alabama song

sectioara (46) – “cazul balotesti”. explicatiile unei tragedii

Astăzi se împlinesc 15 ani de la accidentul aviatic de la Baloteşti, în care nu au fost supravieţuitori. Sorin Stoicescu, fost director general al Aviaţiei Civile, şeful comisei de anchetă în cazul „Baloteşti“, vorbeşte despre cea mai mare catastrofă aeriană din istoria României.

La 31 martie 1995, ora 9.11, la doar două minute după decolare, zborul TAROM 371 Bucureşti-Bruxelles s-a prăbuşit pe câmp, lângă o cale ferată din apropierea comunei Baloteşti. Aeronava se afla la o înălţime de 1.200 de metri şi se pregătea să execute un viraj către Ploieşti.

La scurt timp după intrarea în viraj, avionul a dispărut de pe radarul Aeroportului Otopeni, a intrat în picaj, cu un unghi de înclinare de 80 de grade, şi s-a lovit de pământ. La bord erau 49 de pasageri şi 10 membri ai echipajului: trei americani, un francez, un olandez, doi spanioli, un thailandez, nouă români şi 32 de belgieni. Niciunul n-a supravieţuit.

Bătănoiu se întorsese din Singapore

Aeronava era un Airbus A-310, botezată „Muntenia”, cu seria MSN 450, şi intrase în serviciul TAROM în 1994. Până la momentul accidentului efectuase 6.220 de zboruri. Pilotul Liviu Bătănoiu (49 de ani) şi copilotul Ionel Stoi (44 de ani) aveau o experienţă de mii de ore de zbor. Cu o seară înainte de accident, Bătănoiu se întorsese din cursa de Singapore şi pilotase acelaşi tip de aeronavă.

Şef de anchetă al accidentului a fost numit Sorin Stoicescu, director la Aviaţia Civilă. La anchetarea cazului au participat însă specialişti belgieni (ca stat cu cele mai multe victime în accident), francezi (din partea companiei Airbus) şi americani (avionul fusese asamblat în SUA). Familiile victimelor au fost despăgubite cu câte 50.000 de dolari.

Ipoteza unui atac terorist a fost infirmată

Ancheta în cazul „Baloteşti” a fost finalizată cu verdictul unor coroborări de cauze: o problemă a motorului stâng al aeronavei şi incapacitatea pilotului de a reacţiona, apoi a copilotului de a face o manevră salvatoare. Ipoteza unui atac terorist a fost infirmată.

Autorităţile belgiene au criticat câteva iniţiative ale românilor, printre care şi aceea de a invita rudele victimelor să participe la anchetă. De asemenea, prim-ministrul belgian de la acea vreme, Jean-Luc Dehaene, a declarat atunci pentru un post de televiziune belgian că TAROM nu a avut „abilităţi” în a gestiona o situaţie de criză.

Spre deosebire de ancheta tehnică privind cauzele accidentului, care a fost finalizată, dosarul instrumentat de Parchet nu a fost încă trimis în instanţă, la 15 ani după catastrofă.

Sorin Stoicescu: Fragmentele de avion aveau resturi umane

Pe Sorin Stoicescu îl răscolesc şi acum imaginile dezastrului

„Adevărul”: Cine v-a anunţat de accident şi ce aţi făcut când aţi aflat că avionul s-a prăbuşit?

Sorin Stoicescu: Mi-a dat telefon şeful serviciului de securitate de la TAROM, la două minute după ce s-a prăbuşit avionul: „A căzut la Baloteşti zborul pentru Bruxelles”. L-am anunţat pe Şerban Mihăilescu, care era secretar de stat la Ministerul Transporturilor. Ne-am dus în faţa ministerului, am găsit un ARO de la CFR. La Arcul de Triumf a luat foc maşina.

Prin staţie am chemat de la Otopeni să vină o altă maşină. În cele din urmă am ajuns la Baloteşti. Era o zi în care nu ţi-ar fi plăcut să te naşti, cu lapoviţă, cu vânt rece… Într-un şanţ, în noroi, zăcea maşina Volvo a premierului Nicolae Văcăroiu, aproape răsturnată. Premierul ajunsese deja.

Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut la locul accidentului?

Îmi aduc aminte că Aurel Novac, ministrul Transporturilor, m-a numit acolo, în noroi, preşedintele Comisiei de anchetă a cazului. M-am dus înapoi la Ministerul Transporturilor, am făcut comisia, am luat legătura cu toate autorităţile implicate – din Franţa, Belgia şi Statele Unite ale Americii. Şi am lăsat o echipă de profesionişti la locul accidentului.

Ce aţi văzut pe câmp, în primele minute de la accident?

Erau împrăştiate bucăţi de oameni… Multă lume care se îngrămădea. A trebuit să facem ordine, să îndepărtăm oamenii de locul accidentului, ca să nu pericliteze probele. Virgil Măgureanu, pe atunci director al Serviciului Român de Informaţii, a venit cu un elicopter, total neprofesional, a împrăştiat lucruri…

Era necesar să vină cu elicopterul?

Putea veni cu o maşină, era aproape. Poate a făcut-o din necunoaştere, poate din bravură.

A existat un detaşament special pentru identificarea cadavrelor, ce procedură s-a folosit?

Au venit specialişti din Belgia şi s-a făcut identificarea pe baza probelor ADN. Au luat efectiv bucată cu bucată din ce rămăsese. Specialiştii români doar au asistat. Ulterior, resturile au fost duse la Institutul Medico-Legal din Bucureşti. S-a făcut o identificare relativă, ca rudele să poată pune în fiecare sicriu ce a mai rămas din victime.

Ce s-a întâmplat cu fragmentele de avion?

Le-am dus într-un depozit la baza de aprovizionare şi desfacere a Aviaţiei Civile. Aş fi vrut să reconstitui avionul. Dar când n-am mai fost eu şef, cineva le-a luat şi le-a făcut pierdute. Începuseră şi să miroasă, fiindcă mai rămăseseră resturi care putrezeau.

Cât timp le-aţi ţinut în depozit?

Vreun an.

Şi încă aveau resturi umane?

Mai erau, nu s-a putut separa tot. Nu erau o mână, un picior. Erau urme după cum rămăseseră, fâşii, resturi.

Se putea reconstitui avionul?

Rămăseseră câteva părţi reprezentative, dar oricât am fi vrut, era greu. Pe de o parte, la vremea aceea, România nu avea tehnologia necesară pentru o astfel de operaţiune. Apoi, era greu fiindcă, intrând în pământ, avionul se tasase şi n-aveai cum să baţi cu ciocanul să îndrepţi tabla.

Raportul comisiei

Cauzele accidentului de la Baloteşti au fost date publicităţii la 27 noiembrie 1997. Raportul comisiei de anchetă precizează că accidentul a fost provocat de „indisponibilitatea fizică a comandantului, suprapusă pe un defect nesemnalizat al sistemului automat de tracţiune, într-o fază a zborului în care timpul rămas copilotului pentru rezolvarea celor două evenimente nu a fost fizic suficient.” La investigarea cazului au participat, alături de autorităţile române, şi specialişti belgieni, francezi şi americani.

Ultimul zgomot a fost strigătul copilotului

Care e varianta dumneavoastră pentru ceea ce s-a întâmplat în aceea zi?

Avionul a zburat două minute, până la 1200 metri. În dreptul comunei Baloteşti, a trebuit să facă un viraj. S-a lăsat foarte mult pe o parte, s-a prăbuşit şi s-a înfipt în pământ. Era înclinat într-un unghi de 70-80 de grade.

Ce fel de oameni erau cei din echipaj?

Ionel Stoi fusese pilot în flotila prezidenţială. Zburase pe avionul IL 62 şi de foarte puţin timp trecuse pe Airbus 310 – de aceea era copilot. Iar Ilie Bătănoiu era pilot zdravăn, zburase şi pe Boeing 707. Însă nu ştim ce s-a întâmplat cu el. Ştim doar că, la un moment dat, a „dispărut” şi n-a mai avut nicio acţiune în momentele accidentului.

Ce fel de acţiuni ar fi trebuit să facă?

Potrivit unui buletin operaţional dat de Airbus Industrie, pilotul trebuia să ţină o manetă, să intervină manual asupra unuia dintre motoare. Din cauza unui defect la sistemul automat de tracţiune al acestui avion, unul dintre motoare se reducea progresiv. Problema era încă în studiu la Airbus.

„Am ascultat banda de mii de ori”

Avea voie să zboare aeronava?

Da. Avea acest defect, dar care a fost raportat şi a fost emis un buletin operaţional de funcţionare din partea Airbus Industrie.

Airbus-ul avea probleme din construcţie, aşa cum spun unele teorii ?

Singura problemă tehnică a fost sistemul automat de tracţiune, dezechilibrarea motoarelor şi reducerea motorului stâng.

Explicaţi-ne situaţia-limită în care spuneaţi că se afla copilotul.

În nouă secunde – pe care noi ca anchetatori le-am descris în 30 de pagini de raport -, Stoi a trebuit să rezolve foarte multe. Mai întâi s-a confruntat cu problemele, apoi a trebuit să stabilească priorităţile şi să ia deciziile: era în timpul unui viraj, i se reducea motorul din interiorul virajului (pilotul nu acţionase maneta), condiţiile atmosferice erau crâncene, iar lângă el, cu pilotul se întâmplase ceva – nu ştim ce. Sub presiune, Stoi a făcut o manevră care a contribuit la intrarea în pământ a avionului.

