You are currently browsing the monthly archive for April 2011.
Mugurel Stoiculescu s-a împuşcat în cap, la 30 decembrie 1989. El luase decizia cu o săptămână înainte, după fuga dictatorului. Soldat în termen, tânărul de 19 ani a scris în biletul de adio că doar moartea îl mai poate elibera. Apoi a început să citeze din Calistrat Hogaş şi din George Topârceanu.
La Ploieşti, Revoluţia a creat contextul unei morţi atipice, o sinucidere cu accente gotice, coborâtă din literatura fantastică franceză, dar şi din lirica românească. Soldatul craiovean Mugurel Stoiculescu (19 ani) era militar în termen la UM 01591 Ploieşti. Pe 30 decembrie, la ora 15.00, el a fost trimis într-un post de observaţie din Întreprinderea Frigoriferul. Ar fi trebuit să-şi încheie tura la ora 19.00. După ora 20.00 însă, criminaliştii Florin Olteanu şi Gheorghe Manafu erau anunţaţi că Revoluţia a mai făcut o victimă.
La ora 21.00, cei doi l-au găsit pe Mugurel în postul de pază de la etajul al doilea, la capătul unor scări, cu capul în piept. Era pe un scaun cu spetează, lângă caloriferul rece pe care îşi lăsase mănuşile. Pe podea zăcea un pistol-mitralieră cu siguranţa în poziţie foc cu foc şi cu un cartuş tras. Pe masă, Mugurel îşi aşezase casca. A lăsat câteva pagini scrise de mână, asumându-şi gestul fără să dea însă o explicaţie. Detaliile morţii sale, identificată în amănunt de anchetatori, au dus la concluzia că tânărul s-a sinucis. Examenul medico-legal a confirmat acest lucru.
Cartuş pe ţeavă
Una dintre mărturiile despre cazul soldatului Mugurel Stoiculescu îi aparţine unui coleg de unitate, Mihai Stănăşel, tot din Craiova. Declaraţia sa apare în „Dosarele Revoluţiei”, puse la dispoziţie de Asociaţia „21 Decembrie 1989″, condusă de Teodor Mărieş. „Începând cu data de 25 decembrie 1989, ora 17.30, 14 militari din unitate am primit ordin de a merge la Întreprinderea Frigoriferul pentru apărarea obiectivului. La postul nr. 4 din apropiere, unde se afla o clădire cu preparate din carne, au executat serviciu de pază Adrian Nicoriciu şi Mugurel Stoiculescu”.
Militarii au primit câte două încărcătoare cu cartuşe. Comandantul lor le ordonase să asigure arma şi să nu aibă cartuş pe ţeavă. „Pe 30 decembrie, înainte de ora 19.00, am mers la postul nr. 4, unde trebuia să intre de gardă soldatul Nicoriciu, în locul lui Stoiculescu”, povesteşte Mihai Stănăşel. Când s-au apropiat de postul soldatului, se aşteptau să fie întâmpinaţi şi somaţi, aşa cum prevede regulamentul. Ceea ce nu s-a întâmplat. Au strigat la el, dar nu au primit niciun răspuns. L-au găsit mort, pe un scaun.
Deşi erau din acelaşi oraş, Mugurel nu-l cunoştea pe Stănăşel. Acesta din urmă le-a declarat însă anchetatorilor că Stoiculescu „era o fire tăcută şi era necomunicativ cu colegii” de la UM 01591 Ploieşti. Ideile lui Dan VoineaNicolae Ciobanu, procuror militar şef la Ploieşti, a semnat pe 27 februarie 1990 rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale în cazul morţii lui Mugurel Stoiculescu, întrucât toate indiciile arătau că tânărul îşi luase viaţa.
Şaptesprezece ani mai târziu, generalul Dan Voinea a dat o rezoluţie ciudată, de infirmare, în cazul lui Mugurel Stoiculescu. Mai mult, i-a conexat dosarul la dosarul-mamut al Revoluţiei, 97/P/1990. Şocantă a fost şi motivaţia generalului Voinea: „Considerăm că se impune conexarea celor două dosare, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie”. În plus, acea rezoluţie de infirmare conţinea şi o greşeală: Dan Voinea „mutase” din pix locul sinuciderii lui Mugurel Stoiculescu, în incinta UM 01591 Ploieşti. Una dintre numeroasele erori comise de Dan Voinea în dosarul 97/P/1990, erori care au întârziat ancheta până la termenul de prescriere a faptelor penale.
“Mugurel Stoiculescu era o fire tăcută şi era necomunicativ cu colegii.”
Mihai Stănăşel
coleg de unitate
„Era un băiat liniştit“
Monica Cepoi, vecină de scară cu familia Stoiculescu, povesteşte că Mugurel era un copil ascultător şi că nu ieşea din cuvântul părinţilor. „Era foarte cuminte, un băiat liniştit. Parcă îi şi văd, pe el şi pe fratele lui, cum mergeau pe stradă ţinându-se de mână. Erau foarte apropiaţi. Părinţii ţineau la Mugurel tare mult, au rămas cu o rană în suflet. A fost o mare tragedie ce s-a întâmplat, iar la şcoala la care a învăţat a fost jale”, îşi aminteşte Monica Cepoi, fostă profesoară de limba română.
Vecinii mai spun că Dan, fratele lui Mugurel, mai mare cu trei ani, a plecat recent în Statele Unite ale Americii, imediat după ce s-a căsătorit. „Părinţii au rămas singuri acasă. Tatăl lui Mugurel e bolnav, cardiac. Au o mare durere că şi-au pierdut un fiu, iar acum cel de-al doilea a plecat departe”, ne-a spus Iuliana V., o altă vecină de bloc. (Gabriela Popescu)
Prietenii imaginari ai lui Mugurel
Un fragment din scrisoarea lui Mugurel către cei dragi
Soldatul Mugurel Stoiculescu plănuise să se sinucidă chiar în zilele Revoluţiei, chiar în zorii libertăţii. Aceasta reiese din bileţelele pe care anchetatorii le-au găsit asupra lui. Tonul cuvintelor lui Mugurel denotă o autoizolare timpurie faţă de tot ce îl înconjura. Ultimele sale gânduri sunt pentru familie, dar şi pentru românii abia ieşiţi din dictatură. „Durere. Eu sînt liber şi fericit acum. Bucuria voastră vor fi nepoţii voştri. Să trăiţi ca să-i puteţi creşte mari. Să-i învăţaţi să iubească libertatea, să fie oameni adevăraţi şi să-i învingă pe nemernicii care vor să ţină omenirea în loc.
Să-i faceţi de mii de ori mai tari decît am fost eu. Să-i învăţaţi să iubească libertatea şi să o lase tuturor. (…) Dragii mei, vă iubesc pe toţi. Voi nu înţelegeţi de ce m-am omorît. Moartea e fericirea supremă. Eu nu pot fi sclav (şi sclav eşti toată viaţa), de aceea vreau să fiu LIBER. Să-l lăsaţi pe Dan (n.r. – fratele său, în prezent stabilit în Statele Unite ale Americii) să se căsătorească în aprilie, sau cînd vrea el (şi ea). N-am murit ca un viteaz, aşa cum vroiam, dar am murit curat. Făceam parte din cei care se dăruiau «ca soarele la toţi». Dar arta nu înseamnă vitejie şi curaj, aceasta e lozinca celui învins şi neputincios în faţa prăpădului (a omenirii). VREAU SĂ FIU LIBER. VĂ IUBESC. La revedere, Mugurel”.
De la poezie…
Aceste gânduri au fost scrise de tânărul craiovean cu câteva zile înainte de a se sinucide, aşa cum a notat pe bileţelele sale. Pentru seara în care a rămas singur în postul de pază numărul 4, el a rezervat un alt episod, de această dată liric. Mugurel a reprodus prima strofă din „Balada călătorului” de George Topârceanu şi prima strofă din „Glossa” lui Mihai Eminescu. Cea dintâi alegere a sa este începutul unei poveşti hibernale redate încântător de Topârceanu, potrivită unui „călător” care pornea pe alt drum în acel decembrie sângeros. Prima strofă din „Glossa” lui Eminescu face trimitere la condiţia omului de geniu, care ar trebui să se detaşeze de cele lumeşti, poezie apărută, ca o coincidenţă, tot în decembrie, dar cu 106 ani în urmă.
… la proză
„Ca să puteţi să mă înţelegeţi mai bine, vă rog mult, mult, mult să citiţi «Jocul ielelor» de Camil Petrescu, iar dacă vreţi, citiţi şi «Pe drumuri de munte» de Calistrat Hogaş” – scrie, în continuare, Mugurel, dând următoarele indicii despre starea de spirit în care se afla. Altfel, prin raportarea la primul text literar, portretul său capătă şi valenţele unei conştiinţe neadaptate la societatea degradată.
O altă referinţă literară pe care Mugurel o notează pe unul dintre bileţele este „Vrăjita”, de Jules-Amédée Barbey d’Aurevilly, o povestire fantastică din Normandia despre un preot dedicat regalităţii, în pragul înfiinţării primei republici franceze. Personajul principal din „Vrăjita” încearcă să se sinucidă pentru eşecul său politic, dar nu reuşeşte, este prins de republicani şi mutilat. De el se îndrăgosteşte, totuşi, o tânără căsătorită şi nefericită, pe nume Jeanne, care îşi ia viaţa pentru că iubirea nu i-a fost împărtăşită. „Poate că şi eu sunt un abate de Croix-Jugan”, scrie Mugurel.
Cei aleşi
Pe ultimul petic de hârtie, Mugurel i-a înşirat pe scriitorii dragi lui: „Calistrat Hogaş, George Topârceanu, Jules Renard, Antoine de Saint-Exupéry, Panait Istrati, Camil Petrescu, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Minulescu, Jerome K. Jerome, Barbey d’Aurevilly, François Villon”.
Emil Proşcan, primarul oraşului prahovean, vorbeşte de parcă dictatura n-ar mai fi căzut fără mizileni. Şi asta deşi, „când era miting la Bucureşti, eu tăiam porcul“. La fabrica de saltele „Relaxa“, aflată la periferia Mizilului, muncitorii au trăit sub teroarea ameninţărilor că vin teroriştii să-i masacreze. Dar n-au venit.
Nu avem câtuşi de puţin intenţia să glumim atunci când vom afirma că una dintre marile noastre dorinţe a fost să scriem despre Revoluţia de la Mizil. Aşa cum Geo Bogza şi-a dorit atât de mult să vadă cum trăiesc, la ce visează, cum iubesc şi cum mor oamenii din Mizil, şi noi ne-am dorit să aflăm cum au luptat mizilenii în decembrie 1989.
A fost greu. La Mizil nu există o asociaţie, şi pe oricine întrebam zicea că nu ştie nimic şi ne îndruma către primarul oraşului. Despre acesta se spune că şi-ar fi întocmit şi dosar pentru obţinerea unui certificat de revoluţionar. Traseistul politic Emil Proşcan, acum în PSD şi edil al Mizilului, patronează oraşul de peste 12 ani şi nu vrea în ruptul capului să accepte că urbea sa ar fi uşor bagatelizată în literatură. „Mizilul ironizat? Nici vorbă. Unde? Cine? Geo Bogza? Poate Caragiale un pic, dar Geo – nu.
El şi-a dorit dintotdeauna să viziteze Mizilul şi a fost impresionat că şi-a atins visul. La Mizil sunt oameni normali, nu putem să spunem că s-a răsturnat şi aici vreo căruţă cu ceva”. Normali sau nu, cetăţenilor din Mizil nici nu le-a trecut prin cap să se ridice împotriva lui Ceauşescu. La 21 decembrie 1989, când la Bucureşti se dădeau lupte grele cu forţele de represiune, mizilenii se luptau cu porcii prin bătături. „Pe 21, când a fost mitingul la Bucureşti, eram la tatăl meu, tăiam porcul.
