Misterele Revoluţiei (II, 40) – Kostyal: “Iliescu aştepta revolta populară. Atunci îi mergea papagalul”

Ştefan Kostyal, generalul filosovietic, dovedit înainte de Revoluţie ca fiind spion al URSS, mai dă jos o cărămidă din zidul ridicat de Ion Iliescu în jurul teoriei „emanaţiei“

Generalul Ştefan Kostyal vorbeşte despre grupul complotist care plănuia anihilarea lui Ceauşescu, despre convingerea sa că Virgil Măgureanu, cel care în 1990 avea să devină şeful Serviciului Român de Informaţii, era „cârtiţa” Securităţii infiltrată în grupul lor, despre ezitările lui Ion Iliescu şi despre relaţiile pe care le-a păstrat în Moscova zilelor noastre.

El trimite un mesaj către Iulian Vlad, ultimul comandant al Securităţii, devenit, după Revoluţie, un personaj discret, fără ieşiri publice. Ştefan Kostyal, unul dintre cei mai importanţi militanţi prosovietici din anii ’80, susţine că Iulian Vlad a tolerat mişcarea ofiţerească de înlăturare a regimului dictatorial al lui Ceauşescu: „A fost cu noi. Asta pot să spun. În rest, îi fac mult rău lui Vlad dacă spun mai mult. Dar să nu uite că ştiu”.

„Adevărul”: Când a început mişcarea ofiţerilor împotriva lui Ceauşescu?

Ştefan Kostyal: Mişcarea anticeauşistă ba a fost, ba n-a fost, ba singur, ba împreună. N-a fost o organizaţie. Mai era între noi turnătorul ăla, Măgureanu…

De ce-i spuneţi turnător?

Pentru că el lucra pentru Securitate.

Era infiltrat între dumneavoastră, complotiştii?

Da.

Ce v-a făcut să credeţi asta?

Am avut oameni care mi-au transmis. Vasile Patilineţ mi-a spus, înainte să moară, în 1984, să avem grijă cu Măgureanu, că e dubios. Apoi, Patilineţ a murit ciudat în accident de maşină în Turcia. Virgil Măgureanu era prieten cu Radu Nicolae (n.r. – ofiţer de Marină, degradat în anii ’80 pentru suspiciunea de spionaj în favoarea URSS). Mergeau la Scorniceşti, satul natal al lui Ceauşescu, pentru că acolo se fabricau amortizoare pentru Dacia. Era criză, nu se prea găseau. Ei luau de acolo amortizoare, în numele partidului, şi făceau bişniţă cu ele. Periodic mergeau acolo şi veneau cu saci de amortizoare. I-au spus lui Nicolae Militaru că fac bişniţă să strângă bani, să ia arme pentru complot. Aveam nevoie de arme în complotul nostru contra lui Ceauşescu. Militaru le-a şi dat maşina lui, să care cu ea amortizoare. Şi am întrebat şi eu odată: „Unde-s pistoletele? Unde-s banii?”. Militaru spunea: „Şeful se ocupă”. Măgureanu era socotit şeful. Însă Măgureanu era născut hoţ. O fire de escroc. Şi, Doamne, cum pledează! „Profesorul”, aşa-l numeau. Au fost cazuri în care am vrut să acţionăm, dar am fost frânaţi de grupul Iliescu-Măgureanu, spunând că nu este momentul. Măgureanu se ferea să se întâlnească cu mine. Pentru că socotea că sunt un om care se prinde.

Legat de partea cu armele, de unde urmau să le cumpere?

De unde? Nu ştiu. Nici eu nu puteam să iau de la… (n.r. – ezită) de la ruşi. Am mers la Ambasada URSS, că mă cunoşteau, şi am vorbit că avem nevoie de câteva arme. N-am primit nici măcar eu. Şi pe mine mă respectau ruşii.

De ce vă respectau?

Eu m-am căsătorit cu o rusoaică. Am făcut un copil cu ea. Şi azi, pentru mine, Rusia este a doua ţară. Primul stat socialist! N-a fost fericire grozavă în socialism, dar aveam dreptate şi sărăcie împărţite egal.

Dacă iubiţi Rusia, de ce nu v-aţi mutat acolo?

Eu sunt ungur, dar în România vreau să mor. Merg şi acum la Moscova. Am fiu, profesor universitar acolo. Şi am un nepot care a terminat facultatea anul ăsta.

Tot carieră militară au urmat şi ei?

Nu. Eu am intervenit ca fiul meu să fie ofiţer. Dar nu a fost lăsat. Au motivat că „ăsta e de acolo şi poate să trădeze”. Mai am o fată care s-a căsătorit la Londra.

Câte arme aveaţi în plan să cumpăraţi?

Nu. Planul era ca…. dar nu am, încă, dezlegare să vorbesc…

Dezlegare de la cine? Aveţi 91 de ani.

(n.r.  -  meditează câteva secunde) Planul era să-i ridicăm pe fraţii lui Ceauşescu, Ilie şi Andruţă. Dar asta când nu era Nicolae Ceauşescu în ţară. Şi apoi mai era un plan de pătrundere în MApN. În minister îl aveam pe Gheorghe Logofătu, care fusese coleg cu mine la Moscova. Mai era Vasile Ionel…

Brucan a fost cu dumneavoastră?

Brucan a devenit dintr-un tânăr entuziast un aventurier corupt. El cocheta şi cu Apusul, şi cu ruşii.

Ce a făcut la Moscova, atunci, în 1988?

Nu ştiu. Mergea ca jurnalist. A devenit un aven­turier.

Tovarăşul Ion Iliescu, un om slab

La începutul iernii lui 1989 ştiaţi că va urma un cutremur şi la noi în ţară?

Asta se clocea de ani de zile. Iar atunci, în 1989, deja se simţea.

De unde se simţea?

De la studenţime. Fiica mea era studentă la Arhitectură. Şi mi-a spus. Tineretul auzise ce fusese în Cehoslovacia, în Polonia… Aveam oameni din toate păturile sociale, care mă informau. Studenţi, actori şi alţii.

Cum îi recrutaţi?

Prin cunoştinţe, mă rog, aveam tehnica mea.

Şi aţi intensificat?

Păi, eu mereu am spus să intensificăm. Dar Iliescu a vrut să iasă din mişcare, s-a speriat fiindcă eu insistam pentru acţiune. Noi atunci hotărâserăm că dacă luăm puterea, el să fie preşedinte, iar el a fost de acord, dar nu-i spuneam toate secretele noastre, fiindcă e un om slab de caracter. El şi cu Măgureanu ne temperau mereu, ziceau să mai aşteptăm, nu e încă momentul. Iliescu mi-a transmis că dacă nu mă astâmpăr, el iese şi să căutăm pe altul.

Ion Iliescu (stânga), pe vremea când se distra alături de Nicolae Ceauşescu   Foto: Fototeca online a comunismului românesc

De ce vă temperau, ce aşteptau?

Ion Iliescu aştepta revolta. El pentru asta era pregătit. Atunci îi mergea lui „papagalul”. Funcţiona în asemenea situaţii.

Ca să se folosească de o revoltă…

Da. Asta era teoria mea. Pentru că la cutremurul din 1977, Ioan  Ioniţă (n.r. – fost minsitru al Apărării şi complotist antiCeauşescu) mi-a povestit cum au stat ore întregi să se gândească cum să-l anunţe pe Ceauşescu, care era în Africa, că a fost cutremur. Trei ore au stat să facă telegrama. Le era frică de reproşuri, fie că sunt prea alarmişti, fie că ascund tragedia. Şi eu atunci am spus: „Noi trebuie să fim pregătiţi. N-avem mase de oameni pe care să le scoatem în stradă. Putem folosi, totuşi, un scandal”. Şi am nominalizat: la un meci Dinamo – Steaua iese scandal, asta trebuie să folosim (n.r. – la 15 noiembrie 1989, Securitatea a înăbuşit o încercare timidă de protest, după meciul de fotbal România – Danemarca, scor 3-1, rezultat care a calificat România la Campionatul Mondial din Italia, 1990). Sau ce am mai văzut şi mi-am dat seama că putem folosi a fost următoarea situaţie: un tinerel, la Piaţa Unirii, a furat o roşie de pe tejghea şi vânzătorul a aruncat după el cu un taler şi a ieşit un mare scandal. Populaţia era revoltată că a dat cu talerul după el, gălăgie mare.

Şi în climatul ăsta ce trebuia să faceţi dumneavoastră?

Păi, la fotbal, de exemplu, mergea foarte bine, ieşea lumea din stadion, începea bătaia cu Miliţia. Şi cu tânărul lovit începeau strigătele, chestiile.

Şi cum transformi un scandal într-o chestie politică? Urma să vină cineva din reţea şi să tragă un foc de armă?

Nu cu arme. Fără. Numai cu gălăgie.

Şi de la gălăgia asta se ridica un oraş întreg?

Da. Dar momentul trebuia să fie bun.

Păi, seamănă cu ce a fost la Timişoara – cu scandalul cu evacuarea lui Tokés. Nu a fost mâna dumneavoastră acolo?

Nu. Dar eu le-am tot repetat că, în situaţia noastră, asemenea momente psihologice trebuie căutate. Iar Revoluţia asta a fost. A fost tocmai ca planul meu. Dar când au început discuţiile la masă, cine să conducă, măcar pentru planul ăsta trebuia să-mi fi spus „spasiba”, mulţumesc. Că i-am scos din căcatul ăla de bâlci.

„Iulian Vlad a fost cu noi”

Cu Iulian Vlad, şeful Securităţii, s-a vorbit pentru a intra în reţeaua asta?

Nu sunt autorizat să vorbesc.

Cine trebuie să vă autorizeze?

El personal. El, Vlad.

Dar acum a trecut timpul; şi dumneavoastră, şi el aveţi o vârstă…

Îi fac rău. Îi fac rău lui dacă mă dezleg. Ar fi trebuit demult să se dezlege el singur.

Deci, adevărul despre Revoluţie se ştie, dar unii oameni nu vor să-l spună, nu?

… Vlad a fost cu noi. Ăsta este adevărul. Şi înainte.

Deci era şi el de acord.

Da.

Pasiv?

Da.

A fost cu dumneavoastră în sensul că nu v-a pus piedici?

Da. Asta pot să spun. În rest, e timpul ca el singur să vorbească.

Dacă Securitatea v-a sprijinit, de ce a apărut zvonul, atunci, la 22 decembrie 1989, că securiştii sunt terorişti?

Dar şi în Securitate erau unii fanatici ceauşişti.

Onor la mormântul câinelui Bodri

De ce nu vă mutaţi la familia dumneavoastră, la Moscova, şi staţi singur, aici, în Drumul Taberei, la vârsta de 91 de ani (n.r. – soţia şi fiul lui Kostyal locuiesc la Moscova)? Nu mai aveţi pentru ce lupta.

Nu-i simplu. Nu mai am prieteni, nu mai am pe nimeni.

Aveţi regrete?

Marele regret e că am fost dezamăgit de mulţi oameni. Şi asta e dureros. Iar eu sunt o fire sentimentală. La vârsta mea, cred că sunt ultimul romantic. Poate pentru că n-am avut mult de trăit. Eu mai mult am stat închis. M-a pus viaţa în situaţia de a mă feri, de a mă izola, de a mă ascunde, şi nu am trăit pentru mine. Iar după Revoluţie am avut numai deziluzii.

Mai aveţi uniforma de general?

Nu, şi nu am fost ataşat de uniforma de general. Mult necaz mi-a adus din partea femeilor. Erau atrase de generali şi eu arătam binişor.

Aţi iubit trei femei. Două v-au devenit şi soţii.

N-am iubit niciuna. N-am avut o mare dragoste. Dar îmi plac filmele romantice, citesc romane de dragoste. E un film, „Arcul de triumf”. Mi-a plăcut mult.

Film rusesc?

Nu, german, după un roman de Erich Maria Remar­que. Este un film banal şi omenesc.

La origini sunteţi maghiar. Vorbiţi şi ungureşte?

N-am cu cine. Am avut un căţel, era un cocker negru, cu el vorbeam. Dar a murit când împlinise 16 ani. Acum sufăr şi sunt supărat pe mine foarte mult. Îl chema Bodri. (E un nume unguresc, similar cu românescul Grivei. Se traduce „Vioi”). A fost bolnav şi bătrân. Şi eu l-am omorât.

Ca să nu mai sufere?

Da. Şi sufăr eu acum. A venit doctorul, şi pentru că n-a adus cu el niciun ajutor, m-a pus pe mine să-l ţin când îi dă otrava pentru moarte. Mi-a spus
să-l ţin eu. Şi el, Bodri, se uita la mine aşa: „Cum, şi tu?”. (n.r. – generalul plânge). E îngropat în grădiniţa din faţa blocului. Şi de fiecare dată când ies din bloc îl salut.

N-aţi avut prieteni?

Am avut mulţi prieteni. Dar pe anumite porţiuni ale vieţii nu făceam deosebirea. Nu puteam să-i păstrez.

Dar nu ne-aţi răspuns: nu puteţi merge să staţi cu familia în Rusia nici acum când sunteţi atât de bătrân?

Trebuie să cer voie. Eu n-am fost plătit spion al ruşilor. Am renunţat şi să-mi plătească cei şapte ani lucraţi în mină la Polul Nord, în tundră.

Deci n-aveţi voie să rămâneţi acolo?

Dar eu trebuie să am aprobare. Acum sunt un oarecare. Mi se dă viză pentru cel mult trei luni. Pe când nu se destrămase Uniunea Sovietică, aveam o declaraţie de la Ambasadă, cum că pot oricând să vin şi să trăiesc la Moscova. De când s-a destrămat, sunt un oarecare, un cetăţean român care vine la Moscova.

Şi până atunci ce eraţi?

Eram comunist.

Comunist în ideologie. Dar eraţi şi în nişte evidenţe…

Mă recunoşteau, aveam prieteni ofiţeri. Fiul lui Mikoian a fost ministru în URSS, el era de origine armeană. Iar fiul lui era general de aviaţie. Îmi era prieten bun. Era ofiţer la Moscova. Acum am dreptul să stau câte trei luni pe an şi cam atâta stau, 90 de zile pe an. Soţia vrea să mă convingă să cer prelungire, cu dreptul de şedere, fără cetăţenie. Cetăţenie nu vreau să iau.

De ce?

Nu-mi trebuie.

“N-am cu cine vorbi. Am avut un căţel, era un cocker negru, cu el vorbeam. Dar a murit când împlinise 16 ani. Îl chema Bodri. A fost bolnav şi bătrân. Şi eu l-am omorât.”

Coleg de celulă cu „ţăranul primitiv” Ceauşescu

În 1934, Ştefan Kostyal a fost arestat împreună cu părinţii săi pentru activitate comunistă. Soarta a făcut ca o perioadă să fie coleg de celulă cu Nicolae Ceauşescu, cel în care, peste ani, avea să vadă un inamic personal.

Ştefan Kostyal: Când am fost în aceeaşi celulă cu Ceauşescu, el era cu doi ani mai mare decât mine. Eu aveam 16 ani, iar el 18. De asta, ca să vedeţi – ţăranul primitiv – nu m-a suportat mulţi ani după aceea. Ştia că a fost unul acolo care a făcut închisoare fiind mai mic decât el.

Eraţi mai „erou” decât el.

Da, se înţelegea că am trecut mai înainte decât el prin focul Poliţiei, prin interogatorii, prin astea. Eram arestat cu toată familia. La 14 ani am fost condamnat la patru ani de puşcărie.

Aţi mai vorbit cu Ceauşescu despre anii aceia din închisoare?

Eram locţiitorul lui la Direcţia Politică a Armatei, în anii ’50, şi doar o dată a adus vorba. Eu lucram deja de aproape un an cu el. Şi m-a luat aparte şi mi-a spus: „Ascultă, Kostyal, tu îţi aminteşti de mine? Sau faci pe nebunul?”. „Dar cum să nu, ştiu de unde veniţi”. „Şi atunci de ce nu ai spus niciun cuvânt?”. „Nu eu trebuia să aduc vorba, ci dumneata”. Pentru că dacă mă băgam eu în discuţie, semăna a bătut pe burtă. Ceauşescu – „Bâlbâitul”, cum îi spuneam – era foarte ambiţios. La el, patriotismul era dezvoltat extrem. Aşa cum la evrei este habotnicia asta religioasă, la el era o încuiere.

* Adevărul, 30.05.2011

Misterele Revoluţiei (II, 39) – Kostyal, spionul care a creat planul Revoluţiei

Ştefan Kostyal, general cu studii la Academia Superioară Militară din Moscova (1956-1958), a fost unul dintre pilonii reţelei de complot împotriva lui Ceauşescu. „Adevărul“ a reuşit să vorbească, în exclusivitate, cu generalul Ştefan Kostyal. Vă prezentăm astăzi biografia sa controversată.

Biografia lui Ştefan Kostyal începe în închisorile Siguranţei interbelice, continuă în gulagul siberian şi pe holurile Academiei Militare de la Moscova, trece prin mişcările tenebroase anticeauşiste din parcurile Bucureştiului şi se termină într-un apartament auster din Drumul Taberei. Despre Ştefan Kostyal (91 de ani) s-a scris puţin şi cu băgare de seamă. Când Sorin Ovidiu Vîntu a fost întrebat de către istoricul Mihai Alex Stoenescu despre generalul Kostyal (colegul său de celulă în anii ’80), afaceristul a spus: „Kostyal, un stalinist devotat URSS cu trup şi suflet. Mai mult nu vă spun, pentru că nu sunt sigur că în România a dispărut asasinatul politic.

N-am chef să mă trezesc cu un glonţ în cap pentru o problemă care nu mă interesează. O mână de ucrainean costă 3.000 de dolari. Aşa că fiţi şi dumneavoastră atent!”. „Adevărul” vă prezintă azi prima parte dintr-o serie de trei articole dedicată generalului Kostyal, despre care s-a spus că a fost cea mai puternică verigă a KGB în România. Continuarea – luni şi marţi!

Ştefan Kostyal s-a născut la 15 august 1920, la Timişoara. Părinţii săi erau comunişti ilegalişti. „Aveau şedinţe, discutau. Eu mă băgam sub masă şi căscam urechile”, spune Kostyal. La 14 ani neîmpliniţi a fost arestat prima oară. „Era în 1934, într-o zi de joi”, îşi aminteşte Kostyal. A fost condamnat împreună cu familia sa la 4 ani de închisoare, pentru activitate comunistă. A ieşit din închisoare la 17 ani.

S-a angajat la o fabrică de ceramică şi a continuat să-şi etaleze comunismul. În 1941 a fugit în URSS împreună cu prietena sa. „Era 7 ianuarie când am trecut graniţa ilegal, o zi de marţi. Ea era foarte bolnavă şi am tras-o după mine prin zăpadă”. I-au găsit grănicerii sovietici pe jumătate îngheţaţi sub un brad. „Da, erau brazi”, rememorează Kostyal de parcă-ar fi aievea.

Grănicerii i-au predat la gulagul de la Vorkuta, agonizant de aproape de Polul Nord. Au stat şapte ani acolo, fără să ştie pentru ce erau condamnaţi. După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, sovieticii i-au eliberat. Kostyal a mers la ambasada României de la Moscova, dar n-a primit viza de intrare în ţara natală. Aşa că a trecut înapoi graniţa, aşa cum fugise, clandestin, şi cu prietena după el.

Un general tânăr

Conform propriilor afirmaţii, timp de doi ani n-a fost recunoscut de noul şi puternicul Partid Comunist Român. A scăpat din epidemii de tifos şi a trăit vânzând ziare în Timişoara. În 1949 a devenit comunist cu carnet şi imediat a fost trimis în Armată. Kostyal avea 29 de ani şi îmbrăca pentru prima dată haina militară.În numai cinci ani avea să cunoască o ascensiune miraculoasă, în 1954 ajungând general al Armatei Române, după ce a absolvit cursurile Academiei Militare cu program scurt şi ale Academiei Militare Superioare „Kliment Efremovici Voroşilov” de la Moscova (1956-1958). Avea doar 34 de ani! Toate aceste instituţii de învăţământ atârnau în gol, fiindcă Ştefan Kostyal nu avea nici şcoală generală şi nici liceu la bază (la fel ca şi Ceauşescu). Dar învăţase limba rusă în gulagul de la Vorkuta şi avea toate calităţile pentru a fi împins în faţă de sovietici, care controlau pe atunci România.

Femeia cu care Kostyal a fugit în URSS s-a îmbolnăvit grav în detenţia siberiană. A revenit cu el în România, dar şi-a petrecut singură ultimii ani din viaţă, cu tuberculoză şi 12 operaţii pe trup. Kostyal a cerut divorţul, fiindcă în timpul studenţiei de la Moscova a cunoscut o rusoaică. Şi astfel a continuat să frecventeze capitala Uniunii Sovietice.

În 1965 a avut cu ea un fiu. E încă un detaliu din biografia sa care i-a atras suspiciunea de agent sovietic. În acei ani, când un ofiţer român se întorcea de la Moscova căsătorit cu o rusoaică, la anumite niveluri se vorbea că sigur a fost racolat. Kostyal spune că aceste speculaţii nu au temei. „Haina militară mi-a făcut multe necazuri. Femeile erau atrase de generali. Iar eu arătam bine”. Kostyal pretinde, halucinant, că fiul pe care l-a avut cu rusoaica i-a adus retragerea din Armată.

„Am cerut să legalizez copilul şi să-i aduc, pe el şi pe maică-sa, în România. Ceauşescu mi-a zis: «Nu. Te căsătoreşti cu o româncă şi faci alt copil!». N-am vrut şi atunci mi‑a spus că o să fiu trecut în rezervă”, susţine Kostyal. Teză cu valenţe SF lansată pentru a acoperi adevărata explicaţie a „epurărilor” din Armată făcute de Ceauşescu: apartenenţa la grupuri complotiste finanţate şi dirijate din exterior.

Anii primelor comploturi anticeauşiste

Kostyal, general la 34 de ani

În ultima parte a anilor ’60, relaţiile româno-sovietice s-au răcit. Iar Kostyal, cel care devenise general în câţiva ani, pe timpul prezenţei Armatei Roşii în România, a devenit inamic.A fost degradat la gradul de soldat şi exclus din Partidul Comunist Român pentru „imoralitate”. Chiar şi aşa, soldat, o bucureşteancă s-a îndrăgostit de el, s‑au căsătorit şi au avut o fată. Şi chiar şi aşa, cu familie în Bucureşti, Kostyal era vizitat anual de rusoaica de la Moscova, cu care avea un băiat. Astfel, cel puţin o dată pe an, Kostyal mergea la Ambasada URSS în România, pentru a cere viză. Cu timpul, vizitele lui Kostyal la Ambasada URSS s-au înteţit.

El a susţinut tot timpul, după Revoluţie că, de fapt, mergea în clădirea Ambasadei, stătea în sala de aşteptare câteva ore, apoi pleca acasă fără să fi vorbit cu nimeni înăuntru. „Făceam asta pentru a crea o atmosferă că sunt apărat de sovietici. Raportul mergea: «a intrat, a stat două ceasuri». Îşi închipuiau că cine ştie ce fel de legături am avut”, spune Kostyal. În 1970, Kostyal a fost prins pentru prima dată în flagrant, complotând împotriva lui Ceauşescu alături de Mihail Nicolae, fost comandant al Marinei Militare, cu studii la Leningrad, şi el degradat.

„Frâna şi informarea”

În 1970, în timp ce urmărea la televizor un meci de fotbal de la Mondialul din Mexic, Securitatea i-a făcut o percheziţie la domiciliu. La final a fost anunţat că nu va mai beneficia de pensie şi i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu: Curtea de Argeş. Acolo s-a angajat la o exploatare forestieră: urca buşteni în vagoane.

La începutul anilor ’80, Kostyal a început să comploteze alături de un alt coleg de studenţie sovietică: Ioan Ioniţă, care fusese ministru al Apărării (1966-1976) şi vice-prim-ministru (1976-1982). Au format un nucleu de combatanţi cu scopul de a-l înlătura prin forţă pe Ceauşescu. Din grup făceau parte: generalul Nicolae Militaru (absolvent al Academiei Militare „Mihail Frunze”, Moscova), comandantul de rangul I Radu Nicolae şi comandorul Anton Bejan.

Grupul ofiţerilor avea conexiuni cu grupul civililor, unde activau Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi Silviu Brucan. „Ceauşescu ştia grupul nostru… din cine se compune, ce forţă avea. Interesul său a fost să contopească cele două grupuri, pentru că cel al civililor era frâna şi informarea”, susţine Kostyal.

Planul revoltei populare, urmată de o lovitură de stat

Ion Iliescu a fost preferat de complotişti fiindcă „avea papagal“, susţine  Ştefan Kostyal

În lungi discuţii clandestine prin parcurile Capitalei, ofiţerii au pus la cale trei planuri de înlăturare a dictaturii ceauşişte.