Care a fost manevra?

A acţionat contradictoriu stabilizatorul şi manşa. A luat decizia în contextul respectiv, sub presiune, nu a avut timpul necesar să poată să analizeze ansamblul de probleme.

Aţi ajuns la o concluzie în ceea ce-l priveşte pe pilot?

Nu. Pe bandă se aude la un moment dat un hârâit, dar n-am putut să descifrăm dacă este un zgomot uman sau de la motor. Am ascultat de mii de ori.

Discuţiile dintre pilot şi copilot continuă până într-un punct când nu se mai aude nimic?

Primele discuţii au fost când făceau verificările pe aeroport, apoi când avionul a luat înălţime. Au purtat şi o discuţie în trei, fiindcă mai era şi un angajat de la securitatea aeroportului în cabină. Şi, apoi, se lasă pur şi simplu tăcere totală. Se aud doar zgomote de fond.

Vă amintiţi care era ultimul lucru comunicat între cei doi?

Nu, a trecut mult timp. Dar îmi amintesc ultimul zgomot de pe înregistrare: un ţipăt. Strigătul copilotului, înainte de prăbuşire.

„Am chemat şi agenţi FBI”

Cum v-a schimbat viaţa anchetarea accidentului de la Baloteşti?

Vorbesc cu mare greutate şi acum, după 15 ani, nu voi uita niciodată imaginile. După Baloteşti, în toate măsurile pe care le-am luat împotriva celor care au făcut câte o greşeală, am fost groaznic de dur. Îmi spuneau unii miniştri că sunt rău. Le răspundeam: „Nu, am umblat printre fiare amestecate cu carne de om. Şi orice greşeală trebuie reprimată, ca să nu se întâmple a doua oară, mai ales când e vorba de vieţile oamenilor.”

Cu accidentul de la Baloteşti a fost şi prima dată în viaţă când am avut de-a face cu procurori. Unii extraordinari. Alţii care, la comandă, au făcut nişte cercetări. Atunci a fost prima dată când am văzut cât pot fi de josnici unii oameni, mai ales când au interese.

Ce interese existau?

Voiau să iasă că accidentul a fost un atac terorist. Am rezolvat însă problema chiar atunci. Am chemat agenţi FBI şi au făcut o invesigaţie. Toate instituţiile statului belgian au participat cu reprezentanţi la anchetă, inclusiv servicii secrete. Partea română a verificat sistemul de îmbarcare al pasagerilor, sistemul pentru bagaje de mână şi de cală. Au verificat şi ei, şi noi. S-a decis că n-a fost un atentat.

Care era interesul pentru a acredita ipoteza teroristă?

Unor oameni numiţi politic la TAROM le era frică să nu fie traşi la răspundere pentru accident. O dovadă în plus că nu a fost o bombă la bord şi că avionul nu a explodat în aer este că în rezervoare am găsit petrol. Avionul era foarte bine alimentat, abia decolase, iar petrolul acela, ca dintr-o pipetă, se scursese în pământ, n-a luat foc. Dacă era ceva exploziv, ar fi luat foc.

V-aţi confruntat cu decizii greşite ale altora pe care a trebuit să le opriţi?

Au fost destule. Îmi amintesc de decizia premierului Văcăroiu, care la locul accidentului, lângă avionul căzut, a zis să oprim Airbus-urile de la orice zbor. I-am spus atunci: „Nu avem absolut niciun detaliu despre situaţia accidentului şi trebuie să ţinem cont că zeci de astfel de avioane zboară în toată lumea. Ca să îmi asum răspunderea să le opresc pe toate de la zbor, trebuie să am un motiv puternic sau o probă. Compania producătoare, Airbus Industrie, poate să ne ceară să plătim daune”. Văcăroiu a înţeles.

Aeronava „Muntenia” era cumpărată la mâna a doua, nu?

„Muntenia” nu aparţinea de TAROM, era un avion închiriat. Nu era ca şi celelalte două Airbus-uri, nou-nouţe, pe care le cumpăraserăm de la Toulouse.

Fără cruce la Baloteşti

Eraţi pregătiţi pentru un accident de proporţiile celui de la Baloteşti ?

A fost o premieră prin amploarea accidentului, a implicaţiilor şi a participării străine. Am luat Anexa 13 la Convenţia de la Chicago, care reglementează investigarea accidentelor aviatice,. Am făcut, pas cu pas, ce scria acolo.

S-au dat anunţuri în ziarele din Belgia, care invitau rudele victimelor să participe la cercetări. Iniţiativa a fost criticată de autorităţile belgiene. Cine a avut-o?

Noi. Legea prevede că în momentul când o mare companie are un accident, se aduc toate rudele celor morţi sau răniţi, li se asigură psihologi…

Aţi vorbit vreodată cu rudele victimelor?

Am vorbit cu toţi, când i-am invitat la Baloteşti, în 1996, pentru dezvelirea monumentului de comemorare. Au fost atunci critici în presă că nu am pus cruce. Nu puteam, printre victime au fost şi evrei, discriminam dacă puneam cruce. De aceea am făcut un monument. Dar n-au înţeles toţi. Erau şi pasageri de alte religii şi familiile lor puteau să simtă că nu e şi pentru ei comemorarea. Nu ne puteam permite asta.

Cu familiile piloţilor aţi vorbit?

Da, au venit la mine încă de atunci. Erau şi copiii…

Ce le spuneaţi?

Le-am spus cinstit ce am descoperit în anchetă. Băiatul lui Stoi a vrut să asculte înregistrările de pe cutia neagră. N-am vrut să i le dau, mai ales că vroia să se facă pilot. Îi cream o spaimă şi nu voiam.

* acest articol, scris de ana-maria onisei, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 31.03.2010

misterele revolutiei (31) – cum a confiscat fsn revolutia

Pentru revoluţionarii de la Baricadă, printre care doctorul Florin Filipoiu, democraţia a ţinut câteva ore. La 23 decembrie 1989, libertatea de exprimare era deja suprimată. Florin Filipoiu este cel care în după-amiaza de 22 decembrie 1989 a citit la TVR cerinţele tinerilor care cu o zi înainte formaseră Baricada de la „Inter“.

La 23 decembrie, Frontul Salvării Naţionale acapara total Televiziunea Română. Florin Filipoiu şi alţi „nebuni” de la Baricadă aveau să fie opriţi la intrarea în studiourile TVR. Mai mult, după Revoluţie, „clanul Iliescu” s-a asigurat că nicio persoană cu priză la public nu va mai apărea o vreme la Televiziunea Română.

Florin Filipoiu (52 de ani) nu are certificat de revoluţionar. Are în schimb câteva diplome universitare şi tăria sufletească a oamenilor care disecă oameni. Căci Florin Filipoiu este conferenţiar universitar la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A acceptat să vorbească despre contribuţia lui la Revoluţia din 1989 dintr-un motiv care poate părea anecdotic. „La Baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, am fost sigur că trăiesc momente importante. Mă credeţi sau nu, în acele momente m-am gândit că trebuie să fiu atent la tot ce e în jurul meu, fiind convins că peste 20 de ani voi sta într-un fotoliu şi voi povesti într-un interviu ce s-a întâmplat. Aşa că iată-ne”.

15 studenţi şi un muncitor

În dimineaţa de 21 decembrie 1989, doctorul Florin Filipoiu îşi conducea maşina Lada pe şoseaua dinspre Târgovişte, unde profesa la Spitalul Municipal, spre Bucureşti, unde era preparator la Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină. Şi asculta la radio discursul lui Nicolae Ceauşescu. A auzit atunci exploziile din piaţă şi teama din glasul tiranului. A schimbat în viteza a patra, simţind că la Bucureşti începea o zi lungă. În Capitală a ajuns în jurul prânzului. S-a oprit în Piaţa Romană, unde s-a format primul grup de manifestanţi anti-Ceauşescu. Erau cam 15 studenţi şi un singur muncitor de la Uzina „23 August”.

O mână de oameni la care Florin Filipoiu s-a alăturat firesc, după ce în ultimul an scrisese scrisori la „Europa Liberă” şi „Jos Ceauşescu” pe ziduri. A urmat confruntarea cu miliţienii şi cu militarii. „Mi-a rămas în minte stresul de pe chipurile soldaţilor. Atunci m-am gândit că acei soldaţi ar trebui să aibă dreptul să se opună ordinelor venite de la superiorii lor, din motive de conştiinţă. Când m-am dus la Televiziune, în 22, pentru asta m-am dus”, spune Florin Filipoiu.

La Piaţa Romană, acolo unde astăzi se află un „McDonald’s”, era pe vremuri restaurantul „Grădiniţa”. Din faţa acestui restaurant, zeci de oameni priveau spre „nebunii” din stradă care inventau lozinci şi încercau să înfigă flori în mitralierele soldaţilor.

Printre forţele de ordine erau infiltraţi doi bărbaţi, un cameraman şi un fotograf, care luau probe pentru o viitoare judecată. De la Romană, Filipoiu a fugit spre Universitate.