Dădusem drumul la televizor. Şi când s-a întrerupt emisiunea, am început să strig: «Gata, a picat Ceauşescu!» A doua zi eram la serviciu, la farmacie, căci, da, eram farmacist, şi aveam un difuzor acolo. La un moment dat s-a întrerupt muzica şi s-a anunţat fuga lui Ceauşescu. Am ieşit ţipând de bucurie. Apoi, unii s-au dus la primărie, erau tot felul de neaveniţi. Eu nu m-am dus, dar m-au chemat oamenii a doua zi. Eram cunoscut, că lucram la farmacie”, se laudă actualul primar al Mizilului, amestecând teribil firul evenimentelor din 21-22 decembrie.
„Se primeau telefoane, se auzeau avioane”
Domnul Proşcan e înalt, e mândru, se încruntă şi are glasul puternic. Nu ţine neapărat să o numească revoluţie, dar insistă să afirme că la Mizil a fost mult curaj, au fost multe lupte şi a fost pericol în fiecare secundă. „Eu am crezut în regia cu teroriştii. Se primeau telefoane, se auzeau avioane. Era groaznic, nu v-aş dori să trăiţi aşa ceva. Într-o zi, când am auzit că vor veni teroriştii la Mizil, am mers la o unitate militară şi am cerut o armă. Mi-au dat un AKM cu două încărcătoare. Dacă l-am văzut aşa amabil pe comandantul de acolo, am luat şi nişte muniţie cu un camion. Am dus-o la gărzile patriotice de la fabrica Relaxa. Am organizat intrările în oraş, filtre la maşini, am reorganizat fabrica de pâine. Eu n-am dormit deloc, mi-am mâncat sănătatea în nopţile alea. S-a primit într-o noapte telefon că s-au paraşutat nişte terorişti pe un câmp, aici.
Am fost şi am cercetat. Groaznic a fost… să-ţi închipui că acolo e ceva”, declară, realmente îngrozit, Emil Proşcan. Sunt mii ca el în orăşelele de provincie ale României şi toţi ar declara la fel. Toţi sunt scârbiţi că nu se află adevărul despre Revoluţie, dar tot ei sunt cei care mistifică realitatea lui decembrie 1989, exagerând acolo unde ar trebui să recunoască banala lipsă a oricărui eveniment important.
Un turc avea o pernuţă la gât. Ca o scoică mică
Edilul mizilean e convins că s-a jertfit pentru democraţie şi că a avut de-a face cu multe lucruri suspecte în urmă cu 21 de ani. „Într-o noapte s-a primit telefon că un TIR Volvo de culoare albă a trecut de Urziceni, n-a oprit la somaţie şi a luat-o, pe un drum lateral, spre Mizil. Într-adevăr, când am ajuns la şosea se vedea un Volvo alb venind şi am baricadat drumul.
M-am dus aşa, paşnic, şi dintr-odată am deschis uşa şi l-am tras jos. Era într-o cămaşă. Un arab. Era din Turcia. Am găsit nişte punguţe cu portocale în cabină. Avea la gât o pernuţă ca o scoică, din textilă, aşa. În buzunare avea nişte dolari, actele i le-am luat. Transporta medicamente către URSS. Şi acum, după 21 de ani, cred că era ceva suspect cu el. A făcut parte din regie. L-am trimis sub escortă la Buzău, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el. A fost dubios”, povesteşte Proşcan, iar eroismul îi tâşneşte prin toţi porii.
“Cine e vinovat pentru morţii Revoluţiei? Străinii! Nu putea un român să omoare alt român. Eu n-aş putea să omor un român niciodată. Tu ai omorî un român? Au fost omorâţi cu mare talent. Deci, pe furiş.”
Emil Proşcan
primarul oraşului Mizil
„Pleacă buştenii din ţară. Totul e distrus”
Emil Proşcan, care mai este şi scriitor în cadrul cenaclului „Agatha Bacovia”, spune că înainte de ’89 era cât pe ce să declanşeze chiar el o Revoluţie. „Eu am făcut, odată, o criză într-o seară. Curentul – oprit, căldură nu era şi copiii mei nu puteau scrie. Şi am fugit la Primărie. Dacă găseam pe cineva… Bine că n-am găsit. Îmi ieşisem din minţi. Nu mai puteam să suport. Deci, clocotea în fiecare o revoltă. Deci, erau acumulări. Nu se mai putea”. Deşi a exultat în momentul prăbuşirii lui Ceauşescu, primarul Mizilului nu mai este aşa de convins că schimbările din decembrie 1989 au fost mutarea potrivită.
„Ni se fură creierul”
„Credeam că el e izvorul tuturor relelor. Şi uite că l-am împuşcat şi tot nu e bine. Îmi este milă de poporul ăsta român. Eu sufăr. Suntem blestemaţi. Noi, ca naţie, suntem un popor extraordinar. Este greşit când voi, tinerii, generalizaţi şi spuneţi lucruri urâte despre acest popor. Am ajuns noi de numai suntem în stare să facem nici şireturi, nici piuneze, nimic. Eram competitivi în orice domeniu. Să vă dau să citiţi de marii inventatori români, să vedeţi ce înseamnă România. Avem în toate domeniile români. La NASA se vorbeşte româneşte.
Ştiaţi asta? Ni se fură creierul la olimpiadele internaţionale”, afirmă, cu disperare, edilul prahovean, scuturat straşnic de un fior de patriotism. Emil Proşcan ştie cum ar putea ieşi România din situaţia dramatică în care se află, dar nu crede că-l va asculta cineva. „Oricum, eu vorbesc degeaba, pentru că voi aveţi alte opinii şi mă doare lucrul ăsta, mă doare că năpăstuiţi poporul român. Ce ar trebui să facem? Să muncim! Să ne luăm resursele pământului. Petrolul, marmura, apele minerale. Să producem. Să băgăm toţi banii numai în producţie. Măcar un an. Murim? Să construim fabrici, uzine, să facem noi piunezele. Pleacă buştenii din ţară. Totul e distrus”.
Stresul de la Relaxa
Emil Proşcan susţine că, în zilele Revoluţiei, la fabrica de saltele Relaxa era stres mare. „Când am dus muniţia la Relaxa, se anunţase că vin nişte terorişti la Mizil. Şi toţi muncitorii ieşiseră pe şoseaua naţională, cu beţe în mână, şi strigau: «Să vină teroriştii! Veniţi odată, că nu mai putem! Veniţi, nenorociţilor!». Deci în halul ăsta se ajunsese, la disperare. Era o scenă de masacru în orice secundă”.
Dintre toate tipurile de ignoranţă, găsesc ignorarea celor care au fost pe pământ înaintea noastră drept cea mai gravă. Istoria fără memorie rămâne cutremurul suprem, rămâne aceeaşi, vechea, colecţie de tragedii fără concluzii.
Statul românilor, acest Bangladesh al Europei, aduce o contribuţie masivă în problematica alienării omului contemporan, încremenit într-un narcisism frenetic şi scârbos. Argumente se găsesc, acolo, printre buruieni şi indiferenţă, în oricare cimitir dintr-o ţară care nu mai poate trăi nici măcar clipa, ci doar biete caricaturi ale ei. Trecutul lăsat în paragină, trecutul din care nu se învaţă nimic, dictează prezentul oricărui popor abulic şi abuzat. Nimic nu rezistă fără respect pentru cei care au trecut prin viaţă şi i-au rezistat. Gradul de primitivism este, întotdeauna, egal cu dispreţul cu care sunt trataţi cei care nu se mai pot apăra.
Când a devenit preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama o invoca pe Ann Nixon Cooper, o femeie, o bătrână, un om de culoare, care avea pe atunci 106 ani şi îşi purta bogăţia cum fac toţi înţelepţii normali – pe dinăuntru. Doamna Ann Nixon Cooper a murit o iarnă mai târziu, din fericire înainte ca iluziile să fie învinse de realitate şi să reînceapă războaiele, exact aşa cum le ştia.
La ce folosesc, deci, bunii şi străbunii, când nu sunt utili emoţional şi electoral? Un răspuns important s-a dat în nordul arhipeleagului nipon, unde au fost descoperite inscripţii pe piatră, vechi de şase secole, care îi avertizau pe cei ce vor veni: „Nu construiţi mai departe de acest punct. Valuri uriaşe venite din mare au ucis, aici, oameni!”.
Civilizaţia, la fel ca primitivisimul, nu exclude aroganţa, dimpotrivă – o încurajează. Japonia, altfel un splendid exemplu de solidaritate umană, înălţător şi dătător de speranţă, decontează acum tot timpul în care n-a ştiut să citească o sumă de inscripţii pe piatră.
„Speranţele tinerilor n-au reuşit niciodată, până azi, să schimbe lumea în mai bine, iar acreala mereu înnoită a bătrânilor n-a fost niciodată îndeajuns ca să o schimbe în mai rău”, scria, nu pe piatră, ci, da, pe internet, un bătrân care, între timp, s-a predat nemuririi – José Saramago. Scena e, aşadar, aceeaşi, deşi decorurile se schimbă, iar personajele se cred irepetabile, şi nu sunt.
Mă întorc la inscripţiile pe piatră şi păstrez una singură, un adevărat haiku, poate chiar cel mai frumos dintre toate: „Alege viaţa, nu averea!”. Adaug doar că, deşi nu pare, alegerea chiar vă aparţine.
„Adevărul“ scrie, după 21 de ani, cronica unui eroism de paradă. Printre „eroii“ din Ploieşti se regăseşte un preot care nici nu ştie că n-a nins în zilele tulburi ale Revoluţiei.
Ploieşti este oraşul bombardamentelor din 1944 şi al Republicii autonome (de o noapte) de la 1870, oraşul din poeziile lui Geo Bogza sau Nichita Stănescu, dar, oricât s-ar lovi unii cu pumnul în piept, el, Ploieştiul, nu există pe harta Revoluţiei. Există însă pe harta profitorilor Revoluţiei. Din fericire, la Ploieşti nu s-a murit de gloanţe. A murit un cetăţean de frica teroriştilor, a făcut stop-cardiac, a oftat omeneşte şi-a murit.
Dar Armata, Securitatea, Miliţia şi populaţia civilă au făcut corp comun după ce cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul din Bucureşti. Ploieştenii n-au plecat urechea la zvonuri şi nu s‑au împuşcat orbeşte în timpul contrarevoluţiei FSN-iste din 22-25 decembrie 1989. E meritul lor. Însă faptul că reşedinţa judeţului Prahova nu a trăit Revoluţia la intensitate maximă nu înseamnă că aici nu există revoluţionari. Sunt peste 230. E discutabil dacă ei au contribuit la victoria Revoluţiei din 1989. Astăzi vă arătăm ce a fost la Ploieşti în acel decembrie, prin mărturii, imagini, cărţi şi documente.
Veselia
După ce dictatorul a fugit din Bucureşti cu elicopterul, iar Televiziunea Română Liberă a început să emită, revoluţionarii care pătrunseseră în “Casa Albă”, din Ploieşti, au început să arunce pe ferestre tablourile lui Nicolae Ceauşescu. Au urmat cărţi şi acte. Grupuri de manifestanţi s-au deplasat spre cele două aresturi ale Miliţiei (municipală şi judeţeană), de unde unii şi-au ridicat permisele de conducere sau taloanele maşinilor, reţinute de miliţienii de la Rutieră. Au fost puşi în libertate şi 105 deţinuţi de drept comun, de la ciorditori la malahişti, violatori de minori. Toţi s-au integrat în marea masă de manifestanţi din centrul oraşului.
Venea o Dacie din Băicoi
„Statuia Libertăţii“ din Ploieşti, un simbol al unei Revoluţii inexistente
Bucuria dublei eliberări a fost mare. Atât de mare, încât un cetăţean a confecţionat pe loc o parabolă după zicala de tristă amintire: „când o face plopul mere şi răchita micşunele”. Omul a rupt un vlăstar de plop şi a legat mere de ramurile lui. Iar de la balconul „Casei Albe” s-au rostit şi discursuri, dar s-a şi cântat „Hai să dăm mână cu mână”, cântec presărat pe alocuri cu îndemnuri: „Cântaţi, dansaţi cu toţii!”. Jos, în mulţime, s-au rotit hore, hore. În această atmosferă, chiar şi ameninţările serioase au părut nişte glume. S-a strigat la un moment dat, în 23 decembrie după-amiaza, de la microfonul „Casei Albe”: „A fost reperată o Dacie neagră, de Armată, cu terorişti. Are numărul cu 348 sau 343. Încercaţi şi imobilizaţi-o! Venea dinspre Băicoi. Se îndreaptă spre… noi”.