1 Lovitură de stat, în care Ceauşescu urma să fie asasinat, iar puterea – preluată de grupul militar.

2 Ceauşescu este plecat din ţară cu soţia. Grupul militarilor urma să-i aresteze pe membrii Comitetului Politic Executiv (CPEx). Prima tentativă eşuată a fost în septembrie 1984. Soţii Ceauşescu se aflau într-o vizită oficială în Republica Federală Germană. Ne spune Kostyal: „Eu am studiat reacţiile când a fost marele cutremur din ’77. Ceauşescu era plecat undeva în Africa. Şi am văzut că politrucii n-au ştiut ce să facă timp de câteva ore, în acel haos. Vid de putere. Maşinile mergeau pe contrasens. Libertate! Mi-a spus Ioniţă că nu ştiau cum să facă telegrama prin care să-l anunţe pe Ceauşescu. Le era frică. Într-o astfel de situaţie era momentul nostru”.

3 Revoltă spontană independentă, urmată de o lovitură de stat. Kostyal susţine că acesta era planul gândit de el. Este, totodată, planul care seamănă cel mai mult cu ce s-a petrecut în decembrie ’89 la Timişoara şi la Bucureşti. „Independent de noi se produce o revoltă, apoi noi preluăm şi conducem. Riscul de a lua alţii conducerea venea dinspre grupul organizat: Dincă, Bobu, Coman şi Postelnicu. L-am mai avut în vedere pe Ilie Ceauşescu, de la Armată. Deci eliminarea şi a ăluia eventual, depinde cum evoluează lucrurile. Pentru asta trebuia să avem un grup şi o casă conspirativă unde să fie depuşi aceşti reţinuţi. Totul trebuia să se întâmple în câteva ore şi noi să fim aceia care să permitem ieşirea populaţiei pe stradă după ce am ocupat Televiziunea, Radioul, Armata etc. M-am tot gândit la acest plan şi vedeam diverse posibilităţi: la un meci Dinamo – Steaua iese scandal, asta trebuie să folosim. Sau: un tinerel la Piaţa Unirii, la tarabe, a furat o roşie de pe tejghea şi vânzătorul a aruncat după el cu un taler şi a ieşit un mare scandal. Populaţia era revoltată că a dat cu talerul după el, gălăgie mare. În situaţia noastră, cum nu aveam mase de oameni, asemenea momente psihologice trebuie căutate”.

Misiunile lui Kostyal

Să ceară de la Ambasada URSS 100 de pistoale (50 cu amortizor şi 50 fără). Kostyal a cerut, dar i s-a răspuns că toată ambasada are un singur pistol. Kostyal nu a dorit să detalieze acest aspect: „Nu am dezlegare să vorbesc despre aşa ceva”.

Să anunţe Moscova că în România se va produce o mişcare de preluare a puterii şi arestare a capilor PCR rămaşi în ţară. Vestea trebuia transmisă prin ambasadă cu o zi înainte de eveniment.  În 1984, când a existat încercarea prilejuită de plecarea lui Ceauşescu în RFG, Kostyal a mers la ambasadă şi a anunţat că în România urma să se producă înlăturarea lui Ceauşescu şi a clicii lui.

„Se uita la mine secretarul de la ambasadă, nu-i venea să creadă. Şi eu aveam rezerve, dar m-au rugat să spun şi am spus”. Numai că în dimineaţa ce a urmat nu s-a întâmplat nimic. Unitatea militară moto pe care contau complotiştii a fost scoasă la strângerea recoltei. „Dacă planul ăsta reuşea, era un rai. Veneam cu un comunism cu faţă umană. Nu precum acest capitalism descompus. Noi trebuia să mergem pe calea socialismului”, oftează Kostyal.

“Nu am dezlegare să vorbesc despre armele cerute la Ambasada URSS.”
Ştefan Kostyal complotist

Iarna în care „Corbii” au preluat puterea

Generalul Nicolae Militaru

Complotul nu a rămas fără urmări, căci securiştii se plimbau şi ei prin parcuri, cu tehnică de ascultare după ei. Aşa au apărut, la finalul anilor ’70, dosarele „Corbii”.  Kostyal a fost arestat în toamna anului 1984. I s-a înscenat un control la panoul de electricitate, constatânu-se oficial că numitul Kostyal Ştefan fură curent. A stat la închisoare 10 luni. În 1985, Securitatea i-a făcut o altă percheziţie. „M-au întrebat dacă am valută. Au găsit colecţia fiului meu, care, când venea în România, strângea bani străini, cum fac copiii. Pentru asta m-au mai reţinut încă 10 luni”.

„Sunt scaunele calde…”

În ultimii ani dinaintea Revoluţiei, Kostyal mergea la Securitate ca la serviciu. „Mă chemau dimineaţa la 9, acolo, pe Calea Rahovei. Fie discutau cu mine, fie stăteam degeaba într-o cămăruţă, pe un scaun, până la 6 seara. Aşa m-a găsit Revoluţia”.La Revoluţie, Kostyal nu a reuşit să rămână în barca învingătorilor.  Pe 22 decembrie 1989, după fuga lui Ceauşescu, a mers la Ministerul Apărării, unde l-a întâmpinat generalul Stănculescu. Kostyal, cu vechiul plan în minte, a ordonat ca generalul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, să fie arestat.

„La Ministerul Apărării am întrebat: «Cine e şeful?». Şi a venit Stănculescu. Mă ştia, îl ştiam. Am intrat, el stătea şi mima că nu poate merge. Eu l-am întrebat unde e fratele lui Ceauşescu, Ilie. Mi-am închipuit că Ilie e mai deştept decât Nicolae Ceauşescu. Voiam să-l neutralizăm de la început. Ilie stătea într-un birou şi râdea, la o cafea, cu un ofiţer.

Am ordonat să-i pună pază la uşă”. Din minister, Kostyal a sunat la Televiziune, unde i-a comunicat generalului Nicolae Militaru că-l aşteaptă la MApN. Militaru, Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi alaiul lor au ajuns la minister ceva mai târziu. “Au venit ca Napoleon după Elba. Mândri, cu piepturile înainte. Ne-am pupat, ne‑am felicitat. Dar am văzut că Iliescu are altceva în cap. El propunea să-l cooptăm şi pe un general Burcă, un lingău al lui Ceauşescu. Atunci m-am enervat şi am ţipat: «Sunt scaunele calde de cururile lor de la ultimul congres. Tot cu ăştia?»”.

Roman, „omul nostru”

În continuare, Kostyal şi-a vărsat nervii pe Petre Roman. “Erau mulţi intruşi în MApN. Şi pe un tânăr, care mai apoi am aflat că e Petre Roman, l-am luat şi l-am trântit de un zid. Am crezut că e vreun cascador de-al lui Sergiu Nicolaescu. Zic: «Tu ce vrei, mă? Vrei să intri neapărat în cutiuţă?». Şi atunci, Iliescu imediat a sărit: „Nu. Ăsta e omul nostru, e omul nostru!”. Şi a rămas aşa, că e omul nostru. Roman se speriase tare, era râsul lumii”.

De la Ministerul Apărării s-a mers la CC al PCR. Kostyal, care manifestase o atitudine recalcitrantă, n-a fost cooptat în grupul Iliescu-Militaru. A rămas să vină în urmă, cu o Dacie. S-a pierdut astfel de nucleul care preluase pu­terea.  “I-am spus lui Stănculescu să-mi pună un plin de benzină la maşină, dar în harababura aia, până au găsit benzină, am pierdut un ceas. Când am ajuns la Comitetul Central nu i-am mai găsit pe Militaru şi pe Iliescu”. Cei doi îşi urmaseră drumul spre putere: TVR, apoi din nou MApN.

Ajuns la CC, Kostyal a dat nas în nas cu generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii. Acesta l-a trimis la unitatea antiaeriană de la Băneasa, pentru a superviza acţiunea de doborâre a ţintelor care apăreau pe radiolocatoare. Acolo a rămas până la 25 decembrie 1989. Militaru devenise ministru al Apărării, dar – spune Kostyal – „parcă nici nu ne mai cunoşteam, a uitat că exist”. După execuţia lui Ceauşescu, Kostyal a auzit la radio lista cadrelor militare avansate. Nu figura între ele. Atunci i-a scris lui Militaru o notă: „Socotesc că misiunea mea este încheiată”.

* Adevărul, 27.05.2011

Misterele Revoluţiei (II, 38) – Impostorii Revoluţiei faţă cu martirii comunismului

Anexăm în cadrul serialului nostru un articol pentru cei care se cred eroi fiindcă au strigat „Jos Ceauşescu!“ atunci când Ceauşescu era jos şi pentru nostalgicii comunismului. Aproape două luni, în cadrul serialului nostru, „Adevărul“ a portretizat zeci de revoluţionari din oraşele mai mari sau mai mici ale ţări. Odată cu Octav Bjoza, a sosit timpul şi pentru altceva.

Am găsit „cutezători” ai Revoluţiei cărora le e frică să vorbească la 21 de ani de la evenimente pentru că „ştiţi… poate că şi pereţii ăştia au urechi”, impostori în toată regula care se încurcă în minciuni, calici care-şi recunosc meschinăria, dar se bucură prea mult la teancul de mii – indemnizaţia de revoluţionar. În urma lor ne-am întrebat care mai e reperul moral al luptei împotriva comunismului.

La Braşov, într-o clădire din Piaţa Sfatului, numărul 11, l-am găsit pe Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR). Octav Bjoza (72 de ani) a stat patru ani în temniţele comuniste. A fost şi la Revoluţie, între primii oameni care au pătruns în sediul Securităţii din Braşov. Bjoza se recomandă însă „fost deţinut politic”, deşi, în termeni pecuniari, pierde o indemnizaţie de revoluţionar care i-ar asigura o bătrâneţe liniştită.

Braşoveanul Emil Ivaşcu,  un revoluţionar controversat  Foto: stelian grăjdan

Între foştii deţinuţi politici şi revoluţionari nu există dialog, deşi cauza lor a fost comună. L-am întrebat pe Octav Bjoza de ce are „un dinte împotriva revoluţionarilor”. „N-am un dinte, am chiar toată dantura. Nu vorbesc de cei care şi-au pierdut rudele sau au rămas invalizi, ci de impostorii şi de foştii securişti care dau lecţii de democraţie şi vor să spună adevărul despre Revoluţie. E păcat, că timpul trece, oamenii uită şi lichelele prind glas. Ştiţi cât e indemnizaţia medie de fost deţinut politic? 450 de lei. A revoluţionarilor – de 2.400 de lei. Ştiţi ce am pierdut noi? Tot! Tinereţe, sănătate, libertate, agoniseală. Ce au pierdut ei? Nimic”. Un caz concret de revoluţionar controversat a fost prezentat în urmă cu câteva zile de „Adevărul”: tot la Braşov, Emil Ivaşcu a tras după oameni nevinovaţi. Azi are „merite deosebite” şi este plătit de la buget.

Cifre, bani, calcule

În România mai trăiesc 3.500 de foşti deţinuţi din motive politice. Sunt în vârstă şi bolnavi, drept pentru care clasa politică nu poate miza prea mult pe ei în vederea viitoarelor alegeri. E greu să-i scoţi din case la mitinguri, e greu să-i manevrezi partinic, căci sunt oameni pe care suferinţele de acum o jumătate de secol i-au îndârjit. Într-un cuvânt, nu reprezintă o masă de manevră pentru politicieni. De aceea, nici beneficiile de care se bucură nu sunt precum cele ale revoluţionarilor, tagmă pe care, cu mici excepţii, Puterea şi Opoziţia şi-o împart după bunul plac.

Diferenţele dintre cei care au făcut puşcărie politică şi cei care se numesc revoluţionari se măsoară în indemnizaţii. Regimul taxelor şi impozitelor şi pensiile de urmaş sunt tot în favoarea revoluţionarilor. „Dumitru Moldovan, un ţăran din Lisa, care a luat cinci gloanţe în trup şi a făcut 12 ani de temniţă, ia 2.400 de lei pe lună, cât un om care a fost pe stradă la Revoluţie. Calculul e simplu: un an de puşcărie – 200 de lei pe lună. Respect revoluţionarii de la Timişoara, Bucureşti şi alte câteva oraşe. Dar cum să spui tu, Ion Iliescu, că eşti revoluţionar? Este o măgărie ordinară, o sfidare şi o jignire. După ce ai mâncat zeci de ani pâinea albă a partidului comunist, tu vii să-ţi ceri drepturile de revoluţionar?”, strigă Bjoza.