„Armata e cu noi”, o iluzie

În faţa Sălii Dalles, tânărul doctor a găsit două tabere: unii care strigau „fără violenţă”, alţii care voiau violenţă. Nu se putea fără violenţă.

Revoluţia s-a făcut cu ură: „Venirea maşinilor de pompieri a avut o încărcătură extraordinară. Au fost oameni care s-au agăţat de o astfel de maşină şi au rupt furtunul în bucăţele în câteva secunde. Vă daţi seama câtă ură era în mulţimea aia. Practic, ne-au stimulat să facem o baricadă”. La început, baricada a fost doar un cuvânt strigat de nişte tineri exaltaţi. Apoi, oamenii au început să adune tot felul de obiecte pentru a bloca şoseaua dintre Romană şi Universitate. Baricada s-a format în jurul unui gard alb, de fier, smuls din faţa restaurantului „Dunărea”.

Au apărut apoi mese din restaurant, ghivece, cutii de toate felurile, pietre, pomişori, scânduri, paturi metalice de spital, o salvare, un camion furat. „Mai târziu au apărut nişte containere metalice pentru alimente, cu roţi mici, de fier. Împinse pe asfalt făceau zgomot puternic. Nişte oameni s-au urcat pe ele, iar cei de pe margine au crezut că sunt maşini militare care au coalizat cu poporul. Atunci s-a strigat «Armata e cu noi!». Asta a coagulat mulţimea”.

Vestea revoluţiei, judeţ cu judeţ

Odată cu lăsarea întunericului a început să se tragă cu armele. Primele gloanţe au lovit oamenii care se aflau în rondul de la Universitate. Apoi au fost gloanţe de descurajare, trase în sus sau în ziduri: „Am realizat că trebuie să punem pe hârtie ceva. N-aveam hârtie. Am găsit un sac de ciment, am luat hârtia şi pe hârtia asta de sac am scris o parte dintre revendicările pe care le-am spus la televizor. Un prieten de-al meu, Alin, mergea cu hârtia la oameni, oamenii puneau hârtia pe spinarea lui şi scriau”.

Cu cât răpăitul de gloanţe era mai susţinut, cu atât grupul de la Inter se mărea. Căci Armata a acţionat mai mult decât bizar în acea seară: „Căile de acces dinspre Drumul Taberei, Piaţa Unirii şi Piaţa Rosetti nu erau blocate. Asta m-a surprins foarte tare. Către miezul nopţii, însă, mi-am dat seama că se termină totul. Am văzut că se apropie oameni fără epoleţi, cu costume de gărzi patriotice, fără arme, doar cu cozi de lopată. Aceşti oameni cu bâtele au făcut un măcel impresionant”. Florin Filipoiu a reuşit să fugă din centrul oraşului înainte de miezul nopţii. La ultima privire pe care a aruncat-o în Piaţă a văzut 15 oameni culcaţi la pământ. Păreau împuşcaţi.

„În drum spre casă am strigat cât mă ţineau rărunchii către blocuri: «Laşilor, staţi în case şi pe noi ne-au măcelărit!»”. Apoi, din balconul apartamentului în care locuia – aceleaşi strigăte. Şi înainte să adoarmă, în toiul nopţii, a vrut să trezească şi ţara din somn: „Am luat telefonul şi cartea de telefoane, m-am uitat la prefixele judeţelor şi am început să formez la întâmplare şi să spun ce s-a întâmplat la Bucureşti. Unii închideau, alţii spuneau «am înţeles»”. Era noaptea de joi spre vineri. Mulţi şi-o
amintesc bine.

Ce a cerut Filipoiu la TVR

- Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult a personalităţii.
- Eliberarea deţinuţilor politici.
- Încetarea spionării populaţiei de către Securitate.
- Deplasarea liberă în interiorul şi în exteriorul ţării.
- Independenţa Televiziunii, libertatea presei, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor.
- Acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor.
- Excluderea învăţământului politico-ideologic în şcoli şi facultăţi.
- Renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor.
- Denumirea ţării de Republica România.
- Alegeri libere.

Vector de imagine interzis la Televiziunea Română

„Adevărul”: Cum a început ziua de 22 decembrie 1989?

Florin Filipoiu: Am văzut când au intrat revoluţionarii în TVR. Se vorbea de Revoluţie. Mă întrebam, „ce Revoluţie, ce spun oamenii ăştia aici?”. Am plecat spre TVR cu prietenul meu, acelaşi Alin. La TVR se intra foarte greu. Mulţimea era foarte filtrată. La poartă cineva m-a recunoscut: „Ăsta a fost ieri la Piaţa Romană”. Aşa am pătruns în clădirea studiourilor. Acolo exista un birou la care trebuia să raportezi ce vrei să spui. Omul care m-a adus a vorbit în locul meu: „A fost în Piaţa Romană”. Mi-au dat drumul să merg pe culoar, spre studiouri. Să fie clar, nu intra cine voia acolo. La TVR uşile erau metalice, se blocau cu drugi pe dinăuntru şi aveau interfon. Persoanele considerate indezirabile nu puteau intra.

Şi cum aţi pătruns în studioul 4?

Pe holul dintre sudiouri l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu alături de un cascador de-al lui. Nicolaescu spunea: „E prea mare aglomeraţie aici. Trebuie să mai dăm afară”. Atunci am strigat: „Eu de aici nu plec, am fost în stradă!”. Şi mi-a spus: „Bine, eşti de-al nostru”. Apoi m-am strecurat în studioul 4 când intra o persoană adusă de jos, de la filtru. În studio era un spectacol care, dacă ar fi fost filmat, ar fi fost de-a dreptul dezastruos: o mână de oameni care se înjurau şi se împingeau cu umărul, care să fie în cadru. Emitea studioul 5. Mă gândeam: «Cum pot eu să citesc cererile oamenilor de la Baricadă în zarva asta?».

M-am dus lângă o cameră de luat vederi şi am spus: „În momentul ăsta trântesc tot dacă nu vorbesc!”. Am citit acele cerinţe ale oamenilor de la Baricadă, apoi lumea a izbucnit în urale. Am ieşit din studio pentru că mă gândeam că nu mai am ce să fac acolo ştiind ce e în stradă. Ieşind pe hol, m-am reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu. Mi-a spus: „Rămâi să facem ordine”. Şi am rămas. Atunci a apărut Iliescu. Iliescu era adus pe braţe de doi băieţi „cu ochi albaştri”, cu dunga de la şapcă ghicindu-li-se pe frunte şi cu mersul ăla specific, ca de instrucţie. Foarte interesant, purtat de aceşti doi indivizi „de subţiori”, Iliescu nici nu atingea pământul.

„Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”

Filipoiu s-a adresat naţiunii, în urmă cu 20 de ani, din postura de luptător la Baricada de la „Inter“

Iliescu ce reacţie avea, purtat aşa, pe braţe?

Era parcă într-o stare de transă. Atunci, Sergiu Nicolaescu a izbucnit spre Iliescu: „În sfârşit, aţi venit!”.

Îl cunoşteaţi pe Ion Iliescu?

Dacă l-aş fi cunoscut, cred că îl omoram. N-am spus niciodată, dar aveam un cuţit pe mâneca gecii, să dau în primul comunist care vine „la ciolan”. După câteva minute Iliescu a ieşit şi a zis: „Aoleu, am greşit studioul, nu aici, dincolo”. Şi s-a dus în studioul 5. Imediat ce a intrat Iliescu în studioul 5, a venit un bătrânel cu o geacă de fâş, albastră, şi cu o sacoşă de un leu în mână. A intrat la WC şi s-a schimbat în general…

Nicolae Militaru…

Da, Militaru, care a ieşit din WC când a ieşit şi Iliescu din studioul 5. Au vorbit amândoi cu Nicolaescu şi l-am auzit pe Iliescu spunând: „Trebuie să mergem şi la Ambasada Sovietică”. Am văzut roşu în faţa ochilor şi m-am repezit spre Iliescu: „Ce să căutaţi acolo? Nu v-aţi săturat de ei?”. Cascadorul lui Nicolaescu m-a ţinut, iar Iliescu a întrebat: „Cine-i tânărul?”. Nicolaescu a răspuns: „E băiatul nostru, de la Revoluţie”. Iliescu mi s-a adresat: „Dragă, tu eşti tânăr, nu cunoşti, dar aşa trebuie”.

Cum aţi reacţionat la asta?

Atunci, trebuie să recunosc, am intrat în dubiu. M-am gândit la Praga ‘68 şi am zis: „Dacă are dreptate?”. Am plecat gândind că, dacă are dreptate, eu nu am ce căuta acolo. Am ieşit din TVR cu un gust amar şi am plecat direct spre casă. Micul schimb de replici m-a făcut să gândesc dubitativ despre ce am făcut eu, despre contribuţia mea.

Ce a urmat?

Ziua următoare, deci în 23 decembrie, am venit din nou la TVR. Din nou am fost întrebat ce vreau să spun. Şi am răspuns că vreau să spun să se dea o lege ca soldaţii să aibă dreptul să se opună ordinelor de a trage în popor. Mi s-a răspuns că nu se poate, pentru că discursul meu avea caracter constituţional, iar chestiunile constituţionale puteau fi spuse doar în prezenţa reprezentanţilor Frontului. Am zis că aştept să vină Frontul. Numai că în minutele în care aşteptam, a început să se tragă pe acel hol.