Până şi primul ziar liber al prahovenilor a fost, într-o oarecare măsură, o făcătură. Povesteşte revoluţionarul Tudor Machiţescu în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti – Prahova”. “Am confecţionat fotografiile din primul ziar, «Prahova liberă» (n.r. – până atunci ziarul local se numea «Flamura Prahovei»), iar pentru că în piaţă nu au fost pancarte cu lozinci anticomuniste, le-am postat noi pe poze, cu cretă albă, şi am scris cu stiloul cu cerneală neagră ce strigau oamenii: Jos comunismul, Jos dictatorul, Armata e cu noi”.
În zilele care au urmat, oamenii au aflat din „Prahova Liberă” că „dictatorul era cultivator de droguri” (creştea maci pentru a face opiu şi morfină, cu care îi injecta pe teroriştii săi), iar Elena Ceauşescu era „femeia SIDA – Savant, Inginer, Doctor, Academician”.
La muncă, nu la Revoluţie!
Cu sau fără Revoluţie, viaţa judeţului Prahova a trecut prin decembrie 1989 cu aspectele ei stringente, de zi cu zi. Bunăoară, pe 23 decembrie, au venit la „Casa Albă” inginerii de la Direcţia de Mecanizare a Agriculturii Prahova. Pentru că vremea era frumoasă, oamenii au cerut câteva tone de motorină pentru tractoare, să se facă ogor de toamnă, iar primăvara doar să discuiască. Şi unul dintre capii de conjunctură ai judeţului a aprobat 200 de tone de motorină.
Pentru tot judeţul. Şi alte activităţi aproape casnice s-au petrecut la Revoluţia din Ploieşti. Nicolae Aurel Ionescu şi alţi revoluţionari din „Casa Albă” au strâns toată propaganda PCR şi au transportat-o la topitoria din Scăeni (Întreprinderea de Hârtie şi Cartoane). Şi tot acolo, la „Casa Albă”, s-a dezbătut intens problema hranei copiilor care în acel sfârşit de decembrie erau în tabere de iarnă pe teritoriul judeţului, pe la Buşteni sau la Sinaia.
“Pentru că în piaţă nu au fost pancarte cu lozinci anticomuniste, le-am postat noi pe poze, cu cretă albă.”
Tudor Machiţescu
revoluţionar din Prahova
Morţii din judeţul Prahova
- Un militar împuşcat într-un post de santinelă la ieşirea din Ploieşti, în seara de 30 decembrie. A fost o sinucidere. Şi-a tras cu pistolul-mitralieră în cap. S-a găsit şi o scrisoare de adio. Vom amănunţi în episodul de mâine.
- Nicolae Ceapă, civil – împuşcat, din greşeală, la 26 decembrie, de un membru al gărzilor patriotice, între satele Zamfira şi Găvănel.
- Pedagogul Constantin Ceauşu, care a făcut stop-cardiac, de frică, primind un telefon cum că ar fi o bombă în „Casa Albă”. Se întâmpla pe 22 decembrie în jurul orei 18.00. A fost transportat la spital unde a murit după scurt timp.
„După aproape trei decenii
De trăiri neomeneşti
Îmi salut concetăţenii
Din municipiul Ploieşti”.
Mircea Ionescu-Quintus
revoluţionar din Ploieşti
Democraţia nu se învaţă, se fură
La Revoluţie, generalul Dimitrie Popa (la microfon) a preluat puterea în Ploieşti
La Ploieşti, în primele zile de libertate după jumătatea de secol sub jug socialist, s‑au furat următoarele: costumul, pantofii de ocazie, dar şi pasta şi periuţa de dinţi ale lui Ion Frăţilă, ultimul prim-secretar al judeţului Prahova. Omul a fugit din sediu în grabă, doar cu ce avea pe el. Revoluţionarii mai căutau să fure steaua socialistă de pe un perete din biroul prim-secretarului.
Au mai dispărut câteva role de caşcaval şi câteva butoaie cu măsline, laolaltă cu tablouri şi telefoane. „Tot un furt poate fi socotit şi atacul din ziua de 22 decembrie asupra Statuii Libertăţii, în urma căreia, zeiţa libertăţii, Minerva, a rămas fără lance. O astfel de profanare a simbolului libertăţii nu se mai întâmplase în toată istoria de aproape 109 ani a statuii!”, a povestit, în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti-Prahova”, fotoreporterul local Ioan Popescu.
La 24 decembrie 1989 s-a încheiat şi revoluţia prahoveană. Generalul Dimitrie Popa, comandant de Garnizoană şi nou şef al judeţului, le-a spus oamenilor care de două zile cântau şi se bucurau în faţa „Casei Albe”: „ Libertatea este a voastră. Mergeţi acasă! Puterea este a noastră!”. Şi s-a plecat acasă.
Singurul om care a rămas înzăpezit la Revoluţie
În toate oraşele unde s-a pus cât de cât de o revoluţie, a apărut şi un preot. Şi aproape invariabil, acesta a rostit rugăciunea „Tatăl nostru”, iar revoluţionarii au îngenuncheat. Multora li se ridică şi acum părul când îşi amintesc acele scene.
La Ploieşti, despre preotul Marian Şerban este vorba. El, care şi-a lăsat fetiţele gemene în mulţime, plângând, şi s-a suit la balconul „Casei Albe”. Spune Marian Şerban: „Mi-am riscat viaţa şi pe cea a copiilor mei. Deci, dacă n‑au fost victime în perioada aceea, dacă s-a păstrat cât de cât calmul, dacă au fost coordonate anumite situaţii, dacă mulţimea a avut încredere în ziarul «Prahova Liberă», aceasta s-a datorat faptului că am riscat enorm viaţa copiilor mei şi a mea, în toate acţiunile desfăşurate în acea perioadă”. Toate astea l-au costat pe prelat „un tratament solid cu tranchilizante”.
Mărturia preotului cade din nou în derizoriu la următoarea frază. „În data de 23 decembrie 1989, am făcut parte din delegaţia ce a mers la Televiziunea Română, pentru a duce caseta video înregistrată la Ploieşti, riscând, pentru că am rămas înzăpezit cu microbuzul în preajma Televiziunii, fiind nevoiţi să participăm la deszăpezire pentru a scoate maşina de acolo”, a mai spus prelatul în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti – Prahova”.
După această afirmaţie, o altă întrebare se impune: preotul Marian Şerban a fost sau n-a fost în România la Revoluţie? Pentru că şi copiii care aveau atunci 5-6 ani ştiu că la Revoluţie nu a nins. Abia după execuţia Ceauşeştilor au început să cadă câţiva fulgi agale, aşa, ca la zăpada mieilor. Preotul Marian Şerban e însă revoluţionar cu acte în regulă.
Încercare de ambuscadă
Dumitru Costea, comandantul trupelor de Securitate de la Ploieşti, a trăit sentimentul de confuzie pe care l-au încercat multe cadre ale Securităţii în decembrie 1989. A fost trimis să întărească paza unui dispozitiv, dar a fost aşteptat ca un terorist. S-a întâmplat în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989.
„La ora 21.30 am fost chemat de colonelul Berheciu, care mi-a cerut să mă deplasez cu o parte din forţe la sediul IJMI (Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne), pentru a întări paza acestuia, dat fiind că sunt informaţii că ţiganii vor să atace din nou această instituţie. Aceştia atacaseră sediul şi în jurul orei 17.00 şi eliberaseră infractorii de drept comun, reţinuţi în arest. Nici acum nu ştiu ce să cred cu privire la această deplasare. Înclin să cred că începuse acţiunea de punere a unora împotriva altora, mă refer la forţele MI şi MApN. Deşi în prealabil luasem legătura cu reprezentantul MApN, respectiv cu maiorul Burduja (ulterior transferat la SRI Braşov), la sosirea în faţa sediului am constatat că porţile erau închise, toate luminile stinse, iar unii militari în termen erau în poziţie de tragere în diverse locuri dominante. Iniţial, am crezut că sediul fusese iarăşi atacat şi ocupat, însă prezenţa militarilor în termen nu putea confirma această supoziţie. Eram pe punctul de a pătrunde în forţă, când, speriat de manevrele pe care le făceau cele două ABI-uri de a se dispune perpendicular pe porţi, maiorul Burduja a deschis o vizieră ce era în cadrul porţilor, fapt care m-a determinat să-l întreb dacă este prizonier sau ce se întâmplă. I-am spus: «Eu sunt maiorul Costea, cu care ai vorbit mai devreme la telefon». Acesta a deschis poarta, ne-am recunoscut şi mi-a relatat că de la Consiliul Popular Judeţean primise un telefon prin care i s-a transmis «informaţia» că teroriştii vor ataca sediul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne şi a decis stingerea luminilor, blocarea porţilor şi dispunerea militarilor în locuri favorabile de tragere”, a declarat Costea în „Dosarul Revoluţiei”.
Iliescu voia să-l pună pe Burtică!!!
După 22 decembrie, Ploieştiul s-a conectat cu Bucureştiul. Omul de legătură dintre nucleul de putere de la Ploieşti şi grupul lui Ion Iliescu a fost Sergiu Nicolaescu. După 22 decembrie, generalul Dimitrie Popa, şeful Comitetului de Salvare Naţională Prahova, a venit în „Casa Albă” însoţit de Cornel Burtică, fost responsabil cu propaganda în Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Paul Dumitru Oprescu susţine că Ion Iliescu însuşi a fost cu ideea aducerii lui Burtică.
„După o şedinţă-fulger, ţinută în secret, un grup de revoluţionari, din care am făcut şi eu parte, a pus în aplicare un plan concret de acţiune pentru a contracara acest plan diabolic. După ce am reuşit să-l aducem la Ploieşti pe Sergiu Nicolaescu, efortul nostru a fost încununat de succes: Ion Iliescu a renunţat la această iniţiativă”, spune Oprescu în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti – Prahova”.
“Libertatea este a voastră. Mergeţi acasă! Puterea este a noastră.”
Generalul Dimitrie Popa
Comandantul Garnizoanei Ploieşti în 1989
Securiştii: „Şi aşa se duce nea Nicu”
Primul număr din „Prahova Liberă“
Andrei Banu, miliţian la Ploieşti în 1989, are motive să creadă că Revoluţia din decembrie 1989 a fost pusă la cale cu acceptul Securităţii. Banu povesteşte: „După episodul Timişoara, s-au organizat filtre la ieşirile din Ploieşti şi la UPG (Universitatea de Petrol şi Gaze), unde erau studenţi străini. Colegii de la Securitate, care aveau responsabilitate în UPG, ne-au dat dezlegare să lăsăm să plece toată lumea spre Bucureşti. Consemnul nostru iniţial era să nu lăsăm să plece nimeni spre Bucureşti, dar ni s-a spus să-i lăsăm, că «şi aşa se duce nea Nicu». Deci asta a fost cu câteva zile înainte de fuga lui nea Nicu”.
Din cauza sutelor de arme împărţite civililor pe 22 şi 23 decembrie, la Buzău şi-au pierdut viaţa 28 de oameni, iar alte zeci de persoane au fost rănite. Conjuncturile în care s-a murit la Buzău pot fi suficiente pentru a înţelege cum a arătat, de fapt, revolta din urmă cu 21 de ani în multe dintre oraşele ţării.
În timpul Revoluţiei din decembrie 1989, la Buzău au murit 28 de oameni. Localnicilor cu certificat le place să spună că aceasta este jertfa pe care oraşul lor a făcut-o în schimbul libertăţii, însă nu este decât o abordare ipocrită şi eronată, atâta vreme cât pierderea celor 28 de vieţi ar fi putut fi evitată fără a periclita în vreun fel victoria Revoluţiei.
Conjuncturile în care s-a murit la Buzău pot fi suficiente pentru a înţelege cum a arătat, de fapt, revolta din urmă cu 21 de ani în multe dintre oraşele ţării. Poate părea incredibil, dar este adevărat. Au existat oameni împuşcaţi doar pentru că au mărit pasul în timp ce mergeau pe stradă sau pentru că au băgat mâna în buzunar.
„Erau arme aduse de la Securitate”
Dacă înainte de fuga lui Ceauşescu n-au avut curaj să iasă în stradă, după 22 decembrie, buzoienii au crezut orbeşte în manipulările lansate prin Televiziunea Română şi s-au dedicat trup şi suflet unui război în care habar n-aveau cine e, de fapt, inamicul. Pe lângă diversiunea teroristă, această luptă inutilă a avut drept principală cauză o decizie criminală: împărţirea de arme către civili.
Pe 22 şi 23 decembrie, sute de persoane angajate la marile întreprinderi din oraş au primit arme din depozitele Gărzilor Patriotice, iar în după-amiaza de 23 decembrie s-a împărţit şi muniţie. Tot pe 23 decembrie, 40 de arme automate, care fuseseră confiscate din sediul fostei Securităţi, au fost distribuite către civili în sediul Palatului Comunal. „Pe 23 am primit muniţia, a venit cu o izotermă de la Palatul Comunal şi am distribuit-o pe bază de tabel. Ordinul nu putea să-l dea decât maiorul Radu Aurelian, care era şeful Gărzilor pe tot judeţul, dar probabil că şi el a primit ordin de undeva de deasupra lui”, ne-a declarat Eremia Stanciu, şef de bază materială la Întreprinderea Chimică.
La Buzău, tancurile au patrulat în jurul Palatului Comunal
Radu Aurelian, şeful Gărzilor Patriotice din Buzău în momentul Revoluţiei şi actual colonel în rezervă, spune că nu ştie de unde a venit ordinul pentru distribuirea muniţiei. El nu poate însă nega împărţirea celor 40 de arme în Palatul Comunal, dispozitiv pe care îl comanda, fiind ales şi preşedinte al organului provizoriu de conducere constituit pe 22 decembrie. „S-au dat acele arme pentru că oamenii au cerut să apere Palatul Comunal. Dârdâiam că la noapte vin nu ştiu câţi securişti, nu ştiu câţi terorişti.
Erau arme aduse de la Securitate, că s-a dat dispoziţie ca Securitatea să predea armele. Nu ştiu dacă a fost o greşeală să dăm arme, dar noi ne aşteptam să fim atacaţi, fiindcă se trăgea asupra noastră. Erau, într-adevăr, cei din Gărzi, care erau şi ei înarmaţi, dar niciodată nu este suficient într-o luptă în care nu ştii cu cine te lupţi”, încearcă să justifice Radu Aurelian. Nici el şi nici altcineva n-au fost traşi în vreun fel la răspundere pentru zecile de arme care au ajuns în mâinile civililor ieşiţi la vânătoare de terorişti pe străzile Buzăului.
„Spionul”cu telefon de jucărie
Cei care au primit arme de la întreprinderi au constituit numeroase filtre şi au trecut la apărarea unor aşa-zise obiective. Au considerat că, dacă ar fi să vină, teroriştii pot ataca orice, inclusiv Întreprinderea de Mase Plastice Buzău, unde, în loc de vreun atac terorist, în noaptea de 23 spre 24 decembrie s-au produs tragedii după tragedii. A fost vorba mai întâi de incidentul soldat cu moartea lui Constantin Ion.
Acesta a fost împuşcat în propria maşină de cei care păzeau întreprinderea, pe motiv că n-ar fi oprit la somaţie. Asupra lui Constantin Ion s-a găsit un telefon de jucărie, pe care cei din filtru l-au considerat dovada incontestabilă a faptului că au reuşit să lichideze un spion, un terorist periculos. Asta i-a făcut să acţioneze în continuare, chiar mai zeloşi decât până atunci.
Câteva ore mai târziu au deschis focul asupra încă unei maşini în care se aflau mai multe persoane, despre care cei din dispozitivul de pază au crezut că sunt terorişti. În urma rafalelor de foc automat, Vlad Constantin şi Florica Ciortan şi-au pierdut viaţa, iar Nicolae Ciortan, soţul Floricăi, a fost rănit. Alexandru Ciulin, care, după cum s-a stabilit ulterior, mergea să-şi cumpere ţigări, a fost împuşcat mortal pentru simplul motiv că se deplasa către centrul oraşului pe lângă întreprinderea păzită de gărzile patriotice.
Un om care urmărea ceva
Costel Socol, pictor anonim, a tras enorm la Revoluţie
Imediat după Revoluţie, pentru tot acest bilanţ sângeros, Procuratura a trimis în judecată o singur persoană, pe Costel Socol, muncitor la Romcarbon. Însă şi acesta a fost scos, ulterior, de sub urmărire penală. Procurorii au argumentat că „nu numai Socol Costel a executat foc asupra victimelor, ci întregul dispozitiv al Gărzilor Patriotice din care acesta făcea parte şi care apăra Întreprinderea de Mase Plastice”. Socol s-a reabilitat atât de bine după 1990 încât a reuşit să obţină inclusiv certificat de luptător remarcat în Revoluţie, acesta fiindu-i retras abia după ce familia lui Alexandru Ciulin ar fi depus o contestaţie împotriva sa.
Costel Socol a refuzat să dialogheze cu reporterii „Adevărul” despre cele întâmplate acum 21 de ani, motivând că nu mai vrea să-şi amintească de acele momente groaznice. Au rămas însă mărturiile sale din „Dosarul Revoluţiei”, unde, prin rezoluţia din 22 decembrie 1998, se stabilea cu exactitate că, măcar în privinţa lui Alexandru Ciulin, autorul este Costel Socol.
Declaraţiile prin care încearcă să-şi argumenteze Socol gestul sunt uluitoare: „În timp ce mă aflam în incinta întreprinderii, a trecut pe trotuar un cetăţean care nu avea nimic în mâini şi pe care l-am somat. M-am gândit că e posibil ca trecătorii să fie implicaţi în acte de terorism. Nu s-a oprit, şi această stare mi-a creat certitudinea că urmăreşte ceva. Am tras un foc de avertisment şi, pentru că nu s-a oprit, am îndreptat arma spre el şi am tras.
Cetăţeanul se văita şi mi-am dat seama că este rănit”, a declarat Socol în faţa procurorilor. Concluzia rezoluţiei alcătuite de procurorul militar Ion Slăvescu este cât se poate de clară: „Cu toate că victima nu a schiţat niciun gest prin care să lase impresia că ar intenţiona să escaladeze gardul împrejmuitor sau prin altă modalitate să pătrundă în întreprindere, inculpatul l-a somat, după care a tras asupra sa. De fapt, inculpatul a somat victima să nu facă ce?, din moment ce aceasta nu făcea altceva decât să meargă pe stradă”.
“S-au dat acele arme pentru că oamenii au cerut să apere Palatul Comunal.”
Radu Aurelian
fost şef al Gărzilor Patriotice din Buzău
Patru plinuri de benzină în slujba Revoluţiei
Mulţimea strânsă în faţa magazinului „Dacia“ din Buzău
În Buzău s-a tras atât de mult şi fără cap, în decembrie 1989, încât gloanţele au intrat şi peste oameni în case, alegându-şi singure ţintele. Vitejii care apăsau pe trăgaci habar n-aveau în ce direcţie trag. Daniela Pănescu a fost rănită în seara de 23 decembrie, în apartamentul său situat la etajul doi, de un glonţ rătăcit care a intrat prin tocul ferestrei. A necesitat şapte zile de spitalizare. Luminiţa Netcă a fost rănită la 24 decembrie în propriul apartament, în timp ce stătea de vorbă cu o vecină. A avut nevoie de cinci zile de îngrijiri medicale.
Gheorghe Ghidia a fost lovit de un glonţ în timp ce se afla în faţa unei tonete care vindea ţigări, iar pe Vasile Ionel un glonţ rătăcit l-a găsit acasă, în bucătărie. „Precizez că s-a tras asupra blocului meu din direcţia Băncii Naţionale, unde erau de pază militari în termen şi membri ai Gărzilor Patriotice”, a declarat Vasile Ionel pentru „Dosarul Revoluţiei”.
O parte dintre ei au şi certificate de răniţi la Revoluţie. Dacă în viaţa celor enumeraţi anterior Revoluţia a intrat pe neaşteptate, aducându-le şi beneficii ulterioare, altora, care s-au implicat de bunăvoie, decembrie 1989 le-a adus numai pagubă. În dosarele procuraturii privind oraşul Buzău s-a păstrat inclusiv cererea omenească a căpitanului Vasile Victor, aparţinând UM 01919 Bobocu, către Primăria oraşului Buzău.
Scrie căpitanul Vasile: „Începând din data de 22 decembrie 1989 şi până la 2 februarie 1990 am acţionat pe raza judeţului Buzău pentru rezolvarea unor misiuni de importanţă deosebită. Pentru rezolvarea lor am acţionat cu maşina personală, suportând cheltuielile a patru plinuri de benzină. Rog să fiu ajutat pentru contravaloarea acestei cantităţi”. Răspunsul Primăriei a fost crunt: „Vă facem cunoscut că la nivelul nostru legislaţia în vigoare nu prevede astfel de decontări”.
Un buzoian grăbit
Pe lângă cei 28 de morţi, în timpul Revoluţiei din Buzău au mai fost şi zeci de răniţi, atinşi de gloanţe în situaţii care de care mai ciudate. Se remarcă în mod deosebit cazul lui Tudorică Paul, împuşcat în seara de 22 decembrie 1989. „În data de 22 decembrie 1989, orele 22.30, am plecat de la domiciliu cu intenţia de a mă prezenta la locul de muncă, la Înteprinderea de Geamuri Buzău. În timp ce mă deplasam pe strada Stadionului, când m-am apropiat de UM 02470, au început să se tragă focuri de armă din direcţii diferite, astfel că am fugit să mă ascund între blocuri.
În acel moment am fost împuşcat în antebraţul stâng de un glonte care nu ştiu din ce direcţie a venit”, povesteşte Tudorică Paul în declaraţiile făcute, imediat după evenimente, în faţa procurorilor, documente obţinute cu ajutorul Asociaţiei „21 Decembrie”. Rănitul mai menţiona că a avut nevoie de 20 de zile de spitalizare şi că nu doreşte tragerea cuiva la răspundere pentru cele întâmplate.
Nelu şi Vasile
Rezoluţia Procuraturii Militare în „cazul Tudorică Paul“
Până aici n-ar fi nimic deosebit, însă rezoluţia Parchetului Militar, în care se reconstituie desfăşurarea faptelor, developează mai bine ca orice latura absurdă a evenimentelor din decembrie 1989. „Tudorică Paul mergea pe stradă neînsoţit. În faţa sa, la câţiva metri, mergeau doi bărbaţi, în faţa acestora mergeau două femei, iar în spatele său alţi trei pietoni. Toate aceste persoane se desfăşurau pe o distanţă de 10-15 metri.
La un moment dat, Tudorică Paul şi-a dat seama că cei doi bărbaţi din faţa sa erau colegi de navetă. Îi cunoştea sub prenumele de Nelu şi Vasile”, se arată în rezoluţie. În acele momente, în mintea lui Tudorică încolţeşte o dorinţă care ar fi putut să se dovedească fatală: aceea de a parcurge restul drumului în tovărăşia colegilor Nelu şi Vasile.
„Ca să nu mai meargă singur, Tudorică Paul a luat hotărârea să mărească pasul pentru a-i ajunge pe cei doi bărbaţi, începând să se grăbească brusc chiar în momentul în care a ajuns în dreptul UM 02470. Acest comportament a părut ciudat pentru luptătorii din Gărzile Patriotice aflaţi pe unul dintre blocurile situate vizavi de unitatea militară.
Tudorică Paul a devenit suspect, ca şi când ar fi avut intenţia să atace punctul de control al unităţii, să creeze o diversiune, să pătrundă în unitate, ori să încerce atacarea bărbaţilor din faţă. În acest context, unul dintre luptătorii Gărzilor Patriotice a deschis focul pe direcţia deplasării «suspectului». Toţi pietonii s-au aruncat la pământ”, explică procurorii în rezoluţie.