Cazul Paraschiv

Unul dintre foştii ofiţeri de Securitate care au beneficiat de titlul de revoluţionar a fost braşoveanul Nicolae Paraschiv. Figurează într-o listă a revoluţionarilor, publicată în Monitorul Oficial, în 1999, cu numărul de  certificat 10.669. Sorin Boacă, tot din Braşov, ne-a arătat dosarul său obţinut de la CNSAS în care Paraschiv raporta, în august 1989, că „numitul Boacă Sorin are manifestări duşmănoase grave şi intenţii de evadare”. Tot Paraschiv, spune Octav Bjoza, „era responsabil cu sănătatea, mai precis cu avorturile, avea birou la maternitate”.

De numele lui Nicolae Paraschiv se leagă unul dintre cele mai misterioase cazuri ale Revoluţiei române: capturarea poştaşului Tudor Molan, caz prezentat pe larg de „Adevărul”. Paraschiv nu a mai putut să-şi preschimbe certificatul de revoluţionar pentru că legea a suferit modificări în 2004, introducându-se controlul CNSAS pentru toţi cei care solicită acest titlu. Paraschiv a rămas însă într-o poziţie privilegiată, fiind în prezent secretarul general al Primăriei Braşov. Încasează un salariu mai mare decât primarul George Scripcaru şi mai primeşte şi o pensie de la Casa de Pensii a Serviciului Român de Informaţii.  În ciuda solicitărilor insistente, Paraschiv a refuzat orice dialog cu reporterii „Adevărul”.

O poveste ca în „Cel mai iubit dintre pământeni”

Pentru cei care se cred eroi fiindcă au strigat „Jos Ceauşescu!” atunci când Ceauşescu era jos, pentru nostalgicii comunismului, pentru tinerii care cred că stângismul extremist e de bonton şi care petrec în cluburi numite „Dictator” sau „El grande comandante”, am aşezat în pagina alăturată un articol de presă.

Octav Bjoza, tânăr    Foto: arhiva personală a lui Octav Bjoza

Octav Bjoza avea 19 ani în 1958, când a fost arestat, după o poveste care seamănă cu cea a lui Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”: interpretarea tendenţioasă a unei scrisori. După viforul comunismului, la începutul anilor ’60, deţinuţii politici au fost amnistiaţi. Au ieşit străvezii şi albaştri ca fumul de pipă, iertând, cum spunea Radu Gyr într-o poezie, „tot ce ieri n-a ştiut să ne ierte pe noi”.

După Revoluţie, când viaţa părea că se va aşeza pe făgaşul ei firesc, Octav Bjoza şi-a pierdut unicul fiu. A murit în braţele sale, obosit să se mai lupte cu bolile. Octav Bjoza nu a plâns atunci. Nu a mai plâns din 1961. E tată şi bunic pentru cei doi nepoţi ai săi, unul bolnav de autism. Azi ar putea să ţină discursuri motivaţionale pentru corporatiştii care vor să se regăsească pe ei înşişi. Dar nu ţine. Conduce Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.

„Mi-au luat cei mai frumoşi ani”

În 1958, Octav Bjoza studia geografia la Universitatea din Iaşi. Nu făcea politică, dar îl enerva prostia şefilor bolşevici de la toate nivelurile. Terminase anul I când i-a trimis o scrisoare prietenului său din Braşov, Nicu Vlad. Avea nevoie de un atlas geografic amănunţit. Nicu i-a răspuns, iar la finalul scrisorii a aşternut o frază: „Dragă Octav, a sosit momentul să facem ceva pentru biata noastră ţărişoară”. Bjoza a revenit cu o depeşă: „Dragă Nicule, am aici (n.r. – la Iaşi) prieteni mulţi şi buni pe care pot conta”. În câteva săptămâni, şi Octav, şi Nicu, şi alţi 13 tineri au fost arestaţi. „Am explicat la proces că mă refeream la participarea României la o competiţie sportivă care urma să aibă loc la Viena, dar n-a ţinut”, spune Bjoza. Cum? Şi de ce au fost arestaţi cei 15 tineri?

Trei beciuri

Braşoveanul Nicu Vlad iniţiase în 1957 un cerc literar. Dar cu timpul, au lăsat poezia şi au început să peroreze politic. În plus, cercul acestor poeţi minori avea şi un nume cu groaznice rezonanţe în epocă: Garda Tineretului Român. „Amintea de Garda de Fier, dar niciunul dintre noi nu era legionar”, spune Bjoza. Pedeapsa lui a fost: 15 ani de muncă silnică pentru „atitudine duşmănoasă faţă de realizările regimului popular şi crimă de uneltire împotriva ordinii de stat”. Era 10 octombrie 1958. Când CFR- istul Ioan Bjoza, tatăl lui Octav, a auzit sentinţa, a sărit ca un arc cu pumnii spre tavan, şi a spus aşa: „Crucea şi Dumnezeii mamii voastre de bandiţi! Să ne daţi copiii înapoi!”.

Octav Bjoza a fost cândva student la Geografie, în Iaşi   Foto: bogdan crăciun

Securitatea l-a arestat şi pe Ioan Bjoza. După şase luni a fost eliberat. „A stat şase luni în arest la Codlea fără condamnare oficială, l-au bătut şi într-o dimineaţă i-au spus să plece acasă”. Octav Bjoza a schimbat trei beciuri ale Securităţii. Primul a fost la Securitatea din Iaşi. Ca să ajungă acolo, Bjoza trebuia să coboare nişte scări. „Eram legat la ochi. Securiştii mi-au spus să fac pasul mare. De fapt, începeau scările. M-am prăvălit pe aceste scări în hohotele de râs ale unor inşi pe care nu-i puteam vedea”.

După o lună şi jumătate a fost mutat la Bucureşti – Uranus. „Aici l-am cunoscut pe Gheorghe Enoiu, unul dintre marii criminali ai României. Nu mi-a dat decât un şut în fund. Voia să mă bată bine a doua zi dar în acea dimineaţă am fost mutat la Braşov”.

Au urmat multe celule de detenţie, în şase închisori: Cod­lea, Gherla, Jilava, Văcăreşti, Galaţi, Brăila. Iar lista continuă cu lagărele de muncă: „Balta Brăilei, la Strâmba, Stoieneşti, Salcia şi, din Delta Dunării, Bacul 4 şi Grindu. La Salcia fusese un comandant care avea această plăcere de a pune deţinuţii unul lângă altul, pe burtă, în noroi. Punea rogojini pe spinările lor şi trecea peste ei călare pe un cal alb. Am fost şi la faimosul Bac 4, la recoltat stuf, iarna, cu picioarele în apă. Stuf pentru export, folosit la decoraţiuni! În Delta Dunării, de foame mâncam şerpi cruzi. Ronţăiam la ei toată ziua. Parcă mâncam un gât de găină. Îi găseam amorţiţi pe sub maldărele de stuf putrezit”.

Zdrobirea idealurilor

Într-un sfârşit de iarnă, în Deltă, trei zile i-au scos la muncă fără o lingură de mâncare. „Îngheţase Dunărea şi nu aveau pe unde să ne aducă mâncare. După trei zile, au adus opt cai şi doi măgari, numai coaste şi piele. I-au tăiat şi i-au băgat la cazan. Am mâncat zeama aia de oase. Eram 535 de oameni. Munceam zi-lumină. Dormeam într-un bac. Şi când intram în bac, de pe grinzi cădea o ploaie de picături de la condens. Niciodată n-am reuşit să avem părul sau hainele uscate acolo”. Chiar şi în condiţiile astea, nimeni n-a încercat să evadeze. „Nici dacă am fi prins un moment bun, n-am fi plecat fără ca ei să ne ceară scuze”.

Bjoza a stat două săptămâni într-o celulă de izolare la Penitenciarul Codlea, între Crăciunul lui 1958 şi Boboteaza lui 1959. „Am stat în picioare, fiindcă în noaptea de Anul Nou, locotenentul Sântion Ion a aruncat două găleţi cu apă la picioarele mele şi în gerul acela imediat s-a transformat în gheaţă. Dacă mă lungeam, îngheţam şi muream”.
Pe un perete al celulei de la Codlea, tânărul Bjoza a zgâriat cu unghia numele prietenei sale, Carmen. Şi-a păstrat obiceiul acesta pe la toate puşcăriile. „Am intrat în închisoare când ea avea 16 ani şi am ieşit la 23 iunie 1962, într-o noapte de vineri spre sâmbătă. Carmen împlinise deja 20 de ani. La şase luni după eliberare ne-am căsătorit şi suntem împreună şi astăzi”. Între timp, Gheorghiu-Dej ordonase amnistierea deţinuţilor politici.

În 1964, Octav Bjoza a primit voie să-şi continue studiile universitare. „Am dat la Politehnica din Braşov. Pe atunci nu era nicio universitate în Braşov, iar la Iaşi nu mă puteam întoarce, căsătorit şi cu un copil. Am dat la Electromecanică. A fost o povară. Nu mi-au plăcut nici facultatea, nici meseria de inginer. E cumplit să-ţi zdrobeşti idealurile. Mi-au luat cei mai frumoşi ani: între 19 şi 23 de ani”.

Primul om care nu va muri niciodată

Octav Bjoza a avut un singur fiu, Mircea, care a murit în urmă cu doi ani şi jumătate. “În braţele mele a murit. El a vrut să se facă ofiţer de Marină. A fost admis, dar după două săptămâni, când i-au văzut dosarul, cu părinte care a făcut puşcărie politică, m-au chemat să-l retrag. Din cauza asta s-a îmbolnăvit psihic, apoi a făcut diabet şi a murit la 42 de ani. Cum soţia fiului meu murise şi ea în 2002, au lăsat în urmă doi orfani, pentru care eu şi Carmen suntem părinţi şi apoi bunici. Fata are 23 de ani, este studentă. Băiatul este bolnav irecuperabil. Autism. Pleacă şi nu ştie să se mai întoarcă. Teribil”.

Dar Octav Bjoza a cunoscut o singură dată deznădejdea. La 1 septembrie 1961. „În temniţă devenisem un robot. Nu mai simţeam niciun fel de durere. Spuneam de zeci de mii de ori: mie nu mi-e foame, mie nu mi-e frig, mie nu mi-e frică, pe mine nu mă doare. Mi-au scos măsele din gură fără să simt durerea. Mă prindeam bine de scaun şi mă concentram puternic la nişte dureri infinit mai mari decât extragerea unei măsele. Eu nu mai plâng. N-am mai plâns de la 1 septembrie 1961. În acea zi, Carmen a împlinit 20 de ani. Spre seară m-au chemat cei mai buni prieteni ai mei din lagărul de la Grindu. Îşi făcuseră mici provizii de hrană. Într-un bidon au pus apă câteva bucăţi de marmeladă şi au făcut un fel de vin, fiert la soare. Iar din pesmet şi marmeladă au făcut un mic tort. Cu migală au scris acolo «Lui Carmen, la 20 de ani, de la Octav». Atunci, instantaneu, au început să-mi curgă lacrimile. Şi am rupt-o la fugă, undeva în marginea lagărului. A fost ultima oară când am plâns. Se vor împlini curând 50 de ani de atunci. Mi-au murit mama, tata, nora, unicul fiu. Dar eu n-am mai plâns. Şi nu e bine”.

Unde era Dumnezeu?

La Iov îţi fuge gândul când îl asculţi pe Octav Bjoza. La Iov, din Biblie, omul din ţara lui Uţ, pe care l-a încercat Dumnezeu până n-a mai putut şi care tot l-a iubit pe Dumnezeu, cu toate caznele pe care i le-a trimis. Dar unde era Dumnezeu în dimineaţa în care Bjoza a găsit în închisoare nouă camarazi morţi de frig, foame, extenuare sau cine mai ştie de ce or fi murit?  „Da, am fost credincios, dar să nu mă întrebaţi în cine şi în ce. Poate că e păcat să spun, dar spun: nu m-am rugat niciodată în detenţie. Am spus: «Nu-i un act de laşitate? Acum vă aduceţi aminte de El? Când vă era bine, de ce n-aţi făcut-o?». Îi judecam pe colegii mei prin mine. Nu era corect. Dar aşa gândeam eu la vremea aia a tinereţii când eram convins că voi fi primul pământean care nu va muri niciodată”.

Dar, pe undeva, Bjoza crede că rugăciunile altora l-au ajutat să ajungă la vârsta de 72 de ani fără să fi cunoscut boala. Pe undeva, Mântuitorul e mai generos. “Unul dintre cei pe care i-am ajutat să facă norma de muncă la îndiguirea bălţii Brăilei a fost Romulus Ionescu, un bucureştean. La pontaj treceam la el din roabele cărate de mine, ca să primesc eu bătaia pentru nerealizarea planului, şi nu el, care era bolnav. Într-una din acele seri, Romică mi-a luat mâinile în mâinile lui şi a rostit: „Octav, dacă vreodată mai scap de aici, o să vin pe jos de la mine din Bucureşti până la tine la Braşov, iar pe drum mă voi opri la toate bisericile şi mă voi ruga pentru sănătatea ta”.

La vreo doi ani după ce am fost eliberat, m-am pomenit cu Romică Ionescu la poarta casei mele: «Octav, am venit să-ţi spun că sunt plecat de trei săptămâni de acasă. Am mers pe jos de la Bucureşti şi m-am ţinut de promisiune: toate bisericile, Octav!». Poate că sănătatea mea se datorează şi rugăciunilor lui Romică. Sunt singurul fost deţinut politic sănătos. Poate o mai fi fost vreunul înainte, dar eu nu ştiu. Să mănânci cu lingura unui tuberculos care scuipa sânge în spută şi să nu ai nimic? Ăsta sunt eu, Octav Bjoza”.

* Adevărul, 26.05.2011

Adevărul (76) – Venea din feerie

Odată cu Fănuş Neagu dispare nu un om, cu atât mai puţin o literatură, ci un mod, autentic, deşi desfrânat, de a iubi viaţa.

Fănuş Neagu a iubit viile şi vii, vinul şi îngerul, magnoliile, stadioanele, tinereţea, nebunia, prietenia, cireşele, bobocii de gâscă, ţărmul mării la asfinţit, luna îmbrăţişând zăpezile, perfecţiunea verbului „a ninge”, şi, înainte de toate, începuturile, deci frumuseţea. E un lux, dar nu un păcat, pe care noi, cei pe care ne acuza just că trăim şi murim atât de urât, nu îl mai putem cuprinde. De aici, din această sărăcie, din această sărăcire a sentimentelor pleacă deruta, deci tragedia, unui timp lacom croit. Dar viaţa nu a fost dintotdeauna o loterie cu bile măsluite. Fănuş Neagu a apucat ultimii ani ai acelui trecut în care oamenii ştiau şi să iubească. Nu s-a ruşinat niciodată să recunoască: venea din feerie. Desigur, a şi greşit, şi nu puţin, însă la judecata finală va conta tot cât a iubit fiecare.

Sunt scriitori care construiesc lumi şi emigrează în ele, păstrându-şi nealterate visele. Sunt scriitori care contemplă moartea, ca pe suprema creaţie. Sunt scriitori care găsesc doar în mizerie, în cădere, un rost. Şi mai sunt scriitori care deschid privirea la fiecare clipă, ca în prima clipă, cei care văd culorile în întuneric, cei care văd şi nu încetează să se minuneze. Fănuş Neagu a fost dintre aceştia din urmă. Ultimul poet al Dunării a avut o energie estetică interioară imposibil de controlat altfel decât în fraze agonizant de lungi, în care metaforele ştiau că vor găsi nu doar culcuş, ci alinare şi, adesea, strălucire.

Aflu că Fănuş Neagu a plecat neîmpăcat. Detractorii săi, meschini, i-au agăţat de ultimul drum falsa dorinţă a canonizării. Dar Fănuş Neagu nu a fost un sfânt, şi ştia că nu un sfânt trebuia el să fie. Nu un cancer l-a înfrânt, cancerul e neputincios în faţa munţilor, ci, mai probabil, trezirea în acest coşmar: limba română nu întinereşte, ci apune, deşi toţi slujitorii ei, slujitori, dar orgolioşi, au crezut-o veşnică.

Fănuş Neagu a posedat, cu furie uneori, un talent irepetabil, un talant pe care a avut inteligenţa să-l cultive şi să-l înmulţească până a atins o comoară pe care putea să o dea, liniştit, pe un cal, căci fericirea e, totuşi, gratuită. Odată cu el dispare nu un om, cu atât mai puţin o literatură, ci un mod, autentic, deşi desfrânat, de a iubi viaţa. Şi mai mult: odată cu el se stinge vechea înţelepciune a celui care înţelegea că destinul există, că locul unei naşteri nu se poate niciodată schimba şi că, da, când ştii ce şi cum să vezi, ea, nenorocita de viaţă e magnifică.

* Adevărul, 29.05.2011

keep on

Ziarist onest caut locuri de scris

Anunţul e acesta: Ziarist onest caut locuri de scris. Ofer calitate la un preţ cumsecade. Rog seriozitate. Menţionez că nu comit abateri de la acest principiu: vreau să-mi câştig pâinea fără să-mi vând sufletul; aşadar, voi rămâne, până la sfârşit, liber.

Confesiunea e aşa: în ultimii sase ani am fost pe mai multe continente, am cautat oameni si le-am scris poveştile – ca aici, aici sau aici. Aşa am trăit. E o viaţă care încape în câteva articole de ziar. Desigur, nu aş retrăi-o, dar nici n-o regret. Fiindcă…

am scris despre supravieţuitorii din lagărele sovietice. Ca aici sau aici.

am scris despre supravieţuitorii Holocaustului. Ca aici sau aici.

am scris despre supravieţuitorii comunismului. Ca aici.

am scris despre supravieţuitorii “Fenomenului Piteşti”. Ca aici.

am scris despre supravieţuitorii “Titanicului românesc”. Aici.

am scris despre veteranii unor războaie astăzi uitate. Ca aici  sau aici. Şi, mai ales, aici.

am scris despre istorie,  altfel. Ca aici sau aici.

am scris despre ţigani, şi nu mi-e ruşine cu ce am scris. Aici.

am scris despre cărţi. Ca aici.

am scris despre filme. Ca aici  sau aici.

am scris despre sportivi. Ca aici sau aici.

am scris cuvintele unor oameni mari.  Aşa, aşa sau aşa.

am scris despre necunoscuţi. Aşa.

am scris despre cei de la început. Aşa.

am scris despre oraşe. Aşa sau aşa. 

am scris reportaje. Ca aici sau aici.

am scris editoriale. Aşa.

am scris.

Misterele Revoluţiei (II, 37) – “Oamenii e fiare, scapă cine moare!”

Braşovul a produs, în 1989, nu doar mostre de eroism, de laşitate şi de ticăloşie, ci şi un nebun umor involuntar . Un lider comunist braşovean, confruntat la 22 decembrie 1989 cu mulţimea care năvălea în Judeţeana de Partid, a fost prins în timp ce scria chiar aşa: „Oamenii e fiare, scapă cine moare!“

Dincolo de tragicul indiscutabil şi de curajul oamenilor care au ieşit în stradă înainte de fuga lui Ceauşescu, Revoluţia de la Braşov a avut şi o latură comică, importantă în felul ei. Nu se poate trece peste ea pentru că nu se poate trece peste realitatea anului 1989, cu oameni naivi şi uşor de manipulat, cu viciile şi cu nebuniile lor. O revoluţie răscoleşte în adâncurile societăţii şi aduce la suprafaţă eroismul, dar şi mizeriile ei. Aşa a fost şi în decembrie 1989.

La Braşov s-a întâmplat ca peste tot în ţară. Majoritatea celor care au pătruns în Judeţeana de Partid în după-amiaza de 22 decembrie erau nerăbdători să simtă primele beneficii palpabile ale libertăţii. „În Consiliul Judeţean au intrat multe persoane care au sustras bunuri. Îmi aduc aminte că în biroul fostei secretare Cebuc am găsit, lângă o masă, două modele de cizme de damă. Erau cizme de import din RDG, eşantioane de stofe de dimensiuni mici, o pereche de pantofi pentru copii şi o pereche de ghete de damă noi. În acel birou au mai fost două perechi de cizme de damă, dar acestea au fost furate de o femeie pe care nu o cunosc”, declara în ianuarie 1990, la Procuratură, revoluţionarul Emil Ivaşcu.

Primită cu urale de manifestanţi, căderea lui Ceauşescu a însemnat, totodată, şi o tristeţe profundă coborâtă în sufletul politrucilor care conduceau destinele Braşovului. Unii au fugit care încotro, în timp ce alţii, refuzând să accepte realitatea, s-au agăţat de scaun până în ultima clipă. Se remarcă situaţia lui Gheorghe Dăogaru, lider comunist braşovean, care, la 22 decembrie, când se aflase de fuga cuplului dictatorial, iar mulţimea violentă forţa intrarea în Judeţeana de Partid, a refuzat cu vehemenţă să-şi părăsească biroul. În disperarea sa, a lăsat posterităţii o replică memorabilă. Cei care îi asigurau paza l-au surprins în timp ce scria pe o bucată de hârtie: „Oamenii e fiare, scapă cine moare!”.

Pălincă şi mitraliere grele

Braşovul n-a făcut excepţie nici în ceea ce priveşte consumul de alcool. S-a băut şi sub Tâmpa în timpul Revoluţiei, s-a băut şi s-a tras după terorişti. Revoluţionarul Nicolae Samson povesteşte – în cartea „Un pas spre libertate”, coordonată de Marius Petraşcu, câteva aspecte din seara de 23 decembrie 1989, petrecute în sediul fostei Judeţene de Partid. „I-am ajutat pe trei militari să monteze într-un birou o mitralieră grea. Era din aia cu lanţ de război, ca în filmele mexicane. Un căpitan a văzut nişte busturi negre pe acoperişul Liceului Unirea şi a tras de au sărit toate ţiglele. La un moment dat m-a trimis într-o cameră alăturată să aduc ceva şi am căzut printre morţi, m‑am umplut de sânge. Adevărul e că băusem şi câteva guri zdravene de pălincă”.

Băuturile alcoolice par să fi stat la discreţia militarilor în acele zile fierbinţi, dacă este să ne luăm după afirmaţiile revoluţionarului Mircea Brenciu. „Eu am aprovizionat soldaţii cu mâncare. Luam legătura cu restaurantele să le trimită. Le-am trimis sendvişuri şi navete întregi de vodcă. Au băut, că le era frică de se căcau pe ei”.

Acelaşi Brenciu susţine că în decembrie ’89, la Braşov, au acţionat câteva sute de tineri atletici, orfani crescuţi în orfelinate speciale şi antrenaţi să moară pentru Ceauşescu. „I-am văzut cu ochii mei. Pe sub haine purtau tricouri negre pe care scria cu litere albe «Mor pentru Ceauşescu»”, susţine, halucinant, revoluţionarul braşovean, vărul îndrăgitului realizator de emisiuni TV Horia Brenciu.  De parcă susţinătorii lui Ceauşescu se comportau precum fanii unui star rock, cu lozinci scrise pe tricouri, la vedere!

Şeful de post şi faţa bisericească

Braşovenii au îndrăznit multe în primele zile de libertate. „În ziua de 28 decembrie, un grup de cetăţeni i-a predat la UM 01107 pe Gabriel Papp, de profesie mecanic, şi pe minorii Marius Chiper şi Sorin Hopârteanu, elevi. Aflaţi în stare de ebrietate, aceştia au constituit un filtru şi, cu de la sine putere, controlau vehiculele ce treceau prin intersecţia străzilor Apollo cu Neptun. Cu ocazia percheziţiei s-a constatat că Gabriel Papp avea asupra sa un cuţit de bucătărie. Organele de poliţie i-au avertizat scris asupra modului de comportare”, se arată în „Dosarul Revoluţiei”.

Tot pe fondul consumului de alcool s-a petrecut şi incidentul din comuna Sânpetru, unde, la 23 decembrie 1989, şeful postului de Miliţie şi preotul din comună, amândoi aflaţi într-o stare avansată de ebrietate, s-au angajat într-un conflict spontan care a escaladat în violenţă. De la un punct, subofiţerul Dumitru Dima n-a mai răbdat invectivele pe care faţa bisericească i le adresa şi a executat foc cu arma din dotare asupra preotului Andriţoiu, rănindu-l superficial. După aceea, subofiţerul Dima s-a sinucis cu aceeaşi armă din dotare, fiind consemnat ca martir în timpul Revoluţiei. Moartea acestuia rămâne oarecum misterioasă. În comuna Sânpetru nimeni nu mai ştie nimic despre incident, iar preotul Andriţoiu a dispărut din sat imediat după Revoluţie, după ce a delapidat fondurile parohiei locale.

Cetăţeanul care şi-a dat seama că băuse cu un „terorist”

În decembrie 1989, toată lumea credea în terorişti. Unii şi-au dorit atât de mult să captureze unul, încât, nereuşind nicio brânză, au căşunat, din diverse motive, pe vecini, pe prietenii de pahar sau pe cetăţenii care treceau pe stradă. Aşa s-a ajuns ca o serie de braşoveni să fie reţinuţi ca suspecţi de terorism pe baza unor motive cel puţin hilare. Cazurile lor au rămas în arhivele Parchetelor Militare.

Epilog: manifestanţi fraternizând cu Armata  Foto: asociaţia „braşov – decembrie 1989“

Ioan Flucuş, spre exemplu, a sărbătorit Crăciunul, ca orice om, iar a doua zi, pe 26 decembrie 1989, l-a chemat la el şi pe prietenul său Decebal Petrişor, cu care s-a omenit până în pragul serii. Ca orice musafir care se respectă, Petrişor n-a venit cu mâna goală şi, după câteva pahare, a scos din buzunar un pachet de ţigări străine şi l-a servit pe amicul său. S-a fumat, s-a băut şi a fost bine. Numai că, după despărţire, Ioan Flucuş a avut o revelaţie. Petrişor îl servise cu ţigări străine, ceea ce putea să însemne multe. A alarmat autorităţile şi, în noaptea cu pricina, Decebal Petrişor a fost „săltat” de o patrulă militară, fiind considerat suspect de terorism. Acesta a fost eliberat a doua zi, după clarificarea situaţiei. Nu deţinem date despre evoluţia ulterioară a relaţiilor de prietenie dintre cei doi cetăţeni.

Cel puţin la fel de ciudat este şi cazul lui Gheorghe Stinghie, de profesie lăcătuş mecanic. Acesta a fost reţinut de o patrulă militară, pe 23 decembrie 1989, în timp ce-şi făcea cumpărăturile în magazinul Universal. Stinghie a fost considerat suspect pentru că avea asupra sa un pachet de ţigări greceşti Assos. A fost pus în libertate o zi mai târziu.

Coliva la control!

Simţul penibilului a lipsit cu desăvârşire în decembrie 1989. Nimic nu era prea mult pentru patrulele formate din militari sau membri ai Gărzilor Patriotice care mergeau pe străzi în căutare de terorişti. Patrulele erau prezente şi la slujbele de înmormântare ale martirilor căzuţi în acele zile ale  de înalt eroism.

La funeraliile lui Constantin Dobrin, care au avut loc chiar în ziua de Crăciun a anului 1989, militarii şi civilii din gărzi au controlat chiar şi coliva, ca nu cumva să ascundă substanţe explozibile.

Inclusiv manifestanţii care au ieşit în stradă s-au implicat în capturarea aşa-zişilor suspecţi. La 23 decembrie a fost reţinut de mulţime şi predat militarilor numitul Dobre Ceapă, pe motiv că îmbrăcămintea sa ar semăna cu cea a unui securist. A fost eliberat ulterior, după ce s-a stabilit că nu a acţionat în niciun fel împotriva Revoluţiei.

Soţii Toader şi Veronica Avram au fost reţinuţi tot pe stradă, la 24 decembrie, în timp ce mergeau în vizită la o rudă. Un alt cetăţean, Petre Roman, a fost arestat pe motiv că ar  fi libian şi eliberat după ce s-a constatat că nu avea nicio vină.

Un om a intrat cu capul în zid

Mulţi au acţionat în acele zile cu un exces de zel greu de înţeles. Maiorul Dumitru Constantinescu de la UM 01932 i-a reţinut pe cetăţenii Valeriu şi Valeria Vancea, după ce se primiseră sesizări că din locuinţa acestora s-ar trage. Ofiţerul a pătruns în apartamentul cu pricina prin spargerea uşii cu focuri de armă, ocazie cu care apartamentul a fost incendiat. Nu s-au găsit urme care să ateste că din apartament s-ar fi executat foc, ba dimpotrivă, s-a constatat că militari din stradă au tras către apartamentul familiei Vancea.

Ciudat este şi cazul lui Florin Horicar. La momentul evenimentelor din decembrie 1989, el suferea de o decompensare nevrotică depresivă. Horicar a ieşit în oraş în noaptea de 22 spre 23 decembrie, după ce a auzit la televizor mai multe apeluri care îndemnau populaţia să iasă în stradă şi să apere Revoluţia. În sintezele Parchetului a rămas scris: „Spre dimineaţă, speriat de focurile de armă din centrul oraşului, s-a îndreptat în fugă spre clădirea Consiliului Judeţean şi, sărind peste parapetul din saci de nisip, s-a izbit şi s-a oprit cu faţa în zid. A fost reţinut de militari şi predat poliţiei, fiind eliberat ulterior”.

Dhanesswur Choone din mauritania

Tot pe fondul unor probleme psihice a fost reţinut şi braşoveanul Şandor Vaida, în seara de 23 decembrie, pe motiv că mergea pe stradă îmbrăcat doar în cămaşă. După clarificarea situaţiei a fost internat în Spitalul de Psihiatrie.

Sub impactul zvonurilor care îi identificau pe terorişti cu arabi, pe 26 decembrie au fost reţinuţi, la un filtru rutier, cetăţenii iranieni Amir Ghanadi şi Asgari Bardia, precum şi Dhanesswur Choone, din Mauritania. Aceştia au fost predaţi la poliţie, unde s-a stabilit că sunt studenţi la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi au venit la Braşov cu bilete de la agenţia română de turism pentru a‑şi petrece vacanţa. Niciunul nu era arab.

Un general care nici n-a fost

Falsul general Stamatin, în Cimitirul Eroilor

Dacă peste tot în ţară marea problemă este infiltrarea impostorilor printre revoluţionarii autentici, la Braşov lucrurile au ajuns până acolo încât impostorii s-au strecurat şi printre cei care au murit în timpul evenimentelor din oraşul de sub Tâmpa.

În Cimitirul Eroilor Revoluţiei, din centrul Braşovului, printre martirii căzuţi în decembrie 1989 a apărut şi mormântul lui Ioan Stamatin, cetăţean care a murit de moarte bună, tot în luna decembrie, dar în anul 2000. Şi nu este doar atât.

Vigilentul ofiţer Viorel Tocan   Fotografii: cristian delcea

Familia lui Ioan Stamatin şi-a dorit ca posteritatea să-l reţină pe răposat drept unul din marii ofiţeri ai Armatei Române. Pe piatra sa funerară scrie cu litere mari şi frumoase: generalul Ioan Stamatin. În realitate, Stamatin a făcut armata ca orice cetăţean şi şi-a încheiat stagiul militar cu onorabilul grad de sergent.  Maiorul Viorel Tocan, preşedintele Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei, se arată indignat de infiltrarea unui fals general, decedat în 2000, printre martirii Revoluţiei braşovene. „Nu pot să înţeleg ce caută acolo, printre morţii de la Revoluţie. E strigător la cer. Plus că s-a trecut pe cruce general şi el era sergent în rezervă. I-am atras atenţia soţiei sale, am întrebat-o de ce a făcut acest lucru, dar a reacţionat violent. A dat gură la mine, zice: «Vă mănâncă în vârful p…?»”.

* Adevărul

Bob Dylan. 70.

Misterele Revoluţiei (II, 36) – Cronica unei revoluţii care nici n-a existat

Revoluţia de la Iaşi a urmat tiparul celor mai multe oraşe din ţară: s-a ieşit în stradă după plecarea lui Nicolae Ceauşescudin clădirea Comitetului Central. După 22 decembrie, la Iaşi a murit un singur om, împuşcat după o misiune acasă  la o telefonistă. Circumstanţele nu re­le­vă acte de eroism, ci precipitări şi exces de zel.

Revoluţia a început, în oraşul de pe râul Nicolina, la mai bine de două ore după plecarea lui Nicolae Ceauşescu de pe clădirea Comitetului Central. „Am plecat să scriu un reportaj despre Muzeul Eminescu din oraş. L-am scris neuitând să strecor una dintre şopârlele gazetăreşti prin care ne mai vărsam năduful – «Parcul Copou e plin de frunze şi aşteptăm să cadă nea»”, aşa a început Revoluţia pentru jurnalistul Adi Cristi, care avea să devină unul dintre primii membri ai Frontului Salvării Naţionale, filiala Iaşi.

Deopotrivă entuziaşti, dar nesiguri de prăbuşirea dictatorului, primii revoluţionari s-au adunat, la sediul Comitetului Judeţean de Partid Iaşi, după ora 14.00, cu o preocupare majoră: distrugerea tuturor tablourilor oficiale şi cărţilor semnate de Nicolae Ceauşescu. Televizoarele color, mochetele sau rolele de caşcaval erau însă la fel de tentante.

Ştampila comunistă, legitimaţie de revoluţionar

Maria Ghiţulică, prim-secretarul de la Iaşi, femeie fiind, nu s-a putut împotrivi forţei revoluţionarilor şi s-a subordonat, imediat, acestora. „O primă structură s-a făcut în jurul orei 14.00, pentru că, nemaiîncăpând oameni în sediu – erau în jur de 600 -, s-a făcut o triere”, mărturiseşte jurnalistul Adi Cristi. Prima „legitimaţie” de revoluţionar la Iaşi a fost o ştampilă de-a Mariei Ghiţulică pusă pe cârpe, pe dosul palmelor, ca la discotecă, pe haine, oriunde putea fi vizibilă. „Ne recunoşteam între noi după ştampila aceea comunistă. E, aşa, o ironie pe care ne-am asumat-o, pentru că trebuia să avem un semn distinctiv”, continuă Adi Cristi.

Membrii Frontului Popopular Român – care eşuaseră, la 14 decembrie, să organizeze un miting anticeauşist în Piaţa Unirii din Iaşi – bagatelizează demonstraţiile ulterioare din Iaşi. „Domnule dragă, eu am fost acolo şi îi cunosc foarte bine pe oamenii ăia. Mă uitam cum se spărgeau vitrine şi cum au început să devasteze totul. Toată lumea se bucură, dar de ce să distrug? – mă întrebam. Auzeam din stradă oamenii care vorbeau despe cei din balcon: câţiva ziceau că unul e infractor de drept comun, că altul e borfaş. Atunci am hotărât să nu intrăm acolo, pentru că era o diversiune”, spune Dan Stoica, responsabilul cu tipărirea manifestelor în acţiunea „14 decembrie 1989″.

Raţele şi vânătorul

Cei care intraseră în „Casa Pătrată” – cum era numită Judeţeana de Partid – ţineau discursuri înflăcărate de la balcon, revoluţionarii scandau lozinci, se pupau şi cântau. Entuziasmul şi haosul erau încă dominante. „Eram ca raţele, nu ştiam unul de celălalt, era greu să ne organizăm. La ora 18.00 am avut prima întâlnire oficială, unde ne-am ales şi un preşedinte, pe Doru Ţigău – un profesor de filosofie respectabil la acea vreme, şi o fire mai echilibrată. Atuul principal al acestui profesor era însă că avea pregătire de vânător. Şi noi aveam nevoie de cineva care ştie să tragă cu arma”, spune Adi Cristi. În acelaşi timp, în sediul Judeţenei de Partid au fost aduşi liderii Armatei şi ai Miliţiei.

Momentul-cheie al Revoluţiei – arderea cărţilor oficiale 

Colonelul Constantin Ciurlău, şeful Securităţii din Iaşi, a rămas însă într-o unitate militară, denumită simbolic „Marea Unitate Militară” din Iaşi. Personalul militar era mobilizat în cazărmi, cu consemn şi toate deciziile li se transmiteau de către şefii lor ţinuţi în „sala verde” a Comitetului Judeţean. Astfel, ordinele ambigue – în urma cărora, în alte oraşe, au murit sute de oameni – au fost centralizate, reducând potenţialele neînţelegeri între militari.

În ciuda zvonisticii venite de la Bucureşti, prin intermediul Televiziunii, această decizie a adus liniştea la Iaşi, în vremea Revoluţiei. „Am încercat şi am reuşit să nu suprapunem niciun ordin, să fie o comandă unică. Mai mult, aveam şi misiuni umanitare. De exemplu, cei de la Braşov nu aveau ouă şi, dacă la noi era un combinat avicol, am trimis ouă la Braşov, ce era să facem?”, explică Adi Cristi.

Periferici evenimentelor violente

Doru Ţigău, primul prefect al Iaşiului democrat, acuză conducerea Frontului Salvării Naţionale de la Bucureşti de dezinteres, atribuind astfel singurele merite comitetului revoluţionar format ad hoc, la 22 decembrie. „Timp de o lună, nimeni din Bucureşti nu a dat un telefon la Iaşi să se intereseze ce probleme, ce nevoi sunt, ce se întâmplă la noi, la Iaşi. Noi însă, chiar dacă am fost periferici evenimentelor violente din ţară, am fost alături mereu de celelalte oraşe”.

Singurul tumult al moldovenilor era când, la telefoanele operative din sediul Judeţenei de Partid, se lansau rumorile despre terorişti, atacuri inopinate şi ameninţări armate. Prima avertizare, „elicoptere deasupra Bârnovei; se îndreaptă spre sediul Judeţenei de Partid”, i-a făcut pe revoluţionari să tresară, chiar dacă pentru puţin timp. „Ne-am înarmat, ne-am postat spre direcţia din care am fost anunţaţi că vin elicoptere, la ferestrele de la etajul 1 al Judeţenei, şi am tot aşteptat. S-a dovedit, în cele din urmă, că era o alarma falsă. Această alarmă a fost benefică pentru că toţi fricoşii au fugit. Şi, din vreo 300, au mai rămas vreo 30 de oameni”, îşi aminteşe Adi Cristi.

“Aveam şi misiuni umanitare. De exemplu, cei de la Braşov nu aveau ouă şi, dacă la noi era un combinat avicol, am trimis ouă la Braşov, ce era să facem?”
Adi Cristi jurnalist

“Revoluţia este ceva, este o stare şi, dacă nu reuşeşti să surprinzi starea, înseamnă că nu reuşeşti să surprinzi spiritul Revoluţiei. Revoluţia nu se face aşa, după manual.”
Adi Cristi jurnalist

Ceauşescu cel nebun, porcul nostru de Crăciun!

„Apa-i otrăvită! Nu-i nimic, hai să bem o ţuică!”,  „Ceauşescu Anul Nou îl petrece în cavou!”, „Ceauşescu cel nebun, porcul nostru de Crăciun!” s-a strigat, la Iaşi, în zilele tulburi ale Revoluţiei

Apelul CFSN Iaşi către ieşeni

(în varianta trimisă la tipar, la ziarul „Flacăra Iaşiului”, Apelul era precedat de celebrele versuri ale doinei lui Mihai Eminescu, „De la Nistru, pân’ la Tisa / tot românul plânsu-mi-s-a”)

Comitetului Salvării Naţionale a judeţului Iaşi

Fraţi Români! Libertatea a învins. Adevărul niciodată nu poate fi asuprit de minciună. Să ne păstrăm libertatea prin calm şi luciditate. Suntem singurii stăpâni ai acestei ţări. Să o construim după chipul sufletului nostru luminos. Calmul şi răbdarea să nu ne înspăimânte! Pentru a învinge în continuare este nevoie de multă, multă răbdare. Să nu ne înspăimânte dacă pentru un timp foarte scurt vom mai lua unele produse pe cartelă. Este în puterea noastră să facem în aşa fel încât vechile „monumente”ale tiraniei să dispară şi să fie înlocuite de florile bucuriei ce vor creşte prin marile realizări al României libere.

Înţelegerea de la Ungheni:fără sovietici!

Revoluţionarul Adi Cristi

În zilele următoare plecării dictatorului de pe clădirea Comitetului Central, în liniştea de la Iaşi, tulburată arareori de zvonuri ce anunţau că apa e, totuşi, otrăvită, momentul crucial a fost o întâlnire specială, pe podul metalic ce face legătura dintre comuna românească Ungheni şi oraşul basarabean Ungheni, în apropiere de Sculeni.

Revoluţionarul Doru Ţigău, însoţit de enigmaticul colonel Cioară, a discutat, pe pod, cu unul dintre generalii Armatei a 14-a a URSS, care le-a oferit acestora sprijinul pentru victoria Revoluţiei. „Noi am comunicat această variantă mulţimii care încă era adunată în faţa Judeţenei de Partid, dar toţi oamenii au început să scandeze că nu vor arme sovietice. Aşadar, răspunsul a fost, diplomat, «Nu!». Ţigău a zis însă că, în momentul în care vor avea nevoie, cu siguranţă vor apela la ajutorul oferit, însă, deocamdată, poate ţine singur în frâu situaţia”, explică Adi Cristi.

Telefonul de la Bucureşti

Doru Ţigău rememorează, siropos, în volumul „Revoluţia la Iaşi”, momentul întâlnirii cu militarul sovietic. „Acesta a cerut, în numele puterii sovietice, să ne ajute, să intre cu trupe, să-i asigurăm logistica până la Bucureşti, uleiul, motorina, ce le mai trebuia lor… şi că a primit telefon de la Bucureşti ca să apere Revoluţia română. Atunci i-am spus acestui Cioară: «Eu nu sunt de acord cu aşa ceva! Uite care e treaba: eu cu civilii, câţi am să găsesc printre aceştia mai curajoşi, ies în faţa lor cu ce arme avem. O să ne omoare, ne-am băgat în hora asta, dar nu accept să intre ruşii»”.

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez şi publicat de ziarul „Adevărul” în urmă cu un an confirmă că, la 23 februarie, Silviu Brucan şi Ion Iliescu au solicitat Moscovei să trimită militari pe teritoriul României. În plus, la 27 februarie, Ion Iliescu şi Petre Roman îl asigurau pe ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, că România se va baza pe sprijinul venit de la Răsărit.

Singurul erou-martir, în misiune la o telefonistă

Debandada de pe străzile Iaşiului (revoluţionarii îşi amplificau, cu de la sine putere, „atribuţiile”) a provocat şi incidente. Oamenii erau percheziţionaţi pe stradă de revoluţionarii ştampilaţi şi, dacă aveau asupra lor orice obiect suspect, puteau fi cu uşurinţă acuzaţi de terorism. Un ieşean care, în ziua de Ajun, mergea şi el, omeneşte, să taie porcul a fost adus la „Casa Pătrată” de patrulele formate de revoluţionari doar pentru că avea un cuţit lung în geantă. Altul, care avea un radio-reportofon, a fost reţinut deoarece s-a crezut că doreşte să planteze o bombă în sediul Judeţenei cu ajutorul acelui dispozitiv „criminal”.

Romeo Badea, inginer mecanic la Întreprinderea de Utilaj şi Piese de Schimb din Iaşi, este singurul erou-martir al capitalei Moldovei. Condi­ţiile în care acesta a murit relevă, mai degrabă, agitaţia şi surescitarea decât eroismul. În noaptea de 25 spre 26 decembrie, Romeo Badea a plecat alături de căpitanul Gheorghe Giurcă la volanul unei maşini Aro, într-o misiune aparte la o telefonistă care interceptase un mesaj suspect. Au băut o cafea acasă la telefonistă, care i-a informat ceea ce ştia ea şi, în drumul de întoarcere, inginerul a început să se agite pe bancheta din spate a maşinii.

Căpitanul Gheorghe Giurcă a intrat la bănuieli că însuşi Badea ar fi teroristul, aşa că a armat automatul său cu pat rabatabil. În momentul în care Romeo Badea s-a apropiat de militar, acesta a întors automatul peste umăr şi a tras şapte focuri. De frică. „Totuşi, eu am înţeles că a existat o altercaţie între cei doi. Şi, pe fondul acestei descărcări nervoase, a apăsat din greşeală pe automat, descărcându-l. Oricum, acesta este un caz izolat. Şi, oricum, dacă vreţi să ştiţi, noi nu aveam victime cu autori necunoscuţi, cum sunt în alte oraşe”, se justifică Adi Cristi. Căpitanul Gheorghe Giurcă, militar în acea vreme la UM 01175, a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru această greşeală şi a fost înaintat, ulterior, la gradul de maior! Romeo Badea nu a avut copii, iar soţia sa a murit la scurt timp după acest episod.

“Dacă vreţi să ştiţi,noi nu aveam victime cu autori necunoscuţi, cum sunt în alte oraşe.”
Adi Cristi jurnalist

“Eu am înţeles că a existat o altercaţie între cei doi. Şi, pe fondul acestei descărcări nervoase, a apăsat din greşeală pe automat, descărcându-l.”
Adi Cristi jurnalist

* Adevărul.

Misterele Revoluţiei (II, 35) – Cum a eşuat Revoluţia la Iaşi

Artizanii „revoluţiei eşuate“ din 14 decembrie 1989 de la Iaşi s-au aliniat, fără intenţie, conspiraţiei sovietice împotriva regimului dictatorial al familiei Ceauşescu . Turişti sovietici, conspiraţii revoluţionare şi represiune – acestea sunt ingredientele eşecului revoluţiei din capitala Moldovei.

Ziua de 14 decembrie 1989 de la Iaşi, unde a fost pueril orchestrat începutul Revoluţiei române, contrazice teza revoluţiei spontane, cultivată asiduu în România de tranziţie. În capitala Moldovei, „revoluţia” s-a terminat înainte de a începe, cu adevărat, în celelalte oraşe din ţară. „Revoluţia eşuată” de la Iaşi a fost înăbuşită din faşă, iar organizatorii ei – închişi în beciurile Securităţii. Forţele de represiune concentrate în Piaţa Unirii, locul unde urma să fie organizat un miting de protest împotriva regimului, au reuşit să se mobilizeze perfect şi să dejoace planurile unor conspiraţionişti care aveau exerciţiul revoltei mai mult din cărţile de istorie sau de la Radio Europa Liberă.

Vin „turiştii”!

Coordonaţi de economistul Ştefan Prutianu şi organizaţi într-o grupare ce purta numele de Frontul Popular Român, o mână de intelectuali din dulcele târg al Ieşilor a fost aproape să treacă în contul oraşului de pe râul Nicolina, după Revoluţia de la 1848 şi Unirea Mică, încă o bornă a istoriei românilor. Planul lor a fost însă descoperit de Securitate, care le supraveghea fiecare mişcare, iar mitingul anticeauşist n-a mai avut loc. Mai mult, cei care voiau să aducă democraţie României au fost prinşi şi încarceraţi. Au revăzut lumina zilei după 22 decembrie, când, fără să ştie de ce sau cum, se aflau într-o ţară liberă. „Aveam sentimentul că voi fi arestat şi deja purtam şosete groase şi izmene. Mă încălţasem cu cele mai bune cizme, de altfel am stat încălţat cu ele nouă zile la puşcărie, pentru că mi s-au umflat picioarele şi nu le-am mai putut scoate din cauza loviturilor”, povesteşte Ştefan Prutianu, care predă, în prezent, Marketing la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

Trupele speciale şi tampoanele de vată

Dacă înlăturăm însă perdeaua Revoluţiei „preconcepute, premeditate” – cum o numeşte scriitorul Cassian Maria Spiridon, unul dintre liderii Frontului -, conspiraţia de la Iaşi capătă mai multe valenţe, iar turiştii sovietici se înscriu perfect în peisajul „revoluţiei” din capitala Moldovei.

Explicit, Vasile Vicol arată cum a fost bătut la tălpi de către securişti

Temându-se că ideile revoluţionare pot trece oricând graniţa dinspre Est, Armata şi Securitatea erau angajate intens, în acea perioadă, în ascultarea şi decriptarea mesajelor de peste Prut, de la basarabenii care reuşiseră să-şi recapete unele drepturi. La Iaşi însă nu ideile au fost cele care ar fi urmărit declanşarea revoltelor. Potrivit şefului Securităţii, Constantin Ciurlău, frontiera de pe Prut a fost trecută, începând cu 13 decembrie, de două autocare cu turişti din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, dar şi din alte republici sovietice, şi de 60-70 de autoturisme în care erau de la două la patru persoane, identificate de organele „acoperite” ale lui Ciurlău. Securitatea avea, în acele momente, informaţii potrivit cărora „turiştii” veniţi în special din localităţile Nikolaev şi Odessa ar fi fost luptători din trupele speciale sovietice. Mai mult, „ruşii” nu s-au sfiit să urmeze, ca la carte, stereotipurile care li se atribuie de obicei.

Potrivit lui Constantin Ciurlău, „la un hotel, în camere, existau nişte pliante şi s-a găsit într-o cameră o hartă pe care se trăsese o linie începând de la Iaşi, Craiova, Timişoara. Noi căutam prin camere, dar ceea ce găseam foarte mult erau sticle goale de băutură, inclusiv sticle de colonie, tampoane de vată prin care strecurau, era şi la ei o perioadă de restricţie…”.

Pe 14 decembrie 1989, la ora 16.00, ora la care, aşa cum am arătat în „Adevărul” de ieri, ar fi trebuit să înceapă Revoluţia, cele două autocare cu turişti basarabeni au parcat în zona laterală a Hotelului Traian, în dreptul străduţei de acces spre Piaţa Unirii. Numai că trupele de Securitate, Miliţie, Pompieri şi Gărzi Patriotice, care înconjurau piaţa şi locurile învecinate, nu le-au lăsat şansa unei acţiuni. „În rândul acestor categorii de străini, interesant a fost faptul că, începând de a doua zi, pe la prânz, au cam părăsit zona”, a explicat Ciurlău în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Surprinzător sau nu, pe toată perioada fierbinte a Revoluţiei, la Iaşi a fost linişte.

“Căutam prin camere, dar ceea ce găseam foarte mult erau sticle goale de băutură, inclusiv sticle de colonie, tampoane de vată.”
Constantin Ciurlău
fostul şef al Securităţii din Iaşi

Proclamaţia perestroikistă

Amestecul sovietic în planurile revoluţionare ale ieşenilor este demonstrat şi de către istoricul Alex Mihai Stoenescu în volumul „Istoria loviturilor de stat din România. Revoluţia din Decembrie 1989 – o tragedie românească”. Potrivit acestuia, proclamaţia care cerea sprijinul popular în manifestaţia de la 14 decembrie – primul document al Revoluţiei – „era un text curajos, destul de explicit, dar strict anticeauşist, fară nicio nuanţă anticomunistă. El a fost identificat ca perestroikist. Potrivit vârfurilor Securitaţii locale şi centrale, proclamaţia a fost compusă în URSS, sub controlul KGB, şi pusă la dispoziţie fraţilor Stoica”.

De altfel, colonelul Ciurlău a declarat Comisiei Senatoriale că a avut de-a face „la un moment dat, şi cu apariţia unor manifeste. Sigur au fost unele redactate şi de localnici, dar se putea face deosebirea între ele datorită modului cum erau confecţionate, calitatea hârtiei, iar acestea din partea de dincolo de Prut se recunoşteau printr-un anumit limbaj care era folosit”. Un fost ofiţer de Securitate, care a vrut să-şi păstreze anonimatul, i-a explicat istoriculuI Alex Mihai Stoenescu modul în care erau organizate acţiunile împotriva complotiştlor ieşeni, precum şi de ce aceştia au fost lăsaţi să continue operaţiunea conspirativă.

„La început, urmărirea persoanelor de la Iaşi a vizat stabilirea caracterului organizat al activităţii lor şi a avut, iniţial, un aspect strict local, judeţean. La un moment dat însă, unii membri ai grupului, încercând să-şi extindă reţeaua organizatorică, au dat peste indivizi care erau, la rândul lor, urmăriţi, pe contraspionaj, pentru legături cu sovieticii. Treaba a luat amploare şi mijloacele puse în mişcare pentru cunoaşterea acţiunii s-au diversificat. Băieţii de la Combinatul de Utilaj Greu (locul de muncă al celor mai mulţi dintre complotişti) căzuseră fără să vrea pe o operaţiune în curs a sovieticilor”. Aşa se explică, probabil, venirea la Iaşi a generalului-maior Victor Neculicioiu, şeful unităţii „anti-KGB” din Securitate şi a generalului Constantin Olteanu (fost ministru al Apărării, cooptat în CC al PCR), care a coordonat îndeaproape înăbuşirea mitingului şi anchetele.

Cu sau fără puterea sovieticilor, tentativa complotiştilor, care aveau ramificaţii în mai multe medii muncitoreşti şi intelectuale, nu a reuşit nici măcar să clatine colosul comunist. „Capii” conspiraţiei nu au reuşit să pună Iaşiul pe harta primelor oraşe revoluţionare şi au rămas ultimii deţinuţi politici din România.

Doru Ţigău, liderul revoluţionarilor de la Iaşi din 22 decembrie, prezent şi el în Piaţa Uniri la linia de start a Revoluţiei, minimalizează efortul complotiştilor, în volumul jurnalistului Adi Cristi, „Revoluţia la Iaşi”. „Ne-am lăsat prea uşor intimidaţi. Este posibil ca istoria să deceleze amestecul unor puteri străine – mă refer la momentul declanşării -, dar nu a existat o forţă pregătită special pentru astfel de acţiuni”.

Scriitorul Liviu Antonesei, decepţionat de nereuşita protestului, a povestit, în aceeaşi carte, cum a pus punct speranţelor de răsturnare a regimului. „Mi-am zis: domnule, am mai ratat o ocazie, asta este, şi am plecat acasă, oarecum dezamăgit. M-am simţit foarte prost în zilele următoare, ca să aud, la Europa Liberă, ca a început ceva la Timişoara.”

„Ni s-a spus că Securitatea e cu noi…”

Trupele de Securitate şi de Miliţie au început, chiar pe 14 decembrie, arestările. Primul care a fost „săltat”, sub motivul unei probleme de serviciu, a fost inginerul Vasile Vicol. De fapt, Vicol, neavând exerciţiul luptelor în ilegalitate, a căzut în plasa entuziasmului revoluţionar şi a promovat, în stânga şi-n dreapta, viitorul miting. În secţia „turnătoria de fontă” de la CUG Iaşi, el anunţase tot atelierul. Unul dintre cei neinspirat racolaţi a fost Dorian Vădeanu (nepotul tovarăşului Ciupercă, primul-secretar de partid de la Vaslui), care l-a turnat pe inginer. „M-au luat de la seviciu, m-am băgat într-o Dacie şi… la Securitate! Pe traseu vorbeau codificat, cu «vulturul», cu «vrabia», din astea. Ni s-a spus că forţele de ordine vor fi de partea noastră, să avem încredere. Eu am fost foarte supărat că ei nu ştiau scenariul ăsta şi au început să mă bată. Am rămas uimit, nu-mi venea să cred. Înainte, un maior m-a întrebat dacă stau bine cu sănătatea, dacă îmi joacă feste inima. Eu mereu m-am lăudat că sunt sănătos, că sunt sportiv, aşa că au ştiut cum să mă bată”, povesteşte, amărât, Vasile Vicol.

În „Casa Morţilor”

Următorii pe listă au fost Cassian Maria Spiridon, Ştefan Prutianu, Titi Iacob şi Georgel Muraru, dar şi curioşii care se strânseseră – care la o bere, care la un vin – în Piaţă. „Şase persoane dintre noi au avut mandat de arestare, deci cu haine vărgate. Iar 60 au fost anchetaţi. Băieţii au lucrat profesionist, cum ştiau să facă. Am ajuns în strada Triumfului nr. 6, la Securitate, în această «casă a morţilor»”, spune scriitorul Cassian Maria Spiridon. Acuzaţia „organizarea de manifestări anarho-protestatare împotriva orânduirii socialiste”.

Despre clipele din celulă, de la anchete, şi despre tumultul şi durerea bătăilor din închisoare, foştii deţinuţi preferă să nu vorbească. Sau povestesc, cu un cinism asumat, clipele cele mai absurde. „Eu am fost pus pe masă şi bătut acolo, la tălpi, cu bastonul ăla, cu pulanul, mă rog. Uitasem episodul ăsta, dar mi l-a amintit un securist după câţiva ani: «Domn’e, ce vremuri nasoale au fost când te-am pus pe masă!…»”, îşi aminteşte Vasile Vicol. „Într-o zi, 24 de ore, m-au bătut continuu. Ei se schimbau, eu rămâneam. Apoi am rămas pe mâna căpitanului Lazăr, care semăna foarte bine cu Dan Grigore, marele nostru pianist, asta e foarte interesant. Foarte curios. La un moment dat, s-a oprit şi m-a întrebat: «Da’ pe Cristinel îl cunoşti?». Cristinel era ciomagul ăla cu care bat ei. Am stat în celulă şi cu un informator de-al lor. Se dădea frontierist. Zicea că e profesor de educaţie fizică şi vorbea despre amândoi ca «noi, intelectualii»”, povesteşte Cassian Maria Spiridon.

În sediul Securităţii lipsea o singură informaţie importantă: cine conducea Frontul Popular Român. Nimeni nu-l credea pe Ştefan Prutianu atunci când îşi asuma iniţiativa. Când Prutianu, liderul grupului, începe să relateze din zilele de la închisoare, ai impresia că vorbeşte despre metode medievale. „Era o anchetă nenorocită, fără menajamente. După trei zile fără mâncare, unul dintre paznicii mei mi-a lăsat o coajă de pâine, din mâneca hainei, pentru că îi era milă de mine. Un om simplu, un miliţian! Atât e tot ce am mâncat în trei zile. Când m-au dus în celulă, în a patra zi, mi-au dat, într-o gamelă de aluminiu, o nenorocită de căpăţână de varză opărită, cu pete maronii, cu viermi. Doamne!, a fost cea mai bună mâncare din viaţa mea. După trei zile de foame, eu voiam să trăiesc. Dinţii mi se acopereau cu tartru de la o oră la alta. Intensitatea stresului era atât de mare, iar eu voiam să trăiesc!”

“Într-o zi m-au bătut continuu. Ei se schimbau, eu rămâneam. Apoi am rămas pe mâna căpitanului Lazăr, care semăna foarte bine cu Dan Grigore.”
Cassian Maria Spiridon
scriitor

“Dinţii mi se acopereau cu tartru de la o oră la alta. Intensitatea stresului, era atât de mare, iar eu voiam să trăiesc, voiam să trăiesc!”
Ştefan Prutianu
Liderul Frontului Popular Român

Dilema oraşului iniţiator

În ciuda eşecului de a organiza un miting de protest, ale cărui rezultate potenţiale stau încă sub semnul întrebării, organizatorii conspiraţiei ieşene au solicitat, începând din primele zile de libertate, recunoaşterea oficială a capitalei Moldovei drept oraş iniţiator al Revoluţiei. Pentru aceste pretenţii, revoluţionarii fără revoluţie au fost răsplătiţi cum se cuvine în tumultul primilor ani de tranziţie.

Dispariţia unui ciclist amator

„Eu mereu aveam sentimentul că sunt în pericol. Şi asta s-a întâmplat, până la urmă, cu nişte oameni care mi-au rupt mâna, într-un mod foarte ciudat până azi. Deci, ei erau cu motocicleta, aveau căştile pe cap şi m-au trântit de pe bicicletă! Puteam să-mi rup şi gâtul.N-am mai putut merge cu bicicleta după aceea”, spune Ştefan Prutinanu, căruia democraţia i-a adus, după cum se poate constata, multe neajunsuri.

Scrie în franceză, dar scrie!

„Nici până acum, oamenii nu au înţeles că nu factorul material a determinat revolta noastră. Pe Odobescu au început să-l întrebe: «Bă, aveai salar’ frumos, apartament, maşină, cutare, ce-ai căutat, bă, să vrei libertate cu stomacul plin?»”, continuă Vasile Vicol, încercând să explice reticenţa românilor de a le accepta meritele revoluţionare.

„Primul arestat al Revoluţiei Române, dacă vreţi să ştiţi, a fost de la Iaşi, nu de la Timişoara, nu de la  Arad. Uite, Dennis Deletant scrie despre Revoluţia română şi despre 14 decembrie. Asta aşa, ca fapt divers. Uite, numele meu apare aici. Nu l-am pus eu să scrie asta! Şi aici scrie că Revoluţia a început la Iaşi. Bine, scrie în franceză, dar tot scrie…”, argumentează Cassian Maria Spiridon. Deşi complotiştii sunt convinşi că acţiunea lor a fost decisivă pentru victoria Revoluţiei, aceste ecouri nu se aud şi până la Bucureşti.

Ultima încercare, tot eşuată, de a trece Iaşiul pe harta Revoluţiei drept oraş iniţiator i-a aparţiut, în anul 2007, lui Puiu Nicolae Fesan, secretarul de stat pentru problemele revoluţionarilor din acea vreme.

Parabola izvorului şi a piromanilor

„Într-o vară secetoasă, pe un câmp uscat, focul poate să apară şi ici, şi colo, fără legătură cu aceiaşi piromani. Piromanii apar pentru că e nevoie de foc. Sau, altfel, când bem apă dintr-un izvor, noi vedem doar apa care iese din pământ, dar ea are un parcurs subteran. Aşa e şi cu Revoluţia română. Noi am văzut-o când a explodat, dar izvorul este, înainte de a fi izvor, un pârâiaş subteran, ascuns privirilor noastre”, încearcă Ştefan Prutianu să explice, metaforic, reţeta revoluţiilor.

* Adevărul.