorin s-a hotărât să se facă marinar, ca el. A navigat prin Bosfor. Arunca în apă ţigări şi pâine. Aşa fac marinarii când trec pe lângă un loc unde a avut loc o tragedie. În 1992, la doar 21 de ani, Sorin Dima a murit răpus de un puternic sindrom depresiv.
Fred Fleet nu e din povestea aceasta, dar contează. Era ofiţerul de cart când Titanicul s-a întâlnit cu icebergul, cu moartea şi cu istoria. Cheia de la dulapul în care se aflau binoclurile de mare putere folosite de ofiţerii observatori fusese uitată la ţărm pe 10 aprilie 1912, când vasul plecase să- şi găsească destinul. Întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă acea cheie ar fi fost la bord, Fred Fleet a răspuns: “Am fi ocolit gheţarul”. „Ceea ce înseamnă că era ceva de neocolit în noaptea aceea. Şi după” – a scris, peste ani, un ziarist român stabilit la Londra.
SUPRAVIEŢUITORII
„E de groază, fraţilor. Trebuie să ne aruncăm”
Au fost trei. Dragoş Voicescu, ofiţer mecanic III, Ioan Gomboşanu, marinar, şi Sorin Mihăilescu, şef mecanic. Primii doi au depus mărturie despre ce s-a întâmplat pe „Independenţa” în paginile cărţii despre tragedie publicate de Constantin Cumpănă în 2006.
Pe Voicescu, accidentul l-a prins dormind. A fost trezit de soneria de alarmă. Auzea un zgomot care, în limba marinarilor, înseamnă „Rol de abandon”. A crezut că e un exerciţiu de rutină. Din cabină a ieşit calm, în pijamale şi cu ghetele în picioare. Prima imagine: Sorin Mihăilescu alergând disperat dinspre bordul babord spre tribord. Urla: „E e de groază, fraţilor. Trebuie să ne aruncăm în apă”. Voicescu s-a întors la cabină şi şi-a luat centura de salvare. Apoi l-a văzut pe şeful mecanic sărind. Aşa că a închis ochii şi a s-a aruncat în gol, de la o înălţime de 17 metri („Independenţa” era cât un bloc de 15 etaje!).
La ce s-a gândit în clipele acelea în care fiecare secundă desparte viaţa de moarte? „Trebuie să trăiesc. Asta e tot ce ştiam. Am sărit în apă fiindcă am înţeles că pe navă era mai rău. Alţii s-au refugiat în cabine, aşa s-au gândit. A fost inspiraţie, şansă, destin”. Când a ieşit la suprafaţă, nu mai avea pantofii şi pantalonii de pijama. A înotat spre mal. Doar el a ajuns singur acolo. A înotat o oră şi jumătate simţind căldura de iad a flăcărilor. S-a refăcut într-un spital militar. Fiindcă presa turcă nu a scris nimic despre el, în România, la Piteşti, părinţii îl considerau mort. Acasă s-a întors cu avionul. Pentru un om al mării, ăsta e epilogul oricărui coşmar.
Ştergătoarele de parbriz, aproape de moarte
Marinarul Ioan Gomboşanu îi povestea lui Constantin Cumpănă, în 1990: „Tancul Independenţa se afla în mişcare, nu eram la ancoră, cum s-a speculat. Navigam respectând toate regulile. Nu a fost vina noastră”. În mare, cu o mână mânjită de ţiţei şi cu focul în spate, lui Ioan Gomboşanu i-a ieşit în faţă un colac de salvare rătăcit. L-a dat la o parte: „M-ar fi încurcat”. Acolo, la limită, şi-a adus aminte asta: „Am simţit apropierea morţii. M-am gândit la soţie, la copilul care îmi murise de curând şi la faptul că în urmă cu mulţi ani, după o petrecere, am luat nişte ştergătoare de parbriz de la o maşină”. La aproape 50 de metri de ţărm l-a pescuit o ambarcaţiune condusă de un turc şchiop. L-au dus la Spitalul Haydarpaşa, unde a învăţat ce înseamnă „arcadaş”. Asistentele repetau cuvântul acesta. Arcadaş înseamnă prieten. În salon îl aştepta Sorin Mihăilescu.
Sorin Mihăilescu: „Mai bine muream”
DEZNĂDEJDEA
Pe şeful mecanic de pe „Independenţa” l-am găsit acasă, în trening. În urmă cu câteva luni a făcut un infarct. L-a dus, aşa, pe picioare. La spital le-a spus râzând unor doamne de acolo: „Mă tem că am făcut o boacănă”. Nu era de râs.
Ceva important: Sorin Mihăilescu n-a mers înainte din dragoste de viaţă. A mers înainte fiindcă nu a avut de ales. Nu i-a plăcut, la început, pe mare. Avea rău. Voma tot. Cu „Independenţa” n-a vrut să plece. Şeful mecanic dinaintea lui dăduse şapagă cinci cartuşe de ţigări să nu mai navigheze cu ea. Ştia toată Constanţa că nava asta e blestemată, de când nu se spărsese, la botez, sticla lansată de tovarăşa Elena Ceauşescu. Alfred, fiul lui Sorin Mihăilescu, a fost făcut pionier pe „Independenţa”, chiar înainte de ultima cursă. Şapteseprezece ani mai târziu, Alfred, şi el marinar, a fost asasinat. De atunci, soţii Mihăilescu trăiesc fără busolă. Îşi botezaseră fiul aşa, fiindcă tatăl vitreg al lui Sorin a fost Alfred Teodorescu, cel mai vechi comandant de cursă lungă din flota comercială românească.
Papa Al nu ajunge la Veneţia
„Îi spuneam Papa Al. El s-a făcut marinar ca să ajungă la Veneţia. I-a zis lui cineva, când era mic, că acolo e frumos. În 45 de ani de meserie, a ancorat în toate colţurile lumii, dar la Veneţia n-a ajuns”.
Apoi: „Mai bine muream eu”. Bărbatul de 65 de ani o spune cu resemnare şi cu furie. Dumnezeu? Dumnezeu apare atunci, pe „Independenţa”, în ultima frază pe care a ţipat-o Mihăilescu înainte să plonjeze cu picioarele înainte. Apare lângă câţiva sfinţi şi nişte cuvinte mai puţin ortodoxe, marinăreşti. Şeful mecanic a văzut cargoul grecesc lovind implacabil, ca destinul în tragediile antice. A făcut gesturi disperate cu lanterna şi a strigat: „Mă, tâmpitule, opreşte-te! Ne omori, mă, nenorocitule!”.
Ce este omul
În infernul de pe navă, Mihăilescu şi-a rupt o mână şi n-a simţit, a aruncat în mare navete goale de apă minerală, pentru ca aceia care vin după el să aibă un sprijin. Şi a sărit. „Urlam pe acolo de nebun: Hai, toţi, în baltă! Nicio clipă nu m-am gândit că voi trăi, dar nu voiam să mor ars. Şi uite că am scăpat. M-a salvat condiţia fizică. Făcusem sport de performanţă. Dacă m-ar fi cronometrat cineva, mă declarau campion olimpic absolut. Aveam fundul ca statuile, nu-mi intra un ac. Frică, tată! Groază! Moarte, peste tot numai moarte! M-au pescuit unii cu un yacht. Se numea Ana Bella, nume de femeie frumoasă”.
Sorin Mihăilescu mai pleacă din când în când pe mare. „Când se termină banii”, spune soţia. Când trece prin Bosfor se duce în cabină şi plânge. „Faci pe ea de bărbăţie! Când am văzut eu monstrul ăla (n.r. – Independenţa) cum arde, am avut revelaţia la faptul că omu` nu înseamnă, bă, nimic. E un rahat în faţa naturii. O bagi în aia a măsii de viaţă”.
Cel mai greu i-a fost în spital când sunau rudele băieţilor de pe echipaj. „Am simţit atunci nevoia să mă sinucid”. „Îmi părea rău că am scăpat. Multă vreme m-am simţit vinovat”. Întors în ţară, şeful mecanic s-a închis în el şi în casă. O văduvă îl ameninţase că îi dă cu vitriol pe faţă, că de ce nu l-a salvat şi pe bărbatul ei: „Cum să-i explici cuiva care a pierdut tot că nu puteam să fac nimic?”.
Sorin Mihăilescu e dezgustat de felul cum a dispărut respectul pentru marinarii români: „Suntem priviţi ca nişte gunoaie. Am întâlnit ofiţeri tineri care habar n-au ce a fost Independenţa. Nu se poate, domnule! În Anglia, marinarul e zeu! Să scrieţi asta!”.
EPILOG
„Nu putem plânge la nesfârşit”
Constantin Preda a mers la Istanbul să vadă cadavrele desfigurate, arse, cu craniile zdrobite şi chipurile mâncate de peşti, şi să le recunoască. A căutat morţii şi pe mare. „Am găsit rămăşiţe din ei şi la 700 de kilometri de locul accidentului!”
Când ajungea în faţa morgii centrale îi tremurau picioarele. De-atunci poartă ochelari. „Când am intrat, am văzut o pâclă roşie, după care n-am mai văzut nimic. A fost şocant”. Ridică ochelarii de pe masă: „Ramele astea le-am luat de acolo”. „Am înţeles că a murit fiecare aşa cum a trăit. Băieţii mai liniştiţi, mai sperioşi, toţi, avuseseră centurile de salvare puse Acolo era un morgagiu armean, creştin, dar pregătise cadavrele după obiceiurile musulmane, fără sicrie. Erau băgaţi în pânze şi aveau o etichetă cu numele bătut la maşină. M-am revoltat, am alergat după coşciuge. Am ales unele cu mânere. M-am gândit atunci că nici Nicolae Ceauşescu nu va avea sicriu ca acelea. Am avut dreptate”. Mai târziu a recuperat din „Indepenenţa” doar atât: limba clopotului. Era din oţel şi nu se topise. A donat-o Muzeului Marinei.
După treizeci de ani, Constantin Preda îşi doreşte ca subiectul să fie tratat într-o notă serioasă, de istorici: „Nu putem plânge la nesfârşit”.
„Mulţi dintre cei care s-au prăpădit atunci erau din Tomis Nord. Ce-a fost în cartier… Era ca după război, fiecare scară de bloc avea mortul ei”
Sorin Mihăilescu, supravieţuitor de pe „Independenţa”
* aceste doua articole au fost publicate in ziarul adevarul, pe 18 si 19.11.2009
Într-o povestire a unui nuvelist austriac plecat în Brazilia să-şi scrie memoriile şi să moară, personajul principal înnebuneşte jucând şah orb cu el însuşi. Fotbalul românesc e la fel. Narcisist, incapabil să înfrunte onorabil adversari din exterior şi cu minţile rătăcite. Trăieşte din iluzii şi, la sfârşit, fireşte, pierde.
Dumitru Dragomir candidează de multă vreme singur şi câştigă detaşat. Ne-am obişnuit cu eternul reales. Nici presa nu mai are forţă să se scandalizeze. Anestezia e veche, pe bază de caterincă şi scamatorie.
În logica sistemului, realegerea lui Dumitru Dragomir în fruntea LPF a fost o formalitate şi o necesitate. Primul semn al unui organism defect este incapacitatea de autoevaluare obiectivă.
Liga I la fotbal este o întrecere viciată şi schiloadă vândută drept campionat premium. Nevoia de Mitică e cronică. Întreţine subdezvoltarea cluburilor cu acordul liber consimţit, chiar entuziast, al şefilor acestora. Întâlnirile dintre aceştia pot trece uşor drept întâmplări din familia Soprano Şi da, căderea este imposibil de oprit.
Fotbalul românesc nu vrea să se reformeze, nu vrea transparenţă şi decenţă, nu vrea pay-per-view, e dependent de alba-neagra, de speculă, de micuţa ciupeala, de fluierele trase de sfori. E simplu şi fatal: cei care aduc rating nu mai sunt jucătorii de pe micile dumneavoastră ecrane, ci bărbaţii cu cravate late şi pupile dilatate care se înjură în direct azi şi se pupă live mâine. Asta e.
* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 19.11.2009
“A fost un om bun şi frumos” – s-a auzit pe aleile de la Bellu. Chiar, cum a fost Gheorghe Dinică, omul? Cu presa a vorbit puţin şi a spus mult. Interviurile abundă în vorbe deştepte şi amintiri din Giuleşti. Lipseşte doar vocea lui, vocea aceea în care se strângea tot sarcasmul.
Într-o revistă pentru femeile care ştiu să se mişte, soţia lui Dinică mărturisea: “Ne-am cunoscut la sfârşitul lui iulie ’95. La câteva luni, am fost împreună trei săptămâni la Covasna. De vreo două ori, Gheorghe mi-a spus: Ştii, am visat că ne căsătoream. Dar, pentru că eu sunt ardeleancă şi nu răspund imediat, tot el spunea: Ei, probabil n-o să se întâmple, doar pentru că am visat eu”. S-a întâmplat. La starea civilă a spus degajat că e la primul mariaj. Soţia, uşor încurcată, a arătat pe degete că e la a patra căsătorie.
Dinică era Dinică pentru că nu rămânea fără replică: „Uite, aia cu Dă-te jos de pe baricadă, Sfiosule, revoluţia s-a terminat, sau Eu port şapca în suflet din Ticăloşii lui Şerban Marinescu, sunt ale lui”.
Dinică nu conducea, fiindcă nu îi plăcea. Mergea pe jos. În iulie 2004 povestea cum strigau după el copiii mahalalelor: „Nu trage, dom` Semaca!”. Gheorghe Dinică a băut, însă nu cu oricine: „Cârciuma era mai mult decât un loc unde să bei, era un loc de efervescenţă artistică. Era frumos…”.
Adolescenţa i-a trecut la cinema. Visa la actori tineri din Statele Unite ale Americii, azi nişte clasici. Peste ani avea să recunoască: „În centru, la teatru, nu ajunsesem”. A debutat, în anii `50, într-o trupă de amatori. A lucrat la poştă, la difuzarea ziarelor, a fost şi printr-o întreprindere, cu muncitorii. Căra nişte chestii pe acolo. Trebuia să trăiască.
Se ştie: când a fost condamnat la moarte, Dostoievski şi-a împărţit timpul în trei. Unu: pentru a-şi lua rămas-bun, în gând, de la prieteni. Doi: pentru a-şi aminti viaţa. Trei: pentru a privi cum soarele strălucea pe tabla unei cupole. Gheorghe Dinică a avut prieteni rari şi buni. După ce Ştefan Iordache a murit, a tăcut mult: “Între noi doi s-a spus totul”. Viaţa lui boemă a fost ferită de faţa urâtă a comunismului. Cât despre “Cântarea României”: “Nu arătam prea bine şi nu poţi să dai la orice derbedeu, aşa, ca mine, să spună marile idealuri ale României. Mă uitam la săracii colegi, ce era pe capul lor! Erai o dată chemat acolo şi erai terminat, nu puteai să mai refuzi. Versuri pe stadioane, era nenorocire. La mine ziceau – ăsta joacă numai derbedei, nu are dreptul”. Oamenii simpli şi mulţi au iubit derbedeii ăştia. De ce ? „Publicul iubeşte derbedeii. De ce îi iubeşte, nu ştiu…”.
La urmă, vineri, undeva, pe tabla unei cupole, soarele a strălucit altfel.
* acest articol a fost publicat in ziarul “adevarul” din data de 15.11.2009
Robert Enke a fost în acel tunel întunecat. Acolo unde singura lumină vine de la un tren de mare viteză care urmează să-ţi spulbere viaţa şi durerea.
Portarul unei echipe de fotbal (oameni despre care se spune, de obicei, că sunt cam nebuni) s-a sinucis într-o marţi dintr-un noiembrie aniversar şi ceţos. În limbajul sec, inutil şi greşit al comunicatelor oficiale: “A avut loc un accident fatal la o trecere la nivel cu calea ferată”. Robert Enke a murit la 32 de ani. A lăsat o femeie văduvă şi o copilă (înfiată pentru a pansa cumva decesul fiicei naturale) orfană. Avea încă şanse să fie în lotul Germaniei pentru Mondialul din 2010. Suficient pentru judecătorii anonimi şi prompţi să pronunţe condamnarea scârboasă: acest tip, labil, a fost un iresponsabil şi un laş.
E inexact. Robert Enke a fost un jucător bun care gafa des. Genul acela uşor de înjurat de mamă. A fost umilit la Barcelona, alergat de suporterii lui Fenerbahce, mai multe, straturile acelea de necazuri care se depun de obicei pe inimă. În urmă cu trei ani i-a murit copilul.
De ce a intrat un tren de mare viteză în tunelul lui Robert Enke? e o întrebare intimă care suporta doar un răspuns. A fost dat. Când un sportiv moare aşa, decent e să remarci doar că sufletul e ceva fragil care se ciobeşte uşor şi pentru cei pe care îi vedem în ziare cu mâinile ridicate spre cer după câte o victorie oarecare. Şi ar mai fi cuvintele acestea ale lui Winston Churchill, la nouăzeci de ani: “Care este secretul longevităţii mele? Sportul. Nu l-am practicat niciodată”.
* acest articol a fost publicat in ziarul “adevarul” din data de 12.11.2009
A plecat vagabondul vietii mele. Numai cu viata de actor, niciodata nu a glumit. A fost actorul pe care l-am iubit cel mai mult. Am vazut Filantropica de 12 ori. De opt ori pentru el. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Peter Fechter a murit şi a fost liber. Avea 18 ani şi mâinile mari, cum au muncitorii în construcţii. Era – ironie a unui destin de personaj tragic – zidar. Pe 17 august 1962, în ultima zi a vieţii sale scurte, a încercat să treacă dincolo de Zidul Berlinului, bariera care spintecase lumea. Dacă ar fi reuşit, în urma lui ar fi rămas marea închisoare comunistă, lungă de la Vladivostok la Berlin. A fost împuşcat lângă zid. Corpul său chircit de durere, ca un fetus avortat de o istorie absurdă, dăinuieşte într-o fotografie alb-negru. Peter Fechter a căzut la graniţa dintre comunism şi restul.
Prietenul său Helmut Kulbeik, cu care a început să escaladeze Zidul Berlinului, a trăit, a ajuns în RFG şi s-a pierdut, ca o fantomă cu sufletul amputat. Împuşcat de grănicerii est-germani, Fechter a sângerat până la capăt şi a strigat, fără ecou, după ajutor. Prietenul Kulbeik nu s-a întors. Gărzile vest-germane l-au văzut pe Fechter murind şi n-au făcut nimic. În trupul lui s-au găsit douăzeci şi unu de gloanţe. Mai târziu, est-germanii i-au ridicat cadavrul golit de sânge şi l-au târât înapoi printre oamenii noi. „Nu eram criminali, şi noi eram la fel de speriaţi“, a spus, peste decenii, la proces, unul dintre grăniceri.
Zidul Berlinului a fost construit peste o şină veche de tramvai. O bucată vizibilă şi hidoasă din Cortina de Fier. RDG-iştii care reuşeau să dispară în Vest erau declaraţi nebuni, căci ce om întreg la minte ar fi ales să fugă din raiul socialist? Libertatea începea cu o bornă cosmpolită: „Café Adler“. Era primul lucru normal pe care îl întâlneai dincolo de comunism. Mâine vor fi douăzeci de ani de când est-germanii au auzit la televizor că pot trece în Berlinul Occidental fără să fie împuşcaţi şi zidul a fost dărâmat de mulţimea ca un vapor căruia îi bate în pânze vântul schimbării. Un vânt aproape cald care mătura dârele de frig. Euforia a durat mai puţin decât o lună de miere. Oameni îmbrăcaţi în geci care par azi caraghioase nu se mai îmbrăţişau pe străzi după ce cozile, aglomeraţia, cenuşiul şi sărăcia veneau de la răsărit şi nu se mai opreau. Timpul le-a lămurit pe toate, Germania unită s-a vindecat şi este puternică.
Chris Gueffroy avea 30 de ani, nu era obişnuit să aştepte şi să îndure. A fost ultimul RDG-ist împuşcat pentru că nu credea în sârma ghimpată. Se întâmpla pe 6 februarie 1989. A primit 10 gloanţe. Toate în piept. Numele lui a fost scris pe una dintre cele o mie de cruci din memorialul dedicat celor care au încercat să se ridice dincolo de zid. Memorialul a fost unul temporar. A fost ridicat în octombrie 2004 şi demolat în iulie 2005. E şi aici o lecţie despre cât de puţin înţelegem din povestea celor care au murit şi au fost liberi.
* acest articol a fost publicat în ziarul adevărul, în data de 08.11.2009.
SocialVibe