Concluzia acestora este că Tudorică Paul nu putea fi împuşcat decât de membrii Gărzilor Patriotice, dar neputându-se stabili exact autorul, s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Totuşi, rezoluţia Parchetului Militar recunoaşte că nici militarii din curtea UM 02470 nu au asistat pasivi la derularea situaţiei: „Considerând că pietonii sunt atacaţi de terorişti, aceştia au deschis şi ei focul înspre blocurile pe care se aflau Gărzile Patriotice”.
„Teroriştii” care îşi căutau brad de Crăciun
O altă situaţie în care oamenii paşnici au fost luaţi, fără niciun temei, drept terorişti periculoşi şi asediaţi cu rafale de mitralieră s-a petrecut în după-amiaza de 24 decembrie. În Ajunul Crăciunului, Marius Niţă şi Traian Cazan, adolescenţi din satul Gura Câlnăului, aflat la câţiva kilometri de Buzău, au hotărât să meargă în pădurea din apropiere pentru a face rost de un brad pe care să-l împodobească. După ce au găsit bradul potrivit, cei doi tineri au luat-o agale către casă, pe drumul lor obişnuit, prin dreptul unităţii militare aflate la marginea satului. Militarii din dispozitivul de apărare a unităţii au deschis focul asupra lor, împuşcându-l în fese pe Marius Niţă.
„În timp ce ne întorceam s-a deschis foc asupra noastră din direcţia unităţii militare, care era cam la un kilometru distanţă de noi. Eu m-am culcat la pământ şi am observat că se trăgea din două blindate ce staţionau în dreptul unităţii. Niţă Marius nu s-a culcat imediat la pământ, ci a mai făcut câţiva paşi, moment în care s-a mai tras o rafală. De data aceasta el a fost rănit şi a căzut la pământ”, poveşte Traian Cazan în declaraţiile aflate la dosar.
Cazan a reuşit să-l ducă pe tovarăşul său până în via CAP-ului, după care s-a dus în sat şi i-a chemat pe părinţii lui Niţă. „Am fost internat în Spitalul Judeţean Buzău, unde s-a constatat că am fractură de bazin şi rectul perforat. Am fost dus în Italia, la spitalul din Pisa, unde am stat pâna în 6 mai 1990, când am revenit în ţară. La Pisa mi s-a făcut un transplant de rect şi în prezent mă simt bine”, le-a declarat Marius Niţă procurorilor.
28 de oameni au murit la Buzău în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989.
La 22 decembrie 1989, muncitorul Pitcă, de la Uzina „1 Mai“, i-a chemat pe oameni la luptă împotriva dictaturii. Meritele şi le-au arogat însă alţii. Revoluţionarii din Ploieşti apără frenetic o revoluţie care, în Prahova, n-a fost. Sunt mulţi şi luptă necontenit pentru privilegiile lor.
Revoluţia de la Ploieşti a început în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la Uzina „1 Mai”. Oamenii aflaseră despre evenimentele de la Bucureşti şi Timişoara. Un muncitor, Adrian Pitcă, formase un nucleu cu intenţia de a-i scoate pe oameni în stradă. Erau de notorietate intervenţiile lui în şedinţele de partid ale judeţului, în care – umblă vorba – criticile se îndreptau în special către Nicolae Ceauşescu.
În dimineaţa de 22 decembrie, împreună cu câteva sute de colegi, Pitcă a refuzat să mai intre în schimbul 1. Grupul său s-a adunat în curtea uzinei. Romeo Hanganu, unul dintre şefii de la uzină, care ulterior a devenit primar al Ploieştiului, revoluţionar şi el, a scris în cartea „Revoluţia Română 1989-2009, Ploieşti-Prahova”: „La ora 7.00, nişte muncitori au tras sirena în fabrica de maşini-unelte pentru a împiedica începerea lucrului şi au plecat către secţiile din uzină pentru a convinge şi a aduna şi alţi oameni la acţiunea de protest. Nu a fost o mare reuşită, pentru că puţini s-au arătat receptivi. Dintre cei peste 11.000 de lucrători care formau schimbul 1 (în acea perioadă, în «1 Mai» lucrau peste 17.000 de persoane) doar câteva sute de curioşi s-au alăturat mişcării”.
Marcel Chiriţescu, revoluţionar şi el Foto: CRISTIAN DELCEA
Mulţi revoluţionari susţin că tovarăşul Cornel Anastase (tatăl Robertei Anastase, actuala preşedintă a Camerei Deputaţilor), directorul uzinei, a ordonat să fie sudate porţile pentru ca muncitorii să nu plece prin oraş. Au fost chemate câteva unităţi de Miliţie şi de Securitate şi trei maşini de pompieri. Misiunea era condusă de maiorul Dumitru Costea. S-au tras focuri de avertisment (în plan vertical), iar muncitorii au fost şicanaţi cu jeturi de apă, aşa că s-au răspândit şi au sărit gardurile. Toţi aveau în minte un singur lucru: să se îndrepte către centrul oraşului. Au ajuns în faţa „Casei Albe” (sediul Consiliului Judeţean al PCR) în jurul orei 11.00. Clădirea era înconjurată de forţe ale Ministerului de Interne şi ale Ministerului Apărării Naţionale.
Chemarea la „ciolan”
Revoluţionarii din Ploieşti au avut parte de forţe de represiune mult mai blânde decât în alte oraşe. Organele de ordine nu au folosit violenţa împotriva oamenilor ieşiţi în stradă. Mai mult decât atât, au facilitat accesul acestora în Judeţeana de Partid. Manifestanţii, care ajunseseră în jurul orei 11.30 la câteva mii, au format o comisie care a intrat, cu sprijinul MI şi al MApN, în biroul prim-secretarului Ion Frăţilă, cerându-i să renunţe la funcţie. În primă fază, Frăţilă refuzat, dar după ce lucrurile au început să se precipite a fugit din clădire îmbrăcat într-un costum de gărzi patriotice. A urcat într-un Aro şi dus a fost.
Unul dintre revoluţionarii prahoveni, Aurel Ion Samoilă, s-a cocoţat pe o maşină a Poştei, dotată cu portavoce, pentru a rosti un discurs. El li s-a adresat soldaţilor spunându-le să nu tragă în oameni. Acest Aro cu portavoce a fost tribuna Ploieştiului până la fuga lui Ceauşescu. După aceea, adică după ora 13.00, revoluţionarii s-au mutat la balconul „Casei Albe”. Aici a început lupta pentru putere.
Martorii acelor evenimente îşi amintesc faptul că aproape în fiecare birou din „Casa Albă” se formau conduceri provizorii. „Pe 22 decembrie, pe la 4-5 după-amiază, am intrat şi eu în «Casa Albă». Când am văzut că toată lumea era pe tabele şi pe funcţii, m-am scârbit şi am plecat. Toţi făceau tabele şi mai dădeau şi telefoane la unii care erau acasă, ca să vină repede la «ciolan»”, afirmă Vasile Stan, revoluţionar din Ploieşti, fost strungar la Uzina „1 Mai”.
În numele mizilenilor
Până la urmă, la fel ca în alte oraşe din ţară, revoluţionarii s-au înfiinţat în biroul fostului prim-secretar de judeţ şi au făcut liste de conducere pe care le-au citit de la balcon celor rămaşi în faţa clădirii. Aşa a fost confirmat la conducerea judeţului comandantul Garnizoanei Ploieşti, generalul Dimitrie Popa. Înghesuiala la funcţii a fost atât de mare încât lista Comitetului de Salvare Naţională cuprindea 118 persoane, inclusiv reprezentanţi ai alpiniştilor şi ai chimiştilor din judeţ. Ulterior a apărut o a doua variantă a listei, care cuprindea 360 de persoane şi pe care o parte a participanţilor din Ploieşti nu o recunosc, afirmând că a fost măsluită cu scopul de a se obţine certificate pentru mai mulţi falşi revoluţionari.
De fapt, după ziua de 22 decembrie, la Ploieşti n-a mai fost altceva decât o luptă surdă pentru putere. A doua zi, pe 23 decembrie, la ora 7.00, Pitcă şi colegii lui, care declanşaseră mişcarea revoluţionară, erau în salopetă la locurile de muncă.
Comitetul Provizoriu de Salvare Naţională a fost desfiinţat pe 6 ianuarie 1990, pentru a lăsa locul Consiliului Judeţean Prahova, format din 51 de persoane. O parte dintre aceştia erau dintre cei care fuseseră incluşi şi în structurile provizorii, alţii apăruseră peste noapte, veniţi pe diverse filiere. Marcel Chiriţescu este unul dintre cei care s-au erijat în lideri ai noii puteri, deşi din zilele Revoluţiei nu s-a păstrat nicio mărturie despre vreo contribuţie a sa la răsturnarea regimului. Conform propriilor afirmaţii, pe 22 decembrie 1989 se afla la Mizil, unde a făcut parte din echipele care verificau zvonurile venite prin telefoane, iar ulterior a mers la Ploieşti ca reprezentant al revoluţionarilor mizileni.
Cert este că, în ianuarie 1990, Chiriţescu apare ca membru al Consiliului Judeţean şi, apoi, ca vicepreşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională Prahova. Ulterior a devenit preşedinte al FSN Prahova şi a bifat un mandat de deputat între 1990 şi 1992, pentru ca după aceea să treacă prin mai multe partide. Explicaţia sa este una cinică, dar totodată folositoare pentru a înţelege cam cum au stat lucrurile în decembrie 1989: „Revoluţiile sunt începute de oameni curajoşi şi mai puţin virtuoşi, urmând ca tot ceea ce au început ei să fie finalizat de nişte oameni mai puţin curajoşi, dar mai virtuoşi şi mai doxaţi mental”.
“Când am văzut că toată lumea era pe tabele şi pe funcţii, m-am scârbit şi am plecat.”
Vasile Stan
revoluţionar prahovean
“Revoluţiile sunt începute de oameni curajoşi şi mai puţin virtuoşi, urmând ca tot ceea ce au început ei să fie finalizat de nişte oameni mai puţin curajoşi, dar mai virtuoşi şi mai doxaţi mental.”
Marcel Chiriţescu
revoluţionar prahovean
“Unde au fost riscurile, ai? Au tras cu tunuri de apă în noi! Ne-am udat leoarcă, ne-am trântit la pământ! Am făcut pe burtă culcat.”
Sorin Nicolescu
revoluţionar prahovean
Cum i-au înmuiat fetele pe scutieri
Sorin Nicolescu apără revoluţionarii şi privilegiile lor Foto: CRISTIAN DELCEA
Revoluţionarii din Ploieşti sunt mulţi, vehemenţi şi nu vor să admită în ruptul capului că evenimentele petrecute acolo în decembrie 1989 au fost altceva decât o luptă eroică, pe viaţă şi pe moarte, pentru eliberarea de sub regimul ceauşist. Poate şi pentru că asta ar însemna o autocontestare a certificatelor de revoluţionar care le aduc numeroase beneficii şi pe care ei le consideră pe deplin meritate. În realitate, la Ploieşti, lucrurile au fost simple: până la fuga Ceauşeştilor a fost linişte, iar ceea ce s-a întâmplat la 22 decembrie a fost mai degrabă un protest tensionat decât o revoltă.
Forţele de represiune au fost paşnice, nu au recurs la acte de violenţă şi nu au produs victime (singurii morţi din acele zile au fost un bărbat de 63 de ani, care a făcut infarct, şi un soldat care s-a sinucis din dragoste). După 22 decembrie, ora 12.09 (fuga cuplului dictatorial din Comitetul Central), s-a dat din coate pentru putere, s-a „luptat” cu terorişti inexistenţi, s-a căscat gura la balconul „Casei Albe”, s-a aplaudat ca la spectacol şi s-a dansat Hora Unirii.
Am stat de vorbă cu reprezentanţii a două dintre cele patru asociaţii de revoluţionari din Ploieşti, dar n-am plecat prea convinşi că afirmaţiile acestora ar avea vreo legătură cu realitatea. La sediul Asociaţiei Revoluţionarilor Ploieşti 1989 i-am găsit pe preşedintele Vasile Stan şi pe camarazii săi Sorin Ioan Nicolescu şi Marian Alexandru. Ţintuindu-ne cu ochi scânteietori, preşedintele Stan a ţinut să facă, din capul locului, o precizare: „Am o rugăminte mare pentru când o să scrieţi. Să se considere tot ce s-a întâmplat la Ploieşti un fapt destul de important, interesant, cu riscuri mari, asta vă garantez eu. Dacă banalizaţi, să ştiţi că iese rău”.
„Am făcut pe burtă culcat”
Militar român, înmuiat de fetele din Ploieşti la Revoluţie
Am zis că noi vrem să iasă bine, nu rău, dar am îndrăznit să întrebăm ce şi cum a fost cu riscurile mari. Întrebare neinspirată, care a declanşat furia domnului Nicolescu, un mare revoluţionar, atât de mare că se încovoiau duşumelele sub apăsarea paşilor săi care străbăteau odaia de la un capăt la altul, trădând o stare interioară agitată şi totodată imprevizibilă. „Unde au fost riscurile, ai? Au tras cu tunuri de apă în noi! Ne-am udat leoarcă, ne-am trântit la pământ! Am făcut pe burtă culcat”, a răcnit Sorin Ioan Nicolescu. „Sorine, te rog, eşti un om inteligent. Nu o să mai înţeleagă nimic domnii de la Bucureşti. Asta nu e o joacă, Sorine. Ne facem de râs!”, a răcnit, aproape la fel de tare, şi preşedintele Vasile Stan.
Însă Sorin Ioan Nicolescu nu s-a lăsat intimidat de preşedinte şi s-a apropiat de noi la o distanţă destul de periculoasă, după care a ieşit pe uşa sediului, strigându-ne din prag: „Vă jucaţi cu mine, vă jucaţi cu istoria?! Eu spun ce au văzut ochii mei. Ies afară, că mi-a crescut tensiunea”.
Firul discuţiei, pe alocuri mai tensionată decât Revoluţia de la Ploieşti, a ajuns la momentul întâlnirii dintre demonstranţi şi forţele de ordine care apărau sediul Judeţenei de Partid din Prahova. Cei trei revoluţionari încep să povestească toţi în acelaşi timp, încercând să ne convingă că s-a dat o „încleştare” epică pentru pătrunderea în instituţie. „Ciocnirea noastră cu forţele de ordine a fost cumplită: şi-au scos bastoanele şi băteau în scuturi.
Fetele de la noi, cu o floricică, cu o aia, i-au mai înmuiat un pic. Ei aveau arme, aveau muniţie. Cam asta a fost Revoluţia la Ploieşti. După ora 12.00 n-a mai fost nimic, cine a fost după 12.00 e impostor”, explică Vasile Stan. „Erau soldaţi care plângeau”, a mai completat Alexandru Marian şi, pe acest fond uşor sentimental, ne-am făcut publică intenţia de a pune capăt discuţiei şi ne-am îndreptat către ieşire. Revoluţionarii au venit după noi, chiar şi la toaletă.
Noi cu treburile mărunte ale trupului, ei cu treburile mari ale istoriei! Sorin Nicolescu, proptit în uşa privatei, îşi spunea, omeneşte, oful: „Mă, tătuţule, revoluţia e revoluţie, să luptăm pentru ea, să nu ne lăsăm! Am greşit când v-am certat, să scrieţi frumos, tătuţule!”.
JOCUL CU ISTORIA
Revoluţionarul Sorin Ioan Nicolescu a făcut cu greu faţă confruntării cu trecutul. Încolţit cu întrebări, a fost la un pas să clacheze: „Vă jucaţi cu mine, vă jucaţi cu istoria?! Eu spun ce au văzut ochii mei. Ies afară, că mi-a crescut tensiunea”.
“Mă, tătuţule, revoluţia e revoluţie, să luptăm pentru ea, să nu ne lăsăm! Am greşit când v-am certat.”
Sorin Nicolescu
revoluţionar prahovean
„Am merite mai mari decât Sibiul”
Daniel Perju, un revoluţionar controversat Foto: CRISTIAN DELCEA
Şi mai vehement în a prezenta Ploieştiul drept un oraş cu merite deosebite este Daniel Perju, pe care ceilalţi revoluţionari din Prahova îl acuză că duce această luptă de imagine exclusiv în interes personal, întrucât ar fi capul unei reţele care a fabricat certificate pentru sute de falşi revoluţionari. Preşedinte al Ligii Naţionale a Luptătorilor din Decembrie 1989 şi Integrare Euroatlantică, Perju susţine că el şi alţi colegi de la Uzina „1 Mai” au purtat lupte grele cu forţele de represiune, pomeneşte de persoane rănite de gloanţe (deşi nimeni nu confirmă astfel de incidente în Ploieşti) şi evocă ocuparea Judeţenei de Partid înainte de fuga cuplului dictatorial.
„La un moment dat, cei cu scuturile s-au dat la o parte să intrăm în «Casa Albă». Am intrat cu tot cu ei de gât. Adică la un moment dat te-am luat de gât, tu n-ai spus nu, dar a strigat unul să nu-l omor, că-l aşteaptă părinţii acasă. Am pătruns în clădire înainte de ora 11.00. Am făcut ce nu se mai face decât peste 200 de ani în istoria acestei naţiuni. Am reuşit să dăm jos un regim tiranic”, se laudă Daniel Perju. Afirmaţiile sale sunt contrazise de ceea ce apare în Jurnalul acţiunilor de luptă al UM 0599 Ploieşti, unde scrie negru pe alb că manifestanţii au ocupat sediul Comitetului Judeţean în jurul orei 13.00, când Nicolae Ceauşescu fusese alungat de mult din Comitetul Central, iar Televiziunea Română Liberă a început să emită.
Daniel Perju reacţionează agresiv când vine vorba despre contestarea Revoluţiei de la Ploieşti. El nu se dă în lături de la afirmaţii aberante, la adresa unor oraşe unde s-a ieşit pe străzi încă din 21 decembrie: „La Sibiu nu a fost Revoluţie, au murit oameni pentru că au existat criminali care au asasinat. Unii din Sibiu i-au făcut pe securişti de au tras în oameni. Nu ne putem compara. Am merite mai mari decât Sibiul ca localitate, pentru că am preîntâmpinat pierderile de vieţi omeneşti”.
Nicolae Husu, care era în 1989 şofer la UM 01640 din Buzău, descrie haosul şi prostia de la unitatea sa militară, unde au murit trei oameni. Intraţi în alarmă de luptă încă din 17 decembrie, ţinuţi într-o tensiune permanentă şi lipsiţi de orice informaţie concre-tă, militarii români au căzut cu uşurinţă în plasa diversiunii teroriste.
Chiar dacă iniţial au fost muşamalizate de procurori şi de propaganda mediatică a FSN, gafele Armatei Române în Revoluţia din decembrie 1989 au început, ulterior, să iasă la iveală. Încet-încet a devenit tot mai evident că zecile de soldaţi căzuţi la datorie în lupta cu „teroriştii” fuseseră, de fapt, împuşcaţi de propriii colegi în urma unor confuzii sau a unor situaţii tragi-comice.
Intraţi în alarmă de luptă încă din 17 decembrie, ţinuţi într-o tensiune permanentă şi lipsiţi de orice informaţie concretă, militarii români au căzut cu uşurinţă în plasa diversiunii teroriste lansate începând cu 22 decembrie. Haosul a fost cuvântul de ordine în marea majoritate a unităţilor militare de pe cuprinsul ţării.
CAZUL UM 01640
Extrem de relevant este cazul Unităţii Militare 01640 din Buzău, unde evenimentele din decembrie 1989 au picat pe un fond deloc propice ordinii şi disciplinei. Cu puţin timp înaintea Revoluţiei, comandantul unităţii fusese transferat în alt oraş, iar comandamentul garnizoanei a hotărât ca, provizoriu, conducerea să fie asigurată de căpitanul Dumitru Năstase, secretarul de partid al unităţii. Acest lucru nu i-a picat tocmai bine căpitanului Alexandru Scriba, care, fiind şef de Stat Major al UM 01640, se considera îndreptăţit să preia frâiele unităţii. Profitând de conjunctură, a trecut la acţiune, susţinut şi de locotenentul-major Mircea Emilică.
În ziua de 23 decembrie, când prăbuşirea regimului comunist devenise deja evidentă, Scriba i-ar fi strigat căpitanului Năstase: „Gata, Mitică, s-a terminat cu comuniştii tăi! Acum preiau eu comanda!”. Conform martorilor oculari, Dumitru Năstase ar fi încercat o abordare diplomatică, recomandându-i căpitanului Alexandru Scriba să aştepte limpezirea situaţiei pentru a-şi clarifica nemulţumirile.
„După ce a fugit Ceauşescu, Scriba şi Emilică au început să-l înjure pe politrucul unităţii, care atunci ţinea locul şi de comandant. Şi au zis că regimul a căzut şi că nu mai ascultă de el, că preiau ei comanda. Montaseră şi ceva soldaţi, că Emilică era şi comandant de companie. Năstase a zis să stea liniştiţi, că ne vom reorganiza şi cine vrea să preia comanda o va lua, dar paşnic şi organizat”, îşi aminteşte Nicolae Husu, şofer la UM 1640 în momentul Revoluţiei.
Prinsă între panica unor posibile atacuri teroriste şi conflictele interne, unitatea a devenit un fel de sat fără câini. „Mie mi-a zis un plutonier: «Neculaie, vezi cum cobori, că aici s-ar putea să fie două tabere!». Nici nu ştiai de cine să te fereşti. Era haos în unitate. Eu aveam dormitor la compania a treia, dar dacă am văzut aşa, am dormit într-un atelier, pe unde era croitoria”, adaugă Nicolae Husu.
INFLUENŢA ALCOOLULUI?
Tancurile au apărat Palatul Comunal
Aflat, din câte se povesteşte, şi sub influenţa băuturilor alcoolice, căpitanul Scriba s-a autoproclamat comandant al unităţii şi, în ziua de 24 decembrie, s-a îndreptat către biroul căpitanului Năstase cu intenţia declarată de a-l aresta. Însoţit şi de Mircea Emilică, Scriba s-a lovit de opoziţia maiorului Gheorghe Iacob, ofiţerul de serviciu, care a încercat să-i potolească pe cei doi, spunându-le că lucrurile sunt şi aşa tensionate din cauza Revoluţiei. Deranjat de această abordare şi hotărât să-şi ducă la capăt planurile, Scriba a scos pistolul şi l-a împuşcat mortal pe maiorul Iacob.
După episodul soldat cu moartea unui ofiţer, Scriba şi Emilică au părăsit clădirea Comandamentului şi au început să facă un tur al unităţii, trăgând rafale de mitralieră în mod haotic. Aventura celor doi s-a încheiat în momentul în care Alexandru Scriba a pătruns în incinta UM 01171, unitate aflată în imediata apropiere, unde a fost împuşcat de căpitanul Vasile Robu. Rezoluţia Parchetului Militar, obţinută cu ajutorul Asociaţiei „21 Decembrie”, nu lămureşte situaţia în care şi-a pierdut viaţa căpitanul Scriba, menţionând doar că acesta a fost împuşcat „în timp ce era escortat la Corpul de gardă”. Nicolae Husu, personal militar civil în UM 01640, susţine că ştie exact cum s-au petrecut lucrurile. „După ce au tras de nebuni prin curtea unităţii, Scriba şi Emilică au vrut să sară gardul la unitatea vecină, la paraşutişti. Veniseră şase inşi înarmaţi şi îl luaseră pe comandantul Dumitru Năstase în unitate la paraşutişti, probabil dăduse el telefon şi ceruse protecţie. Când a sărit gardul la paraşutişti, ăia l-au curăţat pe Scriba. Că nebunul voia să se ducă peste ei după comandant”.
„Am stat în închisoare nevinovat”
Imediat după evenimente, ancheta procurorilor militari a stabilit că Mircea Emilică l-a împuşcat pe maiorul Gheorghe Iacob. Locotenentul major a fost arestat şi trimis în judecată. După aproximativ doi ani, instanţele au stabilit că Alexandru Scriba este autorul crimei şi l-au scos de sub urmărire penală pe Emilică. Acesta spune că a fost victima unei mărturii mincinoase. „Doi ani şi trei luni am stat în închisoare nevinovat. S-a numit cercetare în stare de reţinere, dar de fapt a fost puşcărie curată. Mi s-a interzis accesul la avocat, s-au făcut nişte abuzuri incalificabile pentru o crimă pe care nu eu am comis-o. Toate astea din cauza unui martor mincinos, Sava Botezatu, pe care când îl întâlnesc acum face feţe-feţe. A fost forţat de procurori să depună mărturie mincinoasă”.
Mircea Emilică a acceptat iniţial să vorbească pe larg despre evenimentele de acum 21 de ani, după care s-a răzgândit şi a spus că vrea să fie lăsat în pace. „Vina mea este că am fost lângă Scriba când l-a împuşcat pe maiorul Iacob şi n-am putut să-l opresc. Culmea e că Iacob îmi era prieten foarte bun. Scriba a fost nedreptăţit. El trebuia să preia comanda unităţii şi de aici a pornit totul. Între el şi Năstase mocnea un conflict mai vechi, care trebuia să izbucnească. Nu mai vreau să-mi răscolesc amintirile. E prea greu. Vă rog să mă lăsaţi în pace, am trăit o tragedie cum nu mai doresc nimănui să trăiască”.
“Vina mea este că am fost lângă Scriba când l-a împuşcat pe maiorul Iacob şi n-am putut să-l opresc.”
Mircea Emilică
locotenent-major la um 01640, în timpul Revoluţiei
“Scriba era un om cam fixist, nu te puteai înţelege cu el când i se punea pata. Emilică avea boală pe comunişti, că era fiu de preot.”
Nicolae Husu
şofer la UM 01640 în timpul Revoluţiei
„Cine mama dracu’ să te atace la Buzău?”
Nicolae Husu Foto: Cristian Delcea
Nicolae Husu are 59 de ani şi este şomer. Ar fi trebuit să iasă la pensie, dar unitatea militară la care a lucrat nu vrea să-i elibereze „grupa”. Ne-a primit în apartamentul său din centrul Buzăului, decorat ca pe vremuri, cu bibelouri frumoase înfăţişând cabaline în diverse ipostaze, şi ne-a povestit cum a trăit el Revoluţia. „Pe data de 17 decembrie, abia mă întorsesem de la ţară, că tăiasem porcul. A venit soldatul la uşă: „Nea Nicule, «Munţii de Aramă!». Ştiam că asta înseamnă mobilizare generală. Când am auzit «Munţii de Aramă», m-am dus la maşină, în parcare, şi am găsit-o pe pană. Eram şofer pe o rabă la UM 01640″, începe Nicolae Husu.
Cu toate că era un simplu şofer, nea Nicu făcea instrucţie cot la cot cu soldaţii, iar la Revoluţie a fost în dispozitivul de pază al unităţii, cu arma în mână. Zvonistica frenetică din zilele Revoluţiei l-a lăsat rece. N-a crezut şi nu crede în terorişti. I se pare că totul a fost foarte simplu: „S-au împuşcat ca proştii între ei, asta a fost Revoluţia. A fost o tâmpenie, s-a panicat lumea degeaba. Cine mama dracu’ să te atace la Buzău? Ce terorişti? La Buzău?! Au tras toţi proştii beţi şi lumea a zis că sunt terorişti. Nu a fost Revoluţie, domnule.
A fost o convenţie a lui Iliescu, a zis că Ceauşescu a ros prea mult şi hai să-l dăm cu cracii în sus că se trăieşte mai bine. Dar uite că nu se trăieşte”. Nicolae Husu a văzut un om murind lângă el, pe plutonierul Vasile Voican, împuşcat de colegii lor, militari din aceeaşi unitate. „Aşa cred că au murit mulţi în ţară şi s-au băgat minciuni că i-au atacat teroriştii. Pe Voican l-au împuşcat ai noştri. Cred că erau şi cu capetele pline de băutură şi au tras fără să se mai uite în cine. A doua zi ne-am întâlnit cu ei în unitate şi i-am întrebat de ce au tras. Tăceau ca muţii, nu ziceau nimic”, încheie Nicolae Husu.
Cine l-a ucis pe plutonierul Vasile Voican?
Buzoian mort la Revoluţie
Pe lângă moartea maiorului Gheorghe Iacob, haosul declanşat în incinta UM 1640 din Buzău a mai făcut o victimă în aceeaşi zi – 24 decembrie. În acea dimineaţă, plutonierul Vasile Voican, care era şi casierul unităţii, a fost chemat la punctul de control de la intrarea în unitate pentru a-i achita solda ofiţerului de serviciu Vasile Ursache. În acelaşi timp, căpitanul Alexandru Scriba şi locotenentul-major Mircea Emilică îşi începuseră turul de forţă prin curtea unităţii.
„În dimineaţa zilei de 24 decembrie mă aflam în clubul unităţii, împreună cu alte cadre. Am primit un telefon de la locotenentul Nicolae Andronache, care ne-a atras atenţia asupra căpitanului Scriba aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, şi s-a exprimat că «a înnebunit şi trage în cadrele unităţii». În acel timp m-am uitat pe fereastră şi l-am văzut pe căpitanul Mircea Emilică strigând «Companie a 3-a, după mine!» şi se deplasau spre Parcul Auto. Tot în acel timp l-am auzit pe căpitanul Scriba strigând: «Căpitanul Năstase e un trădător»!”, descrie maistrul militar Ion Scarlat situaţia din unitate.Declaraţiile se află în „Dosarul Revoluţiei”.
HAOSUL
După ce Alexandru Scriba şi Mircea Emilică au încetat să mai tragă şi s-au îndepărtat, plecând către Parcul Auto, cei aflaţi în punctul de control au ieşit afară, la poarta unităţii. Plutonierul Voican le-a spus celorlalţi că se teme să nu fie împuşcat din cauza haosului creat la ei în unitate şi că se duce să ceară protecţie la UM 02233, aflată în imediata apropiere. Imediat după ce acesta a sărit gardul în grădina din spatele punctului de control, de unde urma să sară în unitatea vecină, s-au declanşat din senin mai multe rafale de foc automat. Vasile Voican a fost împuşcat în gât şi a murit pe loc, iar cei rămaşi la poarta unităţii au scăpat nevătămaţi după ce s-au adăpostit într-un şanţ din apropiere.
În rezoluţia alcătuită de procurori imediat după evenimente se arată că în momentul morţii plutonierului Voican s-au declanşat focuri de armă atât de pe clădirea Comandamentului, unde se afla un dispozitiv de pază, cât şi din afară unităţii, de către persoane neidentificate. De asemenea, martorii oculari au declarat că Voican nu putea fi împuşcat în niciun caz de Scriba sau de Emilică, întrucât în momentul declanşării focului, aceştia se aflau în partea opusă a unităţii. În aceste condiţii, sub argumentul că nu se poate stabili autorul, s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Nicolae Husu, prezent în zona punctului de control şi scăpat teafăr în urma focurilor care au provocat moartea lui Voican, spune că lucrurile au fost cât se poate de clare.
„Eu m-am aruncat în şanţ când au început să tragă de pe Comandament, ca să nu mă împuşte. Ai noştri l-au împuşcat pe Voican, cei care erau în dispozitivul de pază de pe Comandament, numai de acolo s-a tras. Eu am dat telefon la Comandament la unul Costache, ofiţer de serviciu pe unitate: «Măi, nea Costache, nu mai trage, mânca-ţi-aş gura, că sunt eu Husu Nicolae, de ce trageţi în noi? A încetat după aia, dar Voican era împuşcat. Ne-a şi fost frică după aia să intrăm iarăşi în unitate, am stat la poartă până la zece seara. Asta mor eu de necaz, că l-au împuşcat pe săracul Voican ziua în amiaza mare şi e imposibil să nu fi văzut că e în haină militară”, povesteşte Nicolae Husu. Acesta nu se miră că Procuratura nu a stabilit niciun vinovat pentru moartea plutonierului Vasile Voican.
DECLARAŢIE DUPĂ DICTARE
„Ce să stabilească ei, că nu au vrut adevărul de la început. Pe mine m-au chemat la audieri la Ploieşti şi mi-a spus procurorul să tac din gură şi să scriu ce zice el. Mi-a dat dictare, dar eu n-am fost de acord şi s-a răstit la mine. I-am zis la revedere şi am plecat. El zicea să scriu că a fost o eroare, o confuzie. Să nu spun că pe Voican l-au împuşcat ai noştri. Cum să nu scriu aşa ceva dacă eu am văzut că ăia de pe Comandament au tras, nu alţii?!”, adaugă Husu.
Plutonierul Vasile Voican avea 36 de ani şi era tatăl a patru copii minori. Într-o filă aflată la dosar şi datată 31 ianuarie 1990, soţia lui dădea o declaraţie în care cerea pedepsirea vinovaţilor. Procuratura Militară a stabilit că totul a fost o regretabilă eroare şi că nimeni nu poate fi tras la răspundere.
În 1989, la Buzău, în plină Revoluţie, patru militari s-au automutilat călcând pe minele pe care chiar ei le plantaseră împotriva „teroriştilor“. În oraşul de lângă pădurea Crâng, două unităţi militare, despărţite de un cimitir, s-au mitraliat crezând că teroriştii se ascund prin cavouri.
Armata Română a luptat împotriva teroriştilor cu toate mijloacele. La Buzău au fost minate câmpuri întregi. Între poveştile nefericite ale Revoluţiei din decembrie 1989 se înscriu şi accidentele a patru militari care au rămas fără picioare după ce au călcat pe minele pe care singuri le plantaseră. Cum rămâne un militar fără un picior? Este intoxicat cu zvonuri alarmiste, urmează panica, treaba făcută în spirit românesc – „merge şi aşa”. Apoi vin oboseala şi neglijenţa. Urmează câteva întâmplări care pot părea comice, dacă n-ar fi tragice.
Eduard Muha, şeful serviciului Geniu în cadrul UM 01847 Buzău (unitate de paraşutişti), a primit ordin, în dimineaţa zilei de 23 decembrie, să realizeze un câmp de mine circular în zona UM 01910 Verneşti (la patru kilometri de Buzău), „pentru a nu pătrunde elemente teroriste în incintă”. Ordinul venea de la Bucureşti, de la UM 02580, eşalonul superior. Ştefan Ionaşcu, comandantul UM 01910, declara în dosarul cazului că ordinul de minare a fost dat în 23 decembrie 1989 de către comandantul Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus, prin ofiţerul operativ Olaru.
Prin urmare, Muha a mers la Verneşti, unde a studiat terenul şi minele din dotarea unităţii respective. A constatat că minele nu sunt potrivite pentru acea zonă. A luat legătura cu Bucureştiul, cu UM 02580, de unde i s-a răspuns să se descurce cu ce are. Apoi a cerut un grup de militari, cărora le-a predat ABC-ul protecţiei muncii în materie de minat câmpuri şi s-au apucat de treabă.
„După plantarea unor porţiuni cu mine, marcam cu vopsea albastră pe copaci limitele câmpului de mine, atrăgându-le atenţia că, după plantarea lor, nu mai are voie nimeni să calce pe acolo”, a scris Muha în declaraţia dată Parchetului Militar. Operaţiunea a durat trei-patru zile, ceea ce înseamnă că s-a făcut în mare grabă. Procurorii au stabilit ulterior că, din cauza condiţiilor meteo, vopseaua de pe copaci s-a şters.
Momentul 1
În ziua de 28 decembrie 1989, în jurul orelor 14.00-15.00, fruntaşul Sorin Popescu, după ce a schimbat santinela, pentru a scurta drumul spre corpul de gardă, a intrat pe câmpul de mine şi s-a accidentat grav la piciorul drept. „Ştiam că e minat terenul, dar nu am crezut că s-a ajuns până acolo pe unde am trecut eu”, a declarat Popescu ulterior. A fost dus la Spitalul Judeţean Buzău, apoi transferat la Bucureşti, iar ulterior la un spital din Germania, unde i s-a pus o proteză.
Momentul 2
La 31 decembrie, ora 9.00, Muha şi militarii în termen Gheorghe Mâzgaciu, Gigi Bubela, Lucian Micu şi Florin Mladin au mers în zona minată pentru a face ridicarea topografică a câmpului de mine. Muha însuşi le-a făcut instructajul pentru a nu se accidenta. În timpul operaţiunii, soldatul Mâzgaciu nu a respectat traseul indicat şi a călcat pe o mină. Şi el a urmat acelaşi traseu ca fruntaşul Popescu: Buzău, Bucureşti, Germania. A suferit amputarea gambei inferioare a piciorului drept. Şi el s-a ales cu o proteză ortopedică.
Momentul 3
În data de 8 ianuarie 1990, Eduard Muha primeşte ordinul să împrejmuiască zona cu sârmă, să nu mai intre soldaţii acolo. La 11 ianuarie, Muha începe să împrejmuiască zona împreună cu doi soldaţi de la UM 01910. În jurul orei 11.00, din neatenţie, Muha calcă pe o mină. Este transportat la Spitalul Judeţean din Buzău, iar în februarie 1990 e transferat la un spital din Cehoslovacia. I se amputează o treime din gamba piciorului drept şi primeşte şi el o proteză ortopedică.
În 1992, soldatul Gigi Bubela, care se afla lângă Muha în momentul declanşării exploziei, a făcut plângere că a fost şi el rănit. A obţinut adeverinţă de rănit (plăgi abrazive ale membrelor, mâna dreaptă şi ambele gambe). În afară de Sorin Popescu, ceilalţi trei răniţi au calitatea de mutilaţi în Revoluţie şi beneficiază de indemnizaţii. Nu s-a stabilit cine a fost de vină în această situaţie şi nici de ce a fost nevoie ca un câmp de la marginea Buzăului să fie minat. În ciuda insistenţelor noastre, Eduard Muha, genistul însărcinat cu minarea câmpului, n-a acceptat să discute despre acest eveniment.
Implicarea lui rus
De numele generalului Iosif Rus se leagă două mari evenimente ale Revoluţiei: masacrul de la Otopeni, în care au murit 48 de persoane şi doborârea elicopterului în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea.
Cimitirul cu terorişti
O mostră de prostie şi paroxism s-a înregistrat în zona unităţilor militare 01708 şi 01671, ambele din Buzău. Acestea erau despărţite de un cimitir. În noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, între cele două unităţi s-au auzit focuri de armă. Nimeni nu a putut localiza gura de foc, dar, pe 24 decembrie, un detaşament de la UM 01708 a pornit într-o misiune de scotocire a cimitirului. Nu s-a găsit nimic suspect. „Asta ne-a făcut să credem că s-a simulat că s-a tras din cimitir, când, de fapt, după părerea mea, persoane neidentificate ne-au determinat pe noi, cei de la UM 01708, să executăm foc asupra celor de la UM 01671 şi invers”, declara în 1992 soldatul Ştefan Stoica, de la UM 01708.
CONFUZIA
Stoica a fost rănit în umărul drept, în timp ce se întorcea din misiunea de scotocire a cimitirului. Întrucât a beneficiat de calitatea de rănit în Revoluţie şi pentru că şi-a dat seama că glonţul care l-a rănit nu putea veni decât din arma unui confrate de-al său, militar în unitatea de dincolo de cimitir, Ştefan Stoica şi-a retras plângerea pe care o formulase iniţial pentru descoperirea celui care a tras în el.
Din tabăra adversă, adică din UM 01671, militarul în termen Ionel Barbu a fost rănit la cotul stâng în seara de 23 decembrie 1989, ora 23.00, în timp ce transporta o ladă cu muniţie dintr-o clădire a unităţii în alta. Barbu a tras şi el înspre cimitir înainte de a fi rănit. Doru Pavel, militar în termen la aceeaşi unitate, a fost rănit tot atunci în piciorul stâng.
Cel care s-a ocupat de acest dosar a fost procurorul Ion Vasilache, azi şeful Parchetelor Militare. El a dispus în anul 2002 neînceperea urmăririi penale în cazul militarilor răniţi, punând totul pe seama confuziei. În plus, în rezoluţie, Vasilache expune unele aspecte care nu se deduc din declaraţii, şi anume că tirul de focuri asupra UM 01671 s-a pornit din toate direcţiile. Militarii răniţi afirmă însă răspicat că focul s-a pornit din direcţia cimitirului, la capătul căruia era o altă unitate militară.
„EROII”
Zile în şir a durat focul dintre cele două unităţi. Bilanţul a fost, în cele din urmă, tragic. Din cadrul UM 01671 au fost împuşcaţi mortal, în condiţii neelucidate, sergentul Ion Antemir şi maistrul militar Alexandru Dumitru. Morţii din cadrul Armatei au fost transformaţi imediat după evenimente, în multe oraşe din ţară, în eroi căzuţi la datorie în luptele cu teroriştii. Teodoru Ungureanu, procuror militar, susţinea, în cotidianul „Jurnalul Naţional”, că într-o discuţie pe care a avut-o cu generalul Ion Dândăreanu, comandantul Armatei a II-a (cu sediul la Buzău), acesta i-a recunoscut că, din ordinul său, un militar împuşcat de un coleg în dormitorul unităţii a fost transformat într-o victimă a teroriştilor, chipurile într-o misiune de scotocire a unei păduri.
Ion Tarnovschi, locotenent-colonel la UM 01708, mai adaugă o piesă din puzzle-ul haotic al Revoluţiei, când între amici şi inamici era o diferenţă insesizabilă. În seara zilei de 23 decembrie, Tarnovschi a deschis focul împotriva unui ABI al Securităţii care se deplasa prin faţa unităţii. Cei din ABI au ripostat cu foc. Nu au existat însă victime. În dimineaţa zilei următoare, acelaşi ABI a venit la unitate pentru a încărca muniţie pentru brigăzile militare aflate de pază la punctele-cheie din oraş. Tarnovschi personal a fost cel care a urcat în ABI cu lăzile de muniţie.
“S-a simulat că se trage din cimitir, când, de fapt, după părerea mea, persoane neidentificate ne-au determinat pe noi, cei de la UM 01708, să executăm foc asupra celor de la UM 01671 şi invers.”
Ştefan Stoica soldat la UM 01708
S-au ridicat sau nu avioanele de la Bobocu?
Gheorghe Zotolea, fost miliţian Foto: Cristian Delcea
Există indicii că şi la Buzău s-a exercitat o inflamare a relaţiilor şi aşa încordate între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale. Orice neon care clipea în sediul Miliţiei era interpretat ca un cod secret. Un episod bizar s-a petrecut pe 24 decembrie 1989. Fostul miliţian Gheorghe Zotolea, care era consemnat în sediul Miliţiei în acea dimineaţă, îşi aminteşte: „Pe 24 decembrie, pe la ora 8.00 dimineaţa, au venit două avioane de la Şcoala de Aviaţie de la Bobocu şi am înţeles că au avut ordin să facă exact ca la Sibiu, adică să tragă în sediul Miliţiei şi al Securităţii.
Zburau la înălţime foarte mică, le-am văzut, au făcut stânga-dreapta deasupra noastră, dar n-au tras. Ofiţerii de la Securitatea noastră au auzit prin staţie ce vorbeau piloţii: «Nu putem să tragem, fiindcă blocurile de locuinţe sunt prea apropiate de sediile Miliţiei şi Securităţii». Dar, din câte am auzit, au avut ordin, de la generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, să tragă în noi”. Bolnav, bătrân şi plictisit, generalul Iosif Rus n-a dorit să comenteze pe marginea subiectului.
Radu Aurelian, şeful judeţului Buzău în acel moment, susţine ideea. Iată cum funcţiona „telefonul fără fir” din Armata Română. Radu Aurelian: „Dândăreanu nu a putut să ia legătura cu mine şi a sunat la colonelul Boloangă de la Pompieri. Boloangă m-a sunat pe mine şi m-a întrebat dacă «e ceva cu Securitatea» şi eu i-am zis că nu e nimic. Boloangă a mai zis că îl întreabă generalul Mereu, de la Bobocu, ce să facă. Şi că Mereu a primit ordin de la Dândăreanu să ridice două avioane şi să execute foc asupra Securităţii şi Miliţiei. S-au şi ridicat cele două avioane, erau în aer când am primit telefonul”.
MEREU NEAGĂ
Generalul Constantin Mereu, comandant al Şcolii de Aviaţie de la Bobocu, la vremea respectivă, neagă tot: „Nu am primit niciun ordin de la Dândăreanu să ridic avioane pentru a bombarda clădirile Securităţii şi Miliţiei din Buzău. Un astfel de ordin putea să-mi dea numai Iosif Rus, dar nu au existat asemenea dispoziţii. În plus, eu locuiam exact lângă aceste clădiri, şi familia mea era acolo. Deci ar fi însemnat să-mi bombardez propria familie”.
Şi totuşi, avioanele de la Bobocu s-au ridicat deasupra Buzăului. „A fost un avion care a survolat pentru recunoaştere, dar nu a primit în niciun caz ordin să tragă asupra vreunui obiectiv. Ulterior am aflat că a fost un bruiaj al Securităţii pe staţiile radio şi cei din sediu ar fi auzit ceva ca o convorbire între piloţii noştri care spuneau că vor bombarda Miliţia şi Securitatea. A fost probabil o diversiune, dar nu ştiu cine şi în ce scop a făcut-o”, ne-a declarat Mereu.
Bruiaj a fost şi pe radarele de la Bobocu. „La un moment dat ne-au apărut pe radar vreo 20 de ţinte aeriene care veneau dinspre Ianca şi se îndreptau spre noi. După viteza cu care înaintau, am dedus că sunt elicoptere, însă pe măsură ce se apropiau, rămâneau tot mai puţine. Întâi zece, apoi cinci, apoi două, iar la noi n-a mai ajuns niciunul. Mai târziu am aflat că, mai mult ca sigur, au fost nişte ţinte false, provocate prin metode folosite în războiul radio-electronic”, a încheiat Mereu.
“La un moment dat ne-au apărut pe radar vreo 20 de ţinte aeriene care veneau dinspre Ianca şi se îndreptau spre noi.”
Constantin Mereu
fost comandant al Şcolii de Aviaţie de la Bobocu
FILTRUL
La filtrele rutiere din Buzău au fost răspândite liste cu numerele de înmatriculare ale maşinilor securiştilor. Membru într-un filtru, muncitorul Anton Larion spune: „Ni s-a spus că posesorii respectivelor maşini sunt foarte periculoşi şi să se tragă asupra lor fără somaţie. Am recunoscut unul din acele numere ca fiind al lui Nicolae Aldea, securistul întreprinderii unde lucram, Textila Buzău”.
Amintirile emanatului Vasile Ion
Despre ezitările Armatei şi despre incertitudinea generalului Ion Dândăreanu am scris în articolele precedente. Vasile Ion, emanatul revoluţiei de la Buzău, susţine că Armata a II-a s-a rupt la un moment dat. Un detaşament s-a alăturat Revoluţiei, ignorând starea de expectativă în care se afla Dândăreanu. „Iniţial, noi nu am vrut să primim militarii în Palatul Comunal, pentru că nu aveam încredere. La un moment dat însă, o grupă de ofiţeri conduşi de colonelul Păştinică a plecat de la Armata a II-a şi a venit la Palat: «Noi suntem alături de revoluţionari şi rămânem aici».
Discutând cu Dândăreanu la telefon, mi-a spus: «Oamenii trebuie să vină înapoi în unitate, altfel e dezertare». Şi ăştia ai lui Păştinică au spus: «Dacă ne ducem acolo, ne arestează sau ne împuşcă. Nu ne ducem». Şi le-am spus: «Vă duceţi pe răspunderea noastră, a revoluţionarilor». Ei bine, când au vrut să iasă afară şi să se urce într-un TAB, s-a pornit o ploaie de gloanţe şi au revenit oamenii în Palat. Peste o zi sau două, după ce am mai parlamentat cu conducerea Armatei a II-a, s-a convenit să se întoarcă la unitate. Bineînţeles că au fost puşi sub observaţie şi au fost izolaţi”, povesteşte Vasile Ion.
poetul
SocialVibe