dela0 (5) – Doamne, ce macel! Nuantele

Ce ramane din noi, dupa ce se prabuseste toata superficialitatea care ne tine loc de modernitate? Ce este acolo, in adancuri? Iarna aceasta coborata in strada ar trebui sa ne puna pe ganduri, deci pe logica.

“Carnagiul”nu este cel mai bun film al lui Roman Polanski, dar dupa “Pianistul” poate incepe doar o coborare. Totusi, castigati-va o ora si jumatate, vedeti acