You are currently browsing the monthly archive for February 2010.
Lui Edison Arantes do Nascimento, familia, destul de dezordonată, aşa, ca viaţa de noapte în „Cidade de Deus”, i-a spus, dintotdeauna, Dico.
Cealaltă familie, mai mare, universala şi ludica familie a microbiştilor, i-a spus Pelé. O vreme a fost uşor, cât de uşor poate fi să marchezi o mie de goluri zâmbind. Băiatul acesta din Três Corações nu putea fi decât cel mai bun jucător din istoria fotbalului.
Apoi, de undeva, de la sud de Buenos Aires, mai exact din suburbia Villa Fiorito, de undeva, dintre gunoaie, rugăciuni către Fecioara Maria, deznădejde şi genii, mai exact din venele Americii de Sud, a curs Maradona şi nimic n-a mai fost vreodată la fel. Ca orice profet, Maradona a împărţit lumea – înainte şi după el.
De când Maradona a apucat mâna lui Dumnezeu şi a dat cu ea un gol, de când Maradona a învins Anglia trişând divin şi driblând copilăreşte, de atunci, lui Pelé i-a rămas doar dragostea microbiştilor vechi, care ştiu cum se poartă fulgarinele şi cum se traduce în portugheză expresia „frunza care cade”.
De atunci, lui Pelé i-au rămas doar pronosticurile. Luni, în Mexic, într-o zi de sărbătoare pentru Copa Libertadores, Pelé şi-a spus favoritele pentru Cupa Mondială din Africa de Sud: Spania şi Brazilia. Şi atunci, Prado, din Madrid, şi Iisus, din Rio, trebuie să fi tremurat. Pronosticurile lui Pelé ascund, întotdeauna, un blestem.
* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 26.02.2010
Oraşul iubirii, oraşul luminii, oraşul artiştilor, alte câteva clişee, şi în rest adevărul, şi numai adevărul.
Parisul e frumos şi veşnic, aşa, ca două pahare de cristal, încărcate cu şampanie, care se ciocnesc în „Casablanca“, film de cinema, de viaţă şi de nemurire.
Ochii lui ar putea arunca albastru peste toată Colentina. Ar fi ceva. O culoare într-un cartier cenuşiu, o culoare peste clădirile, tramvaiele şi oamenii lui cenuşii. E un albastru ca acela pentru care a înnebunit Van Gogh. Omul acesta va porni, nu peste mult, spre nouăzeci de ani.
A văzut Parisul între războaie şi, mai recent, anul trecut, când, ca orice octogenar bogat, în toate minţile şi destul de sănătos, a pornit să facă un tur al lumii. „Parisul nu s-a schimbat”, spune astăzi eroul unui articol din viitor. Seniorul respinge toate argumentele şi toată globalizarea: „E la fel”. Tac. Pe lumea asta, fiecare are, pe lângă celelalte drepturi universale ale omului, dreptul la un Paris personal.
Lacrimile unei femei obeze
Parisul meu e acolo unde încep lacrimile unei femei obeze, o poştăriţă din Denver care mănâncă un sandvici pe o bancă, într-un parc, în cel mai frumos final de film colectiv, în ultima clipă a lui „Paris, je t`aime”. Parisul nu e doar dragoste, lumină, artişti cerşind inspiraţie, surâsul batjocoritor al Giocondei şi cel mai fotografiat Turn din câte vor fi. Parisul nu e doar acolo unde sunt turiştii care au traversat Oceanul, în treninguri şi clişee, turiştii uniformi în „Oh, my God”-ul lor, nu doar o mare, sfântă, cafenea, nu doar.
Deşi, e destul de adevărat, în Paris, „te iubesc” e o religie, previzibilă, plictisitoare şi de neînlocuit, ca orice religie. În Paris, noaptea e atâta lumină, încât se aprind şi sufletele nihiliştilor. În Paris, şi doar în Paris, poţi să vezi dispreţul pictorilor în zdrenţe faţă de milionarii nenăscuţi care le vor cumpăra, cândva, tablourile, cu milioane de dolari americani. Deşi, e destul de adevărat, în Paris, cafeaua, sfânta cafea, ridică morţii din cimitirele faimoase.
Zidurile, poezia
Parisul e o Revoluţie, o ghilotină, o Comună veche, câteva idei generoase, ridicol şi periculos de generoase, chiar aşa, Parisul e mai mult Jean-Paul Sartre şi mai puţin Vladimir Ilici Ulianov. Parisul e acolo unde sunt Grădinile Luxemburg, exact ca în manualul de a X-a, cu fragmentele lui din Anatole France cu tot. Parisul e Sena spălând păcate şi, câteodată, sângele de pe bulevarde, Parisul e un pumn de catedrale care ne vor mântui şi al nouălea arondisment, glorios în depravarea lui. Parisul e Rezistenţa, e Exilul şi alte cuvinte care se scriu cu litere de tipar.
Parisul meu e o femeie, adică o poezie. Iar cea mai frumoasă poezie din câte s-au scris, da, cea mai frumoasă poezie a fost pe zidurile acestui oraş, în mai 1968. Zidurile acestui oraş, în care tinerii au fost rezonabili şi au cerut imposibilul, în care doamnele şi domnişoarele şi-au aruncat sutienele în aer şi apoi au făcut dragoste, nu război, zidurile, ele, au fost cea mai frumoasă poezie.
În Paris am văzut oameni ieşind în stradă pentru cauza unei populaţii persecutate departe, undeva în inima urâtă a Chinei, stângişti incurabili care mor fără un motiv de luptă. În Paris am văzut multe, minunate, chioşcuri de ziare şi o hârtie pe care era scris, de mână, că nu mai sunt reviste în care să fie povestită moartea lui Michael, dar că viaţa merge înainte, iar, la urmă, era aşezat un „Yuppi!”, aşa, ca să ştim că viaţa asta, care merge înainte, ar putea fi şi frumoasă.
Cântecul bătrânului Sam
Parisul meu miroase a brânză de capră şi a fantezie, fanteziile domnului Walter Disney, şi altele. Parisul e un arc pe sub care trimful, chiar şi el, trece, e asfaltul încins, torturat de tocurile celor care se grăbesc spre Galerii, să cumpere, să cumpere, să cumpere. Parisul e un sentiment care nu poate fi cumpărat. Ştiau asta şi Humphrey Bogart, bărbatul pentru care s-au inventat papionul, pardesiul, pălăriile, briantina, dacă nu şi cinematograful, şi Ingrid Bergman, femeia pentru care s-au inventat zâmbetul, bijuteriile simple şi perfecte, cântecul negrului şi bătrânului Sam.
„Vom avea întotdeauna Parisul”. Propoziţia aceasta ar putea ţine loc de Constituţie, când Dumnezeu o va lua de la capăt cu Adam şi Eva, în trecerea timpului.
* acest articol a fost publicat in adevarul literar si artistic din data de 24.02.2010
Se întâmplă lucruri teribile pe pământ, dispar rechinii, se deschid expoziţii în cinstea cangurilor pitici, iar noi le expediem în câteva cuvinte. Nu e corect.
În definitiv, lumea e un fapt divers. Iar William Potter, băieţelul britanic din orăşelul Packmoor, care la trei ani este printre cei mai tineri membri ai organizaţiei internaţionale ce reuneşte cele mai deştepte persoane din lume, merită mai mult de cinci rânduri pe ultima copertă a unui tabloid. William Potter are un coeficient de inteligenţă similar cu fostul preşedinte american Bill Clinton, învaţă deja spaniola şi chineza, citeşte mai bine decât un elev care a terminat clasa întâi şi se ocupă cu descifratul hărţilor.
Îl ignorăm pe William Potter, aşa cum ignorăm cangurii pitici, cangurii care sunt vedetele expoziţiei anuale de animale mici, expoziţie care este deschisă până astăzi la fosta Cantină a Vagoanelor din Arad. Ştiaţi că unul dintre ei este un exemplar albinos, care a suferit o mutaţie genetică şi trăieşte doar în captivitate? Nu ştiaţi.
Şi de unde să ştiţi că un laborator de somnologie s-a deschis tocmai la Palazu Mare?
Şi de ce ne amuză moartea domnului Ştefănescu? Ce drept avem? Domnul Ştefănescu avea 78 de ani şi a murit, acum câteva zile, în timp ce stătea la coadă, într-o bancă, să pună bani în cont, să fie, pentru propria înmormântare. A făcut stop cardiac în faţa ghişeului.
Cu ce e mai prejos decât un cutremur din cealaltă emisferă vestea care ne vine de dincoace de Prut, vestea că profesorul Florin Agafiţei, doctor în istoria filosofiei, a intrat în greva foamei fiindcă Guvernul României a decis să nu mai acorde sporul de 15% pentru cei cu doctorat? Cu greva sa, Florin Agafiţei îşi câştigă un meritat loc în istoria filosofiei. E puţin?
Dar acest pasager american care voia să ajungă de la Charlottetown la Montreal, acest pasager care a fost dat jos dintr-un avion canadian, ca ultimul terorist, ca ultimul prost, acest pasager care a fost dat jos pentru că mirosea prea urât? Compania „Air Canada Jazz” a explicat într-un comunicat aspra decizie: „Luăm în serios ameninţările la adresa siguranţei sau confortul pasagerilor”. Să vină ziua în care RATB va fi ca „Air Canada Jazz” şi pot muri liniştit, chiar dacă n-am văzut Napoli.
În plus, doamnelor, domnişoarelor, domnilor moguli, domnule preşedinte, ne mor rechinii, rechinii albi, cei mai feroce vânători ai mărilor! „Marele Alb” (Carchrodon carcharias) este o specie pe cale de dispariţie aflată în pericol mai mare decât tigrii, iar tigri mai sunt doar 3.500. Aşa ne avertizează biologii marini din Australia. Deci, ce ne facem? Mai ales că, vuieşte presa, deputaţii din Franţa nu mai pot accesa site-uri porno în timpul programului, şi ei, driblând complicate programe informatice, tot le accesează.
* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 21.02.2010
Regizorul maghiar Gabor Kalomista, cel care a pus pe peliculă viaţa şi moartea handbalistului Marian Cozma, spune că legea şi comunitatea din Ungaria răspund moral de uciderea sportivului. În urma lui „Păsărilă“, cum era poreclit, au rămas o cruce de doi metri şi 11 centimetri în Cimitirul Pipera, un bust în faţa Sălii MKB Veszprém Arena şi un film de 90 de minute.
Filmul se numeşte „O ţară înjunghiată în inimă”. În România a fost tradus „Două ţări înjunghiate în inimă” – făcând trimitere la cele două naţiuni vecine care, în ziua morţii lui Marian, s-au conectat la acelaşi cord.
Regizorul Gabor Kalomista vorbeşte despre cum s-a plâns pe platourile de filmare. Şi despre ce s-a schimbat între români şi maghiari după moartea lui Marian.
„Adevărul”: Cum aţi decis să faceţi documentarul despre Marian Cozma? La cât timp după crimă?
Gabor Kalomista: La o zi. Într-o dimineaţă, devreme, înainte să plec la Festivalul de Film de la Berlin, m-a sunat un prieten şi mi-a dat vestea că Marian a fost ucis.
M-am hotărât să fac documentarul chiar în timpul festivalului. Atunci, văzând filme după filme, mi-am dat seama că trebuia să spun povestea morţii lui Marian, că trebuia să ajungă la un public din ce în ce mai larg. Eram revoltat că în Ungaria s-a putut întâmpla, în anul 2009, o crimă atât de brutală. Şi, ca producător de film, ca regizor, aveam o singură unealtă să pot face ceva: camera de filmat.
Ce v-a făcut să fiţi aşa de ferm cu decizia?
Am fost un suporter îndârjit al echipei Veszprém timp de 25 de ani. Iubesc această echipă de handbal. Eram şi încă sunt foarte bun prieten cu managementul şi cu mulţi dintre jucători. În plus, îl cunoşteam pe Marian. Ştiam că e un om bun, că n-ar fi putut face ceva ca alţii să-i dorească moartea, să-şi dorească să-l vadă înjunghiat.
Aţi mai fi făcut documentarul dacă uciderea lui Marian n-ar fi fost atât de mediatizată?
Mediatizarea cazului n-a avut nicio legătură cu filmul. Decisesem deja să îl fac. A fost un impuls, o decizie de moment: pur şi simplu ne-am luat camerele, echipamentul şi am început să filmăm.
A trebuit să se întâmple o tragedie pentru ca handbalistul să fie vizibil în România. Ce a generat valul de simpatie de după moarte?
Moartea unui sportiv atât de bun generează reacţii emoţionale oriunde în lume. Simpatia pentru Marian a venit şi din Ungaria.
Înainte de a începe să filmaţi, aveaţi deja în minte scene pe care le voiaţi cu orice preţ în film?
Ştiam că vreau să recreez scena crimei. Să arăt toată brutalitatea întâmplării. Şi laşitatea atacatorilor.
Vă ştiaţi cu Marian?
Da, am şi călătorit împreună – uneori însoţeam echipa Veszprém în deplasări. L-am cunoscut încă de când ajunsese în echipă. Şi am văzut progresul incredibil pe care îl făcea zi cu zi.
Aţi plâns cât aţi filmat?
Mult. Când a ajuns pe platou şi tatăl lui Marian, Petre Cozma, noi filmam scena reconstituirii crimei. O să-mi amintesc tot restul vieţii sentimentul pe care l-am avut atunci. Practic, Petre putea vedea momentul când i-a fost ucis fiul. Stăteam lângă el şi ştiam că retrăieşte teroarea, îi puteam simţi furia neajutorată. Am decis să oprim filmarea. Toată lumea de pe platou – eram aproape o mie de oameni - a tăcut pentru câteva clipe. Şi apoi am început să plângem.
Rafael Şandor şi ceilalţi doi complici la crimă sunt singurii responsabili de moartea lui Marian Cozma?
Şi societatea şi legea din Ungaria sunt responsabile pentru felul în care lucrurile au scăpat de sub control. Deci, responsabilitatea nu e numai a celor care au comis crima sau a celor care au asistat la asta, ci şi a celor care au lăsat lucrurile să scape atât de mult de sub control. Petre Cozma crede că a fost vorba despre o crimă comandată.Dacă se va dovedi aşa, şocul va fi şi mai mare.
“Am vrut să recreez scena crimei. Să arăt toată brutalitatea întâmplării. Şi laşitatea atacatorilor.”
Gabor Kalomista
regizor
Veszprém a învăţat să se teamă
Locuiţi în Veszprém. E un oraş violent?
A fost unul dintre cele mai liniştite oraşe din Ungaria, puteai să mergi pe stradă noaptea, în voie, fără să te temi. Poliţia nu era chemată niciodată să descleşteze bătăuşi. Din noaptea în care a murit Marian, însă, totul s-a schimbat. Oamenii sunt mult mai temători, părinţii mai preocupaţi de ce fac copiii lor. Şi toată lumea speră să existe o sentinţă dură pentru vinovaţi, o sentinţă care, cumva, să împiedice să se mai întâmple astfel de violenţe din nou.
Ce informaţii aţi folosit pentru scena în care reconstruiţi noaptea crimei?
Am urmărit imagini filmate de camerele de luat vederi ale sistemului de securiate din discoteca „Patriota” şi am reconstruit totul pe baza celor povestite de martori.
Aţi descoperit, atunci, ceva surprinzător despre moartea lui Marian, chiar înaintea Poliţiei?
A existat o dezbatere intensă despre locul în care Marian a fost înjunghiat prima dată. Informaţiile pe care le aveam ne-au condus la ipoteza că a fost înjunghiat în discotecă. Mai târziu, Poliţia a ajuns la aceeaşi concluzie.
Cum l-aţi ales pe actorul care îl interpretează pe Marian în documentar? Aţi făcut un casting?
Făcusem deja 20 de filme în Ungaria, aşa că mi-a fost clar că Antal Czapkó era cel potrivit pentru rol. Lucrasem împreună şi ştiam ce poate. Dar au fost mulţi actori care au venit şi s-au oferit să apară în film ca să îi cinstească memoria lui Marian şi să răsplătească căldura lui Petre Cozma. Ţin să spun că majoritatea celor implicaţi în film au făcut-o benevol, fără bani.
O mamă în faţa sicriului
Ce scene nu au fost prezente în documentar?
Ar trebui să vedem trupul desfigurat al lui Marian în timp ce atacatorii continuau să-l lovească, când el încă mai respira? Ar trebui să o vedem pe mama lui plângând când îi deschide sicriul? În cele din urmă, am decis să nu arătăm nimic din toate astea.
În timpul filmărilor, aţi stat mult timp alături de Petre Cozma. Cum a fost?
Am fost uimit de Petre chiar din prima zi. Un om care şi-a pierdut fiul în circumstanţe atât de teribile şi de absurde ne vorbea mai degrabă despre iubire decât despre revoltă, despre ură. Un lucru rar. Am petrecut mult timp împreună pe durata filmărilor şi fiecare moment a fost şi dur, şi înălţător în acelaşi timp.
Petre Cozma a fost cel care şi-a asumat sarcina grea de a duce memoria fiului său mai departe. Atitudinea lui caldă a fost şi o formă de a se echilibra după pierdere?
Nu doar Petre i-a dus mai departe memoria. După moarte, colegii de echipă au jucat un meci pentru Marian. Şi n-a trecut o zi în care să nu vorbească despre el, n-a trecut o zi să nu se gândească la el. Deşi echipa a încercat să-l ajute pe Petre, jucătorii au sfârşit prin a fi ei cei ajutaţi. Şi-au împărtăşit suferinţa şi amintirile.
Un film despre oameni buni şi oameni răi
Care scenă a fost cel mai dificil de filmat?
Au fost multe dificile. Dar poate cea mai grea a fost când echipa şi-a luat rămas bun de la Marian, la Veszprém Arena. Abia atunci, în acel loc şi moment am realizat cu toţii că s-a întâmplat ceva groaznic şi ireversibil. A fost teribil să vezi bărbaţii aceia înalţi şi duri cum cedează presiunii şi încep să plângă.
În documentar apare doar tatăl lui Marian. A fost decizia dumneavoastră să n-o intervievaţi şi pe mama handbalistului?
Ne-ar fi plăcut să o intervievăm, dar nu era în stare să vorbească.
Sunt multe scene emoţionante în documentar. Ce sentiment aţi avut când le-aţi filmat?
Că ce făceam nu era degeaba.
Ce aţi învăţat odată cu lucrul la documentar?
Multe despre umanitate şi bunătate, mai ales de la Petre. Iar aşa ceva nu ţine de România şi Ungaria, ci de oameni buni şi oameni răi.
Ce imagine purtaţi mereu cu dumneavoastră din vizitele în România?
Ziua în care Veszprém a jucat împortiva echipei Steaua Bucureşti, într-un meci din Champions League, şi o mulţime de suporteri români îi fluierau pe jucătorii unguri. Aceiaşi suporteri aplaudau echipa Veszprém la înmormântarea lui Marian, ceea ce, din păcate, s-a datorat lui Marian şi lui Petre, nu bunului-simţ.
Spuneţi-ne trei cuvinte cu care l-aţi caracteriza pe Marian.
Sunt aşa de multe cuvinte pe care le-aş putea spune… Aş alege însă o singură frază. Pentru toţi cei care s-au uitat la documentar sau o vor face şi vor vedea felul în care vorbeşte Petre Cozma: „Aşchia nu sare departe de trunchi.”
În documentar, unul dintre jucătorii de la Veszprém spune un lucru foarte frumos, cum se gândeşte în fiecare zi că moartea lui Marian n-a fost degeaba. Aţi reuşit să-i găsiţi o însemnătate?
Că momentul adevărului va veni. Ştim deja ce s-a întâmplat, ştim cine l-a omorât. Şi vom afla şi motivul din spatele unei pierderi atât de absurde.
După moartea lui Marian au fost lansate campanii despre violenţa de pe stadioane, s-au făcut declaraţii. În Ungaria, există oameni care să fi profitat de pe urma tragediei?
Nu există vreo forţă politică din Ungaria care să folosească imaginea lui Marian pentru un câştig politic. Şi aşa şi trebuie să rămână.
* acest articol, scris de ana-maria onisei si cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 22.02.2010
Cum colindătorii s-au împuţinat în ultimii ani, noul fond sonor al Sărbătorilor în România a devenit sunetul mesajelor primite pe telefoanele mobile .Mesajele de Crăciun şi-au făcut loc în telefoanele mobile ale românilor. Pe cât de controversată e moda SMS-urilor de Sărbători, pe atât e de populară.
În 1997 a fost ziua X, în care au apărut în România telefoanele mobile. Au mai trecut cam cinci ani, timp în care s-a umplut ţara de celulare.
Apoi, prin 2005, de Crăciun şi de Revelion, au început, încet, să bipăie, câte unul, câte două, scurte mesaje de Sărbători. Drăguţe la prima citire, SMS-urile cu miros de cozonaci, cu lumină caldă, năzuinţe, suflet generos şi cetină, sunt acum exasperante pentru mulţi.
„Ce avem noi aici?”
Cine a călătorit pe 24 decembrie, seara, cu mijloacele de transport în comun a văzut oameni încercând să nimerească micile butoane de pe BlackBerry-uri. Cu mănuşi e chiar un chin. Scriau mesaje de Crăciun. Iar în tramvai era un recital de sunete, de la clasicul bip-bip, bip-bip al bătrânului Nokia, la clopoţei şi urlete hidoase de genul „Ai mesaj, ridică dracului telefonul, ai mesaj!”.
Cel mai simpatic era un domn al cărui telefon anunţa un nou mesaj cu o replică din seria filmelor „BD”: „Ce avem noi aici?”. Iar întrebarea asta rostită de Toma Caragiu cu mulţi ani în urmă s-a auzit de vreo şapte ori între Stadionul Dinamo şi Baba Novac.
Cine ne stresează pe noi între 24 şi 2?
De unde a pornit moda mesajelor scurte între 24 decembrie şi 2 ianuarie? Tinerii şi adolescenţii au lansat-o. Şi tot ei, acum, o fluieră şi o consideră megastresantă. A început pe vremea când puteai trimite trei mesaje gratuite pe zi şi a continuat odată cu ofertele care-ţi permit să dai sute sau mii de mesaje într-o lună fără ca asta să te coste mai mult decât cei câţiva euro plătiţi pe abonament. Oamenii între două vârste de la oraşe şi sate au învaţat să scrie un mesaj şi a fost de ajuns. Pur şi simplu adoră SMS-urile!
Toată lumea are de câştigat: „telefoniştii” îşi freacă mâinile de bucurie căci traficul pe reţele creşte precum cozonacul, bugetarii de pe tot cuprinsul ţării se impacă cu ideea că „dacă nu avem bani de cadouri, măcar să dăm şi noi mesaje pe la prieteni, pe la rude”, iar Spiritul Crăciunului îşi umflă pieptul mai abitir, de la an la an. Vrem-nu vrem (nu prea vrem), sărbătorile trec, SMS-ul rămâne.
De unde vin mesajele când vin?
Cum de unde? De pe „Google”. La o căutare a cuvintelor „sms craciun” veţi găsi 647.000 de rezultate. Mesaje de dragoste şi de Crăciun, mesaje de Crăciun haioase, mesaje de Crăciun religioase sau simple gânduri de Crăciun pentru cei dragi. E marfă pentru toată lumea. Cei fără conexiune la internet compun mesaje după ştiinţa lor sau aşteaptă să primească de la alţii pentru a le da apoi mai departe. Dacă e suficient de bun, cu siguranţă, mesajul se va întoarce la expeditorul primar. Va veni de la alt cunoscut. Nu trebuie să ne îngrijorăm prea tare. Peste tot e la fel. Vorbitorii de limbă engleză au 27.700.000 de pagini cu sms-uri de Crăciun, iar francofonii îşi aleg şi ei urările de sărbători din patru milioane de site-uri.
Vasile Ernu: „Bă, eu ţuică virtuală n-am băut!”
Vasile Ernu, scriitor basarabean, autorul cărţii „Născut în URSS”, dă şi el mesaje dacă trebuie. „Eu sunt pentru răspândirea mesajelor. Dar le fac mai directe aşa, nu stau să scriu poveşti. Bag un «Hăi, hăi, la mulţi ani! » şi prietenii înţeleg. Acum şi lumea asta virtuală trebuie să aibă o limită. Adică, să fim serioşi, Crăciunul pe Second Life (n.r. – un joc pe internet care are toate caracteristicile vieţii reale) nu prea merge. Apoi, eu n-am băut ţuică virtuală”, spune Ernu. „Mie îmi plac lucrurile pe care pot să pun mâna. Aş vrea să primesc scrisori în loc de SMS-uri”.
Ioan Gyuri Pascu ne-a explicat cum e cu avalanşa de mesaje, unele dintre ele venite de la numere necunoscute. „Sunt unii care trimit şi nici măcar nu se semnează, imaginându-şi că eu am numărul salvat. Nu agreez genul ăsta de urări. Eu scriu greu mesaje şi prefer să aud vocea omului. Dacă mi s-ar bloca telefonul şi n-aş putea decât să trimt mesaje, atunci probabil că aş trimite mesaje. Altfel, nu”, ne-a spus cântăreţul, umoristul, actorul şi omul de televiziune, care abia aştepta să termine cu noi pentru a intra la filmul artistic „Avatar”. Aşa a dat Dumnezeu.
“Acum şi lumea asta virtuală trebuie să aibă o limită. Crăciunul pe Second Life nu prea merge. “
Vasile Ernu
scriitor
Fie ca naşterea lui Iisus…
Tudor Chirilă, solist al trupei Vama, s-a jucat pe blogul lui cu sfânta tradiţie a mesajelor de Sărbători.
„Hai să ne jucăm de-a mesajele idioate de Crăciun ca să-i inspirăm pe toţi ridicolii care vor să le folosească la anul”, şi-a îndemnat Chirilă cititorii. Şi a început el: „Fie ca lumina stelei care i-a condus pe magi să vă orbească atât de tare încât să nu mai găsiţi drumul catre hypermarketuri şi astfel să fiţi nevoiţi să staţi acasă aplecaţi asupra versurilor din cartea cu colinde. Fie ca naşterea lui Isus să nu vă prindă râgâind a porc şi apă minerală amestecată cu vin”.
Mostre de mesaje
Citiţi aici mesaje zguduitoare, în proză, în versuri, în tot ce trebuie. Aşa: „Reţeta de Crăciun: se ia binecuvântare, se adaugă un stop de soare şi o pulbere de stele, se amestecă între ele, se mai pune bunătate şi iertare de păcate, iar iubire cât cuprinde şi de la Iisus Hristos să aveţi Crăciun frumos”.
Sau aşa:”Moş Crăciun, bate la uşă, scoate o mână din mănuşă şi vă dă din palma lui, darurile cerului”. Sau – de ce nu -: „Un înger mic din cer coboară, se roagă în taină şi apoi zboară, un zâmbet larg el vă trimite, o rază caldă, trei cuvinte: Crăciun fericit!”.
Toate mesajele se pot lua cu copy/paste de pe site-ul www.adevarul.ro şi, desigur, se pot trimite mai departe, dacă mai e cazul.
Iată câteva mesaje care s-au trimis anul ăsta de sărbatori :
Fie ca anul care începe să ţi se aştearnă în cale – potecă netedă – vegheată de steluţe norocoase şi îngeri bălai!
Iar dorinţele tale, toate-toate, să se împlinească, câte una în fiecare zi…!!
Acum, când sărbătorile creştine se apropie cu repeziciune îţi doresc: pace în suflet, bucurie fără margini, sănătate cât cuprinde, credinţă în bine!
Sufletul tau să vibreze în armonie şi pace, iubirea să te primească în braţele-i pline de căldură şi duioşie, iar norocul să te urmeze oriunde…
Anul ce a venit să te ajute să descoperi minunea unei vieţi împlinite…LA MULŢI ANI!
Mesajul meu de Sărbători are un singur gând: vreau să te felicit pentru Premiul Nobel pentru cele mai frumoase cadouri de pe pământ!
Să vă fie casa casa, cu bucate noi pe masă. Moşul cu sacul plin şi un drum în viaţă cât mai lin. Fericire câtă vreţi şi sănătate pentru toţi. Iar la
anul care vine să vă fie şi mai bine!
* acest articol, scris de cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 28.12.2009.
Sir Alex, marţi-seară, la Milano. Sir Alex din toate serile şi după-amiezile noastre de microbişti crescuţi cu Eric, Ryan şi Roy, fără David.
Sir Alex cu ciungă, fără ciungă, în costumele lui care par austere, cum îi stă bine unui scoţian, care par austere, şi nu sunt.
Sir Alex, în pufoaicele lui de antrenament şi de meciuri, cu un drac mic în dreptul inimii, Sir Alex cu ochelari, fără ochelari, ţipând, înjurând, lovind, şezând, calmându-se.
Sir Alex, cu obrajii înroşiţi, disperat să nu piardă, incapabil să se retragă pentru că nu poate să stea doar acasă cu nevasta, mă rog.
Sir Alex, marţi-seară, la Milano. Mi-l imaginez ca pe Napoleon la Piramide, îndemnându-şi oamenii să înţeleagă câte secole de istorie îi privesc. Va fi, aşadar, o victorie mare şi uşoară, căci AC Milan e o echipă de bărbaţi foarte tineri care, pentru fotbal, sunt prea bătrâni.
Sir Alex ştie şi zâmbeşte, zgârcit, dar zâmbeşte. Ronaldinho marchează, Scholes e îngrozitor de norocos, Rooney e impecabil, de două ori impecabil, dacă e posibil, şi de ce să nu fie? Iar Seedorf, cel cu care se termină, are un pic de burtă, aşa cum are şi cel mai bun călcâi, măcar de pe continentul acesta.
“Milan – Manchester 2-3″ nu a fost un clasic, şi nici nu trebuia să fie. „Milan – Manchester 2-3″ a spus ceva banal şi important, ce se ştie de când basmele. Dacă e să se lupte diavolii între ei, uneori înving cei mai buni.
* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 18.02.2010.
cititi acest articol despre ce vrea cititorul de ziare.
poetul
SocialVibe