Am fugit din Televiziune şi am luat-o la stânga, pe Pangratti. Mergând pe stradă şi fiind neras şi tras la faţă am fost arestat de un grup de la gărzile patriotice. Am fost însă repede recunoscut de un om care mă văzuse în 22 la televizor. În timp ce vorbeam cu ei, au început să răpăie nişte mitraliere în apropiere. Am mers după sunet spre casa de unde păcănea. Sunetul venea clar de sub acoperiş, dar nu se vedea nimic. Era evident că erau simulatoare.

Vi s-a părut că oamenii doreau să apară la televizor pentru a fi în preajma puterii şi pentru a ajunge mai târziu într-o funcţie de conducere?

Nu. Să vă spun cum au stat lucrurile. În comunism, oamenii erau obişnuiţi să ceară şi să li se dea. Oamenii de la Televiziune aşteptau să li se dea. Eu însumi m-am dus la Televiziune să cer să mi se dea, când eu eram de fapt cu cuţitul în mână. Spre deosebire de noi, Iliescu s-a dus şi şi-a luat. Aşa a fost.

Discursul din studioul TVR a fost foarte apreciat. Oamenii v-au felicitat. Nu v-a căutat nimeni după Revoluţie?

După Revoluţie, Răzvan Theodorescu, directorul de atunci al Televiziunii, a dat o circulară în TVR, spunând şefilor de redacţii că am priză la public şi că nu trebuie să vorbesc. Am văzut circulara, mi-a arătat-o Mihai Tatulici. Am aflat mai târziu că există nişte servicii specializate care se ocupă cu studierea vectorilor de imagine. Şi pe o listă am figurat ca posibil vector de imagine.

Teodor Mărieş a ieşit din grevă

După 78 de zile în care nu a mâncat nimic, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie”, a ieşit ieri din greva foamei.Protestul său a avut ca scop desecretizarea ultimelor file din Dosarul Revoluţiei şi al Mineriadei. Mărieş a anunţat că renunţă la grevă după întâlnirea cu Roberta Anăstase, preşedintele Camerei Deputaţilor. Aceasta a promis că Legea Lustraţiei ar putea ajunge în Parlament în mai puţin de două luni.

În cele două luni şi jumătate în care Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei, au fost desecretizare dosarele de la Ministerul Apărării Naţionale, de la Ministerul de Interne şi de la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, toate acestea completând Dosarul Revoluţiei. De asemenea, Curtea Constituţională a pus la dispoziţia „Asociaţiei 21 Decembrie”, Dosarul Mineriadei din iunie 1990.

“Mascarada a încetat”

Florin Filipoiu nu este doar un specialist în anatomia corpului uman. Este şi poet. În ianuarie 1990, după multe nopţi de nesomn a pus pe hârtie poezia “Recurs la metoda” care poartă încărcătura emoţională a unei Revoluţii personale.

Recurs la metoda

Există numai un semn în care toate se regasesc.
Aceleaşi întâmplări răspândite ciudat în mersul lumii
duc la acelaşi rezultat. Istoria este de fapt un tablou
într-un muzeu planetar, la care oamenii privesc iar şi iar.

Există un şablon ce cuprinde tot. O ştampilă.
Care vine cumplit, regulat, fără milă,
peste agitaţia de zi cu zi, de veac şi veac,
într-o nebunie unică, monotonă şi fără leac.

Există o linişte mare, o cuminţenie a gândului.
Este ştiinţa de a fi egal cu tine insuţi în trecerea aceasta.
Dacă poţi, deschide fereastra,
Şi peste pervaz aplecat, spune-le şi lor :

“Împăratul nu a existat. Palatul e gol…Mascarada a încetat. La altar
toata lumea să se ridice în picioare.
Orice întrebare e în zadar”.

* acest articol, scris de cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 31.03.2010

misterele revolutiei (30) – sergiu nicolaescu: “revolutia, regizata de mine? eh, rahat!”

Sergiu Nicolaescu îşi iese din minţi când numele său e asociat cu cei care au complotat în 1989.

În partea a doua a interviului acordat ziarului „Adevărul”, Sergiu Nicolaescu spune, fără ocolişuri, că Ion Iliescu şi Nicolae Militaru nu s-au cunoscut în decembrie, că se cunoşteau bine dinainte şi – atenţie! – că „Militaru mi-a povestit mie de ce n-a făcut el Revoluţia înaintea noastră…

Aveau cartuşe care se folosesc la animalele sălbatice, la grădinile zoologice. Mori de râs! Tu vrei să faci o Revoluţie şi umbli după cartuşe oarbe, care să amorţească pe unul sau pe altul?”. Regizorul rămâne, pentru totdeauna, la această versiune despre teroriştii
din ’89: „Ruşii au tras în noi!”

Cum vă imaginaţi Revoluţia pe 21 decembrie, dimineaţa?

Eh, mi-am imaginat-o dinainte. Domnule, primul lucru care m-a şocat a fost faptul că Nicolae Ceauşescu a plecat din ţară şi că Timişoara a început. Deci, Timişoara a început fără mine. Acolo a fost mâna altora.

A cui?

A străinilor.

Sovietici sau…?

De toate. Erau sârbi şi unguri, în mod special. Şi, bineînţeles, „roşii”. În momentul acela, în România nu se băga nimeni, pentru că existau convenţiile scrise care erau clare: Estul, marginea Europei, e sub influenţă sovietică. Şi Brucan era convins că va rămâne regimul, cu schimbarea şefilor, dar că regimul o să rămână comunist.

De ce l-a salvat pe Iliescu

Dumneavoastră ce credeaţi?

Până în 22 după-amiaza, am gândit că se va schimba conducerea. La un moment dat, pe terasa CC, Ilie Verdeţ a luat un microfon în mână şi s-a adresat celor din piaţă. Le-a zis: „Stimaţi tovarăşi!”. Ăia au început să fluiere. „Jos comunismul, fără comunişti!”. Iliescu ia microfonul şi zice: „Tovarăşi şi dragi cetăţeni!”. Ăia: „Huoo!”. I-am luat microfonul din mână.

L-aţi salvat atunci.

Începuse să se întunece, era pe 22, la cinci şi ceva, seara, şi am spus: „Sunt Sergiu Nicolaescu!”. Domnule, în momentul ăla au început să strige: „Sergiu! Sergiu! Sergiu!”. A fost o senzaţie uriaşă. Şi eu le-am zis: „De azi înainte să nu mai strigaţi niciun nume de om! Să strigaţi doar: «România!». Şi au început: «România! România!»”. În clipa aia am fost convins că o să cadă regimul.

De ce i-aţi luat microfonul lui Iliescu?

Domnule, eu l-am chemat pe Iliescu! Şi nici nu-l cunoşteam! Nu ştiam, a venit unul (n.r. – Mihai Bujor-Sion) la mine şi mi-a spus să-l chem pe Ion Iliescu şi mi-am adus aminte că Titus Popovici îmi tot zicea de Ion Iliescu ăsta. Când am intrat la Televiziune şi am văzut ce harababură era acolo, am zis că nu vorbesc: „Să termine ăia şi după aia intru eu!”. Ei s-au făcut de râs, au ieşit afară şi pe urmă m-am dus eu, cu cravată, cu nu ştiu ce şi toată lumea, în Occident, a zis: „E Corneliu Mănescu!”. Nu era Corneliu Mănescu! Era Sergiu Nicolaescu! Dar Corneliu Mănescu trebuia să ajungă preşedintele României. Hai să vă spun. Brucan, când l-a întrebat Gorbaciov pe cine vede bun să fie preşedintele României, a zis: „Corneliu Mănescu!”. Însă Mănescu începuse să bea şi o luase razna.

Din pricina asta s-a ajuns la Iliescu?

Când am intrat la Televiziune, eu am fost şeful. Şi când mi-a zis Bujor să-l chem pe Iliescu am stat şi eu o clipă, o secundă, m-am gândit: „Ce fac eu cu idioţii ăştia pe-aici?”. Nu era unul să văd ceva în ochii lui, să simt ceva în privirea lui! Erau toţi acolo, aşa, întâmplător, pentru că toată lumea a fost surprinsă. Lumea nu era organizată. În CC au intrat numai derbedei! Şi, întâmplător, câţiva oameni de cultură. Câţiva! Vreau să vă spun un lucru. În cataclisme, orice fel de cataclisme, la cutremure, inundaţii, primii care sosesc la locul cataclismului sunt ţiganii. Pe locul doi vin pompierii şi pe urmă Armata. Ţiganii sosesc primii acolo. Aşa şi la CC, veniseră primii acolo, să fure!

Tablou cu oportunişti în genunchi

Aţi spus că nu vedeaţi nimic în privirea celor care veniseră la Televiziune şi atunci v-aţi gândit la numele ăsta, Iliescu, om pe care nu-l cunoşteaţi personal. Când l-aţi văzut, ce aţi zis?

Când l-am văzut, i-am văzut pe toţi că se apleacă în faţa lui. Directorul Televiziunii de-abia aştepta: „Tovarăşu’ Iliescu! Tovarăşu’ Iliescu!”.

De ce se aplecau toţi?

Pentru că ei ştiau că Iliescu e posibil să fie cel care îl va răsturna pe Ceauşescu. Se vorbea de Iliescu.

Deci, practic, a fost un reflex să se închine în faţa viitoarei puteri. Erau nişte oportunişti în căutarea unui stăpân?

Exact, era o bună ocazie.

L-aţi salvat pe Iliescu. Dacă îl lăsaţi să mai vorbească, pierdea strada. Şi, pierzând strada, pierdea tot. Dumneavoastră cum îl vedeaţi pe Iliescu?

Pe urmă, după ce am vorbit eu şi au strigat ăia „România!”, am zis: „Acum vă dau pe cineva care vă va citi ceva!”. Eu vreau să spun că în ziua aia Iliescu a vorbit de şapte ori. Şi de cinci ori a spus „tovarăşi”. În fine, noroc de vorba mea, că i-am spus: „Dacă mai spui tovarăşi, eşti terminat!”. Să ne fie clar următorul lucru: el era un comunist adevărat. Şi acum e.

De nevoie s-a adaptat…

Da, de nevoie, fiindcă a văzut că a dispărut comunismul. El e comunist convins şi e bine că e aşa, pentru că are caracter. Nu e comunistul ăla hoţoman, e un om de stânga puternic. Dar nu avea în el sămânţa Revoluţiei. N-a ştiut să spună nimic la Revoluţie, am trecut mereu peste el. Pe urmă, a condus România cum a trebuit. Cu greşelile unui comunist. Doar că el nu făcea greşeli, el aşa credea.

Când toată piaţa vă striga numele, nu v-aţi gândit să nu-i mai daţi microfonul lui Ion Iliescu? Nu v-aţi dorit aşa ceva?

Nu. Ideea asta mi-a dat-o Catrinel Oproiu, la Televiziune. Au venit acolo Dumitru Popescu şi mulţi alţii, Ceauşescu fugise. Şi ea mi-a propus: „Uite ce zice Popescu, să preiei comanda!”. Eu i-am spus să se ducă acasă, să n-o păţească.

Militaru pregătea preluarea puterii cu gloanţe pentru animale

Nicolae Militaru, criminal la Revoluţie Foto: Agerpres

Îl ştiaţi pe generalul Militaru?

Nu.

Nu ştiaţi că a fost spion sovietic dovedit?

Stai o clipă. El era îmbrăcat într-o uniformă şi eu am ochi la militari. „Tovarăşu` Sergiu, eu sunt generalul Militaru”. Sigur că era un general cu trei stele. Când m-am uitat la el mai bine, era „pătat”, adică era îmbrăcat cu o haină pe care n-o mai purtase de multă vreme. Zic: „Sunteţi activ sau în rezervă?. „Cinstit? În rezervă!”. Asta a fost cu el.

Iliescu şi Militaru s-au împrietenit repede.

Eh, nu s-au împrietenit. Se cunoşeau ei dinainte.

Cât de bine?

Nu ştiu, s-au mai văzut. Păi, Militaru mi-a povestit mie de ce n-a făcut el Revoluţia înaintea noastră… Aveau cartuşe care se folosesc la animalele sălbatice, la grădinile zoologice. Mori de râs! Tu vrei să faci o Revoluţie şi umbli după cartuşe oarbe, care să amorţească pe unul sau pe altul?!? Dar el, în mod surprinzător, a fost numit ministru al Armatei.

A existat un fel de organizare prealabilă în zona asta?

Nu, n-a fost organizare aici, pentru că ăştia erau deja compromişi. Organizatorii nu au mai mers pe linia asta. Au mers pe linia ocupării. Adică erau în ţară 20.000 de ruşi, era o acţiune din asta aeriană extrem de intensă, începând din noaptea de 21. Erau ruşi pe teritoriul României. Sârbi, la fel, unguri. Şi francezi erau. Deci, erau mulţi, amestecaţi între ei… Soarta noastră, a României, ar fi fost soarta Iugoslaviei de mai târziu. Sârbii ne luau Banatul, ungurii îşi luau Transilvania, bulgarii – Dobrogea.

Care e momentul care a făcut să nu se ajungă aici?

Ăsta e momentul lui Iliescu. Ruşii când l-au văzut pe Iliescu s-au liniştit, pentru că era un om care era prevăzut. Şi Iliescu are acest mare merit, că a lăsat România să meargă pe drumul ei.

Dacă ar fi apărut altcineva acolo, se îngrijorau sovieticii şi degenerau lucrurile?

Sigur.

Dar terorişti au fost?

20.000 de ruşi erau gata în orice moment.

Ăştia au tras?

Da. Ruşii au tras în noi! Vreau să spun că, până nu am intrat în NATO şi în UE, noi eram ai ruşilor. Şi orice se întâmpla, eram ai ruşilor, cu atât mai mult cu cât se compromisese şi Ceauşescu. Orice făceam, eram ai ruşilor.

Cine a făcut Revoluţia, domnule Nicolaescu?

Revoluţia a fost făcută de muncitorime, în primul rând, apoi de aventurieri, da, aventurieri, începând cu unii bine cunoscuţi, ca Dan Iosif. Pe urmă de elevi, pe urmă de intelectuali şi, la urmă, abia la urmă de tot sunt studenţii.

Celor care spun că Revoluţia a fost un film făcut de Sergiu Nicolaescu, ce le-aţi spune?

Eh, rahat! Ce, eu puteam să scot sute de mii de oameni? V-am spus: muncitorimea domină de departe. Revoluţia a fost făcută de muncitorime. Diferenţa ştii care e? Ea e o clasă unitară, compactă şi disciplinată. Asta e muncitorimea. Şi de aceea va cuceri din nou puterea, într-o nouă vreme. Pentru că ei merită puterea, dar nu aşa cum au făcut-o ăştia. Sunt oameni simpli, dar cu mult bun-simţ. Mult mai puţin şmecheri decât un intelectual. Nu te va trăda aproape niciunul din clasa asta! Dintre intelectuali, te trădează trei sferturi.

„Idiotul ăla de operator”

Dumneavoastră aţi editat caseta execuţiei lui Ceauşescu?

Domnule, caseta era o înşiruire de imagini. Eram aşezaţi toţi la Ministerul Apărării, să vedem. Ce să vedem, că era o înşiruire de imagini acolo! Idiotul ăla de operator filmase tot. Când vorbea judecătorul, îl filma pe judecător, când vorbea Ceauşescu, pe Ceauşescu. Cine vedea caseta ştia exact care erau probabilităţile să fie răzbunat Ceauşescu. Aveau procurorul, avocatul, îi aveau pe toţi. Măi, fraţilor, păi voi faceţi un film despre moartea lui Ceauşescu şi îl focusaţi pe ăia care i-au judecat pe Ceauşeşti? Nu! Arătaţi doar legatul la mâini şi execuţia! Şi ce spunea el ca apărare, ca să se vadă cât e de stupid. La un moment dat, el cânta „Internaţionala”…

E adevărat momentul acesta? Circula aşa, ca o legendă.

Da, e adevărat. A cântat „Internaţionala”. El a fost un comunist, n-a cântat „Deşteaptă-te, române!”.

Nu v-aţi mai gândit să faceţi un film despre Revoluţie, în care să spuneţi tot adevărul?

Am făcut un film despre Revoluţie (n.r. – filmul „15″) şi nu s-a dus nici dracu’ să-l vadă.

Şi de ce credeţi că nu s-a dus lumea?

Fiindcă a ştiut că e despre Revoluţie.

Din cauza asta?

Da, l-am făcut când s-au împlinit 15 ani. A jucat şi Mihaela Rădulescu. Era despre cei 42 de morţi trimişi de la Timişoara la Bucureşti ca să-i ardă.

„Calderon era puţin agent”

Jean-Louis Calderon, ziarist ucis la Revoluţie

L-aţi cunoscut şi pe Jean-Louis Calderon, ziaristul francez care a murit la Revoluţie.

Pe ziua de 22, eu mă certam cu toată lumea cu privire la închiderea frontierelor. Şi eu am spus: „Nu, frontirele rămân deschise”. Şi mi-au dat un telefon ăia de la aeroport: „Ce facem, domnule Sergiu, mai e puţin şi aterizează avionul de Paris!”. Şi eu am zis: „Daţi-le drumul”. După 11 noaptea am întâlnit autobuzul care venea de la avion. L-am oprit şi am intrat – eu eram cu tancul, cu chestii. Şi zic: „Ce sunteţi dumneavoastră”? „Ziarişti”. Era normal că vin ziariştii. Ce se ascundea sub fiecare ziarist, asta era altceva.

La un moment dat mi-a răspuns chiar Calderon, care era în stânga, cum urcasem eu pe scări. Şi am vorbit cu el. Mi-au spus că, spre marea lor surpriză, le-au dat drumul de pe aeroport. Le-am zis: „Aveţi mare grijă, că sunt lupte şi veniţi pe propria răspundere! Dacă acceptaţi acest lucru, atunci vă dau voie să treceţi. Dacă nu, vă salt eu şi vă întoarceţi înapoi la Paris!”. Calderon a vorbi întâi cu ei şi a zis: „Aveţi cuvântul că răspundem de propria noastră piele”.

Asta era pe 22, seara.

Pe 22 noaptea. Deci, pe 22 noaptea, eu i-am întâlnit în autobuzul care venea de la aeroport. Doream să mă duc la aeroport, pentru că aveam nevoie de ei, de prezenţa unor ziarişti. Nu de agenţi, ăia erau destui. Aveam nevoie de ziarişti, nu de agenţi.

Credeţi că a fost un accident moartea lui? De ce tocmai Calderon?

Sunt mulţi străini morţi atunci, vreo 99 de civili! Mă rog, morţi neidentificaţi. Olandezi, vă daţi seama? Ce să caute olandezii?
Calderon a fost călcat de un tanc. A fost un accident?
Orice se poate. Nu vreau să…

Aţi aflat imediat despre moartea lui ?

Da, mi-au spus alţii care au fost în autobuz. Se pare că el era şi puţin agent. Ca să fiu sincer, sunt sigur că toţi erau. Era clar. Cine pleacă în ziua Revoluţiei şi se urcă în avion să vină la Bucureşti? Puteai să fii aventurier sau agent. Atât!

N-au fost şi ziarişti-ziarişti?

Toţi ascundeau informatori. Mă rog, poate erau şi ziarişti.

 * acest articol, scris in colaborare cu cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 30.03.2010

ghost riders

misterele revolutiei (29) – sergiu nicolaescu: “ceausescu voia sa inabuse revolutia cu “

Sergiu Nicolaescu (80 de ani) e sigur că dictatorul Nicolae  Ceauşescu a vrut să liniştească poporul agitat cu un film de cinema despre un voievod bătrân.

Regizorul povesteşte că, în anul Revoluţiei, a refuzat să se întoarcă în România din cauza cenzurii. El a stat şase luni în RFG, dar neagă vreo legătură cu serviciile secrete, pe motiv că are o fire „mai liberă”. Sergiu Nicolaescu vorbeşte despre Revoluţie ca despre un film de acţiune, mai exact – „acţiunea mea din decembrie”.

Într-un interviu în două părţi, regizorul spune destul de multe. După trei ore de confesiuni, undeva în beciul vilei sale, amenajat ca birou de lucru, regizorul oftează – „Hai, că vă spun prea multe” -, şi nu ne mai spune nimic. Până atunci, însă, Sergiu Nicolaescu şi-a amintit că el l-a făcut mare pe Ion Iliescu în acel decembrie, că l-a învăţat cum să nu mai spună „tovarăşi” în public, salvându-i cariera politică, dacă nu şi viaţa, că l-a ales fiindcă, spre deosebire „de idioţii de prin Televiziune”, avea „ceva în privire”.

Şi-a amintit că Nicolae Ceauşescu a dat drumul filmului „Mircea” chiar pe 22 decembrie. Aşa credea el că va distrage atenţia mulţimii – presupune regizorul. Şi-a amintit că Revoluţia a fost bine controlată de „agenturili” străine şi că Ion Iliescu şi Nicolae Militaru se agreau de ceva vreme, destul de conspirativ.

„Adevărul”: Domnule Nicolaescu, care vă este cel mai drag dintre toate filmele pe care le-aţi făcut?

Sergiu Nicolaescu: Mie dragi îmi sunt două: „Osânda” şi „Ultima noapte”. Gustul meu nu e de film istoric, nici de aventuri. Prefer filmele mai de artă. Dar, fără doar sau poate, „Mihai Viteazul” e cel mai bun film al meu.

Aţi avut concurenţă între voievozi. Aţi făcut şi „Mircea”…

Da, am făcut şi „Mircea”, unde, în rolul principal, am jucat chiar eu. „Mihai Viteazul” e mai dramatic, dar „Mircea” e mai important, e foarte important, fiindcă e făcut în 1989. Pe 5 iunie trebuia să am premiera, filmam în Germania Federală şi primesc un telefon: „Tovarăşe Sergiu, trebuie să veniţi, fiindcă poimâine vă duceţi la tovarăşii…”. Zic: „Păi, vin oricum, că am premieră”.

Zice: „Nu se ţine premiera”. „Nu se ţine premiera?! Atunci faceţi cu filmul ce vreţi, că eu nu mai vin! Dacă încearcă să schimbe ceva cu filmul ăsta, eu nu sunt de acord!”. Atunci a fost deşteaptă Suzana Gâdea, de la Cultură, că m-a sunat: „Sergiu, te rog să vii, că mergem la…”. „Nu vin, tovarăşa. Mi-a dat telefon tovarăşul nu-ştiu-care, nu vin”. A urmat o mică pauză. „Alo? Alo? Ce se întâmplă, dragă?! Nu mai aud nimic!”, zicea ea. Deşteaptă! Ca să nu fie nevoită să mă toarne. A zis „n-am auzit” şi a scăpat.

Şi ce-aţi făcut, cum s-a rezolvat?

N-am venit. N-am venit decât în noiembrie. „Mircea” a avut premiera în decembrie!

O surpriză în decembrie

Şi până în noiembrie aţi stat în Germania Federală?

Da, am avut două lucrări de făcut. Şi, în noiembrie, am venit după căderea Zidului Berlinului. Deci eram la 15 metri de Poarta Brandenburg şi am văzut ce înseamnă surpriza. Şi lucrul ăsta l-am văzut şi în România, la Congresul al XII-lea, când Constantin Pârvulescu l-a criticat deschis pe Nicolae Ceauşescu. Când Pârvulescu a luat cuvântul, eu eram în faţă, în primele rânduri, cu Titus Popovici lângă mine. Titus era membru în CC. Când i s-a dat cuvântul lui Pârvulescu, toată sala a mârâit. Să mârâi într-o sală în care e şi Ceauşescu! Era ceva! Vine Pârvulescu, spune ce spune, cu binecunoscutele lui declaraţii în faţa lui Ceauşescu, şi câştigase lumea, domnule, câştigase lumea! Şi în momentul ăla, eu i-am spus lui Titus: „Titus, mă duc şi eu la tribună!”.

„Bă, eşti nebun? Mă bagi în rahat?”. Am rămas locului. Şi atunci Pârvulescu a făcut o greşeală. A zis cam aşa: „Ştiu că aici e plin de Securitate. E plină sala de securişti!”. S-a întors şi a plecat. Asta fost o greşeală. În timp ce vorbea Pârvulescu, eu mă uitam la Ceauşescu, la primul-ministru, la toţi. Erau terminaţi! La urmă, primul-ministru a zis: „Tovarăşi, pauză!”. A ţinut o pauză de o oră şi pe urmă au dat cuvântul unor intelectuali şi intelectualii ăştia l-au făcut praf pe Pârvulescu şi l-au ridicat în slăvi pe Ceauşescu. În pauză, l-am văzut pe Pârvulescu plecând. Mă, şi nu se uita nimeni la el! Nimeni! Toată lumea întorcea capul. Şi în momentul acela mi-am dat seama că surpriza îi învinge pe comunişti, aşa am făcut comparaţia. Şi toată acţiunea mea din decembrie a fost bazată pe surpriză!

Ce-aţi făcut din iunie până în noiembrie? La ce aţi lucrat? Şi de ce spuneţi „acţiunea mea din decembrie”?

Am lucrat, da, la filme am lucrat. Şi în noiembrie am văzut clar ce înseamnă surpriza…S-au lăsat surprinşi chiar şi nemţii! Trebuia, deci, surpriză!

Nicolaescu a aşteptat zece ani şi un miting

Aţi povestit de mai multe ori că, în decembrie 1989, eraţi foarte pornit împotriva lui Ceauşescu. Sentimentul acesta vi s-a acutizat atunci, când vi s-a interzis premiera la „Mircea”? Când aţi realizat că nu se mai poate cu familia Ceauşescu?

Când a atacat Pârvulescu! Când am văzut reacţia sălii, mi-am zis: „Domnule, ăştia toţi au în cap aşa ceva!”. Deci, se cam săturase lumea de Ceauşescu.

Dar a mai durat mult, încă zece ani, până când a picat Ceauşescu!

Domnule, el mergea pe forţă şi violenţă. Forţa lui era, în primul rând, în Securitate, în Partid şi în Armată. Astea erau cele trei forţe care erau de partea lui. Partidul era cel mai uşor de învins, pentru că n-avea valoare. Ofiţerii şi soldaţii sunt mai disciplinaţi, în mod normal, urma Securitatea ca o forţă. Numai că împăraţii romani, dacă îţi aduci aminte de ei, şi ei dominau prin frică, dar, din când în când, dădeau nişte jocuri: le dădeau de băut, de mâncat o săptămână… Deci făceau chef peste tot. Deci, pe lângă frică, trebuie să mai dai descărcări pentru întreg poporul.

Asta a uitat să facă Ceauşescu.

Asta! El a mers numai pe frică, frică, frică, frică! De aceea, am încercat un recurs la surpriză. Să acţionez într-un miting de-al lui, în cea mai imposibilă situaţie. Să declanşez Revoluţia în timpul mitingului – asta am avut în cap! Mitingul ăla dirija toată ţara. La Timişoara, Guşă a retras Armata, pe 19 şi 20. A retras Armata în cazărmi, cu blindate cu tot.

Şi aştepta 21. De ce aştepta 21? Pentru că pe 21, la Bucureşti, Ceauşescu ţinea mitingul, erau muncitori care luau cuvântul şi trebuia să fie un entuziasm. Ştii ce se întâmpla? În aceeaşi după-amiază, ieşeau Armatele la Timişoara pe străzi şi îi curăţau pe toţi. Nici nu mai stăteau la îndoială, pentru că aveau, vezi Doamne, susţinerea Bucureştiului. Ăsta era momentul care nu trebuia pierdut!

Fără filme despre ’89

Sergiu Nicolaescu neagă că l-ar fi ştiut şi el pe Ion Iliescu „dinainte”, neagă vehement că ar fi fost regizorul Revoluţiei, neagă folosind urâta expresie „eh, rahat!”, neagă că ar fi fost racolat şi ar fi împlinit o misiune trasată de servicii secrete, neagă că va mai face un film despre 1989. „Am făcut unul şi nu l-a văzut nici dracu’”- spune. E un argument.

„Ce-am văzut? Am văzut cerul”

Am trecut prea repede peste un moment. Ce v-au făcut atunci când v-aţi întors din Germania?

Mi-au ridicat paşaportul.

Atât?! Şi cine a stabilit să fie premiera la „Mircea” în decembrie?

N-a stabilit-o nimeni.

Atunci, cum s-a petrecut?

Asta nu ştiu.

Pur şi simplu, l-au dat fără acordul dumneavoastră?

Tipul care ştia lucrul ăsta e mort, nu vreau să intru în detalii. A murit destul de repede după 1989 şi n-am apucat să stau de vorbă cu el. La un moment dat, cred că Nicolae Ceauşescu a cerut să vadă filmul. Eu aveam nişte dosare albastre, cumpărate de la Paris. Românii aveau dosarele d-alea nenorocite. Deci dosarele albastre, ca ale mele, nu existau. Când am intrat în birou la Ceauşescu, pe 22, avea o masă plină cu dosare. Şi, când mă uit acolo, văd dosarul meu. Era pus mai la suprafaţă!

Aşa, şi de ce nu au lăsat premiera în iunie?

Stai că-ţi spun, că atunci mi-am dat seama că are instinct de conservare şi de dictator. Avea instinct, nu ştiu dacă ţineţi minte „Mircea”. Începe filmul cu o luptă şi, la un moment dat, fratele meu e în armata adversă. Şi în lumină apare Mircea. Şi armatele se opresc, cei doi înaintează unul spre celălalt. Deodată vine replica asta: „Frate, noi suntem făcuţi pentru a fi supuşi celor tari. Noi nu suntem nimic, nici tu, nici eu.

Trebuie să ne supunem celor puternici”. Şi eu spun fraza următoare: „Eu nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi, nici să-i mai fac să se închine şi străinilor”. Când o fi auzit-o Ceauşescu, i s-a zgândărit treaba! Şi mai aveam vreo cinci-şase poveşti de genul ăsta în film. Deci, ce-am făcut eu din Mircea? Un om opus lui Ceauşescu. Opus! Fizic, un tip puternic, aspru, dar alt gen, nu umbla cu găinării. Ceauşescu era tare datorită stăpânirii. El prin frică stăpânea poporul, înţelegi? Pe masă, deci, la Ceauşescu am găsit o copie care avea nişte tăieturi şi pe urmă era lipită la loc. În momentul ăla m-am gândit şi m-am uitat unde au făcut tăieturile.

Erau unde eu spuneam lucrurile astea. Şi faptul că Ceauşescu s-a gândit să dea drumul la film… El pe seara de 21 a căutat să-i cheme la el pe Dan Deşliu şi pe Păunescu. Eu cred că în seara aia, sau cu o zi înainte, Ceauşescu a văzut Mircea cu tăieturile făcute de ăştia. Apoi a dat un telefon şi a zis: „Mâine băgaţi «Mircea»!” El a încercat să ia poporul, să-l ducă la cinematograf şi să uite de Revoluţie. Şi de aia i-a dat drumul lui „Mircea” chiar pe 22 decembrie! Ceauşescu voia să înăbuşe Revoluţia cu „Mircea”.

Era posibilă reacţia asta, să dea lumea năvală în sălile de cinema şi să nu mai fie nicio Revoluţie?

Atunci nu se punea problema de filme. Era prea…
 

Spuneaţi cândva că voiaţi să puneţi mâna pe două TAB-uri şi…

Astea sunt poveşti, multe se spun. Îţi dai seama că eu eram un om cunoscut, toată lumea profita de asta, pe unde mergeam. Oamenii mă văzuseră la televizor şi ştiau că sunt cu ei. Şi lumea simţea nevoia de ajutor. În clipa în care mă vedeau, oamenii strigau:
„Sergiu!, Sergiu!”. Mă ridicau pe umeri. Dacă stau să mă gândesc, ce am văzut eu cel mai mult la Revoluţie? Am văzut cerul… V-am zis, oamenii m-au ridicat pe umerii lor!

Cât aţi stat în RFG – nu ştim în ce medii aţi fost – , se vorbea şi acolo că trebuie să cadă Ceauşescu, au fost încercări de a vă racola din partea serviciilor secrete?

Sergiu, în rolul lui Mircea 

Niciodată n-a vorbit nimeni cu mine lucruri de genul ăsta. Nu. Nu mi s-a propus să fiu agentul cuiva.

De ce? Eraţi mai nesupus?

Din cauza asta mă şi lăsau în pace şi securiştii, şi toţi. Aveam o fire mai liberă! Eu când am plecat prima dată peste graniţă, trecusem de treizeci de ani! Până atunci n-am fost nicăieri, din cauza trecutului politic al familiei mele. Şi prima dată am plecat prin 1962-1963. Atunci americanii cumpăraseră „Memoria trandafirului”, scurtmetrajul meu, cu 20.000 de dolari. Şi m-am dus la Cannes, am dat de bani, de glorie…

Regizor şi politician

- S-a născut la 13 aprilie 1930, în Târgu-Jiu.
- În 1948 termină liceul, la Timişoara, unde se mutase de la vârsta de 5 ani, împreună cu părinţii. Tot în 1948 a intrat la trei facultăţi, Belle Arte, Politehnică şi Şcoala de ofiţeri de Marină.
- La 37 de ani, în 1967, debutează ca regizor de lungmetraj cu filmul „Dacii”, o coproducţie româno-franceză.
- În 1971 realizează filmul „Mihai Viteazul”.
- În 1989 joacă un rol-cheie în Revoluţie. La 22 decembrie, aflându-se la Televiziune, Sergiu Nicolaescu este contactat de Ambasada Franţei la Bucureşti, pentru a fi informat că la 40 de kilometri de graniţa cu România, în Ungaria, are la dispoziţie o unitate franceză de comando care să intervină pentru anihilarea teroriştilor.
-A scris patru cărţi despre Revoluţie, printre care „Revoluţia. Începutul adevărului” şi „Un senator acuză”.

* acest articol, scris in colaborare cu cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 29.03.2010

parla con me

coltul (14) – moartea si restul

Între Olimpiada albă din Canada şi Mondialul african ce va să vină, Jocurile Paralimpice, desfăşurate tot la Vancouver, îşi au rostul lor.

Oamenii fără mâini şi fără picioare nu atrag telespectatori. Oamenii aceştia cu proteze, oamenii în cărucioare alunecând pe zăpadă, sunt doar personajele unui roman nebun, ajunse, cine ştie cum, în dura viaţă adevărată.

 Nimic mai frumos decât acea îmbrăţişare între ruşii Irek Zaripov şi Roman Petuşkov, o îmbrăţişare la finalul cursei de 15 km, schi fond-cărucioare. Zaripov purta, pe echipament, numărul 22, Petuşkov – numărul 25 şi, deşi nu era nicio tragere extraordinară, cu siguranţă că erau numerele alese.

Irek urma să primească o medalie de aur, Roman – una de argint. Adevărata strălucire era însă forţa care nu are nevoie de cuvinte, forţa acestor doi bărbaţi mutilaţi şi învingători de a se îmbrăţişa după o cursă. E înălţător, dar nu e mereu aşa.

 În 2008, la clinica avocatului Ludwig A. Minelli, supranumit în presa conservatoare şi „Diavolul”, la clinica aceea cu nume latin şi controversat, la „Dignitas”, în Elveţia, a ajuns un tânăr cu obrajii roşii, breton neglijent şi o privire moartă.

Tânărul, Daniel James, era jucător de rugby. Rămăsese paralizat după o blestemată şedinţă de antrenament. Avea 23 de ani şi de 14 luni era paralizat. Nu mai voia să trăiască. La Dignitas te duci (sau eşti adus) pentru a fi eutanasiat. Nu e nimic despre morală aici. Cine nu a fost 14 luni paralizat ar trebui să primească alegerea lui Daniel James doar cu o lungă tăcere. 

* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 25.03.2010

scurt exercitiu contabil (5)

ziua 22 – 3.953 accesări

ziua 23 – 4.952 accesări

ziua 24 – 7.490 accesări

ziua 25 – 4.089 accesări

ziua 26 – 1.660 accesări

ziua 27 – 3.880 accesări

ziua 28 (până la ora 18.00) – 3.627 accesări

În cea de-a patra săptămână, serialul “Misterele Revoluţiei” a atras aproape 30.000 de accesări. În prima lună de existenţă, “Misterele Revoluţiei” a atras peste 180.000 de accesări pe www.adevarul.ro.

sectioara (45) – “mile cărpenişan era un adevărat războinic”

Jurnalistul Sorin Bogdan (44 de ani), fost corespondent de război pentru PRO TV şi fost redactor-şef adjunct al postului Antena3, povesteşte despre momentele pe care le-a trăit împreună cu Mile Cărpenişan pe front.

Au transmis împreună, de la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO împotriva Iugoslaviei din 1999 şi au fost ca fraţii, deşi la acea vreme, transmiteau pentru posturi de televiziune concurente. Sorin şi Mile erau prieteni de mai bine de zece ani. “Mile era un un om adevărat”, îşi aminteşte Sorin. “Sunt mândru şi fericit că l-am cunoscut şi că a fost prietenul meu”.

De ce era Mile Cărpenişan un reporter bun?

Mile simţea subiectul şi întotdeauna ardea să ajungă primul la un eveniment. Uneori, îmi lăsa impresia că doarme cu bagajul făcut. Nu conta dacă era obosit sau era în vacanţă. Anul trecut, când au fost curtremurele din Indonezia, urmate de tsunami-uri, Mile era în Austria, în vacanţă. A sunat la Antena 1 şi a plecat imediat la faţa locului.

Cum se vede moartea unui camarad din “plutonul” reporterilor de război?

Am stat trei luni împreună la Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, am locuit în aceeaşi cameră de hotel, deşi atunci lucram pentru televiziuni diferite (eu pentru ProTV, el pentru Antena 1), însă l-am simţit tot timpul ca pe un prieten. Era un adevărat războinic, încăpătânat cum îi şade bine unui sârb, nu se lăsa până nu obţinea informaţiile de care avea nevoie. Avea o intuiţie deosebita şi ne înţelegeam dintr-o privire. Mi se pare nedrept că a trecut de atâtea ori prin situaţii extrem de periculoase, a scăpat de gloanţe şi de bombe şi mi-ar plăcea să cred că acum ne joacă o farsă şi mâine va râde din nou alături de noi.

Erai mereu în competiţie cu Mile Cărpenişan. Ce te facea sa-ţi fie “teamă” de el, profesional?

La mijlocul anilor ’90, lumea presei din Timişoara s-a înviorat brusc: apăruse Mile, un tânăr de 20 de ani pe care, dacă nu te mişcai suficient de repede, îl găseai deja la locul unui eveniment. De când a apărut Mile, nici un jurnalist nu mai putea avea linişte! Îşi iubea meseria din tot sufletul şi era dedicat total oamenilor care îl citeau sau se uitau la televizor.

Adesea, la Belgrad, fiind doar noi doi, eram nevoiţi să ne ducem în locuri diferite şi să confruntăm sau să schimbăm informaţiile obţinute pe teren, însă relatările noastre nu semănau. Mile ştia să filtreze datele şi să le povesteasca într-un fel aparte. Fiind şi sârb, relatările lui din războaiele care au destrămat fosta Iugoslavie veneau din suflet. Empatia lui faţă de durerea oamenilor de acolo nu avea cum să nu fie mai mare decât a mea.

Îl ascultam cum transmitea prin telefon şi, de multe ori, am înţeles mai bine ce simt sârbii, de ce au fost alături de Milosevic în timpul bombardamentelor NATO şi de ce s-au ridicat împotriva lui, după ce conflictul a încetat.

Spune-ne unul dintre momentele emoţionante prin care aţi trecut împreună, pe front.

La Belgrad, eram singurii jurnalisti care stăteam nopţi întregi pe acoperişul hotelului în care locuiam, pentru că nu era “Hyatt”, unde te obligau să intri în adăpostul antiaerian în timpul bombardamentelor. Într-o noapte, o rachetă a lovit Ministerul sârb al Apărării. L-am rugat pe Nelu, directorul hotelului – care era de origine română, din Banatul sârbesc- să ne duca repede cu maşina lui la faţa locului. L-am convins destul de greu şi ne-a dus pe ocolite până acolo. A parcat şi, când am coborat din maşină, am auzit o explozie îngrozitoare.

Pentru prima oară de la începutul războiului, avioanele NATO loviseră o ţinta atinsă – până atunci, le lăsau sârbilor timp să stinga incendiul şi sa adune morţii sau răniţii. Norocul nostru a fost ca am ajuns 5 minute mai târziu faţă de momentul exploziei şi că parcasem pe o stradă paralelă. Practic, în momentul exploziei, între noi şi minister era o altă clădire, care ne-a protejat. Altfel, am fi putut muri.

Cand am ajuns în faţa ministerului, toţi poliţiştii de la pază o luaseră la goană.”Mai vin o dată !”, mi-a spus atunci Mile, care auzise mesajul de alarmă de explozie, pe staţiile poliţiştilor. Cred că atunci am batut orice record pe suta de metri la viteză – am reuşit să fugim din zonă şi să ne ascundem într-un gang.

Rugămintea unui prieten era lege

Pe front, Mile avea o glumă preferată, o supersiţie sau un obiect norocos?

Îi plăcea să tot spună o glumă cunoscută, mai ales în Banat: “Nu s-a pomenit cal verde sau sârb deştept !”. Nu era superstitios, dar, da – ca orice jurnalist – avea obiecte la care ţinea. O bricheta Zippo, casca de protectie cu care a fost în conflictul din Irak…

Cum ştiai că îţi e prieten adevărat?

Înainte de a pleca la Belgrad, mama lui m-a rugat să am grija de el, eu fiind mai în vârsta cu 10 ani decât Mile. L-am considerat un frate mai mic, deşi de multe ori a fost invers: el a fost cel care m-a ajutat sau m-a ocrotit. Când s-a întors din Irak, mi-a adus amintire o eşarfă – “shimagh” -, iar când Kosovo şi-a declarat independenţa, ne-a transmis corespondenţe pentru Antena 3, unde eram redactor şef-adjunct, deşi demisionase şi nu mai avea un contract cu noi. L-am rugat să ne transmită ce se întâmpla în numele prieteniei noastre. Pentru el, rugămintea unui prieten era lege.

Ce îţi vine prima dată în minte când te gândeşti la el?

Nopţile petrecute cu ochii spre cer pe acoperişul hotelului din Belgrad, în timpul bombardamentelor NATO. Şi furia care ne-a cuprins instantaneu, pe amândoi, când, după ce conflictul încetase, am aflat că la subsolul hotelului fusese unul dintre centrele de comunicaţii ale Armatei Iugoslave. Sătusem trei luni – fără să ştim – pe un adevărat butoi cu pulbere. Clădirea era o ţintă sigură pentru avioanele Alianţei.

Ca orice războinic, Mile era un romantic

Scrii pe blogul tău că Mile Cărpenişan era un romantic. Cum reuşea să jongleze cu romantismul şi duritatea corespondenţelor de război?

Ca orice războinic, Mile era un romantic, dar reuşea să ascundă asta. Ca orice jurnalist care a fost pe front, ura războiul. Rezona cu oamenii simpli, care sufereau de pe urma războiului. Trăia emoţiile lor şi avea o iscusinţă aparte în a le exprima în cuvinte.

Ce l-a făcut să se apropie de Daniel Răduţă, tânărul bolnav de leucemie ?

Aşa era Mile. Avea un suflet de aur şi trăia pentru ceilalţi. Un grup de jurnalişti au anunţat pe internet ca Daniel Răduţă are nevoie de ajutor şi, pentru el, a fost suficient. Pentru a strânge suma necesara salvării lui Daniel, a fost în stare să-şi vândă la licitaţie casca de metal care l-a protejat pe front. Parcă a sfost un semn.

Ion Cristoiu a scris despre noi

A existat o întâmplare anecdotică pe care ai trăit-o împreună cu Mile Cărpenişan?

Aş pomeni de seara în care a venit la Belgrad Ion Cristoiu, care a vrut să stea alături de noi pe acoperişuri, aşa cum auzise că facem, din corespondenţele noastre. I-am arătat oraşul. Era uimit că oamenii se plimbau liniştiţi pe străzi şi prin parcuri, fără a da vreun semn că oraşul ar fi sub bombardamente. Am stat apoi la o terasă şi i-am explicat ce trebuie să facă după ce sună alarma aeriană. Noaptea următoare a fost una din cele mai teribile trăite de noi, cu multe bombardamente.

Ajuns în ţară, Ion Cristoiu a scris un editorial în “Cotidianul” în care spunea despre noi că e suficient să auzim huruitul avioanelor şi putem spune ce tip de aeronavă atacă. Ne-a amuzat ideea – de fapt, doar foarte puţini militari cu experienţă sunt în stare să recunoască aşa tipul de aeronavă – , însă am fost măguliţi de metafora pe care o folosise. Şi de de onoarea pe care Cristoiu ne-o făcuse, scriind despre noi.

* acest articol, scris de ana-maria onisei, a fost publicat in adevarul din data de 22.03.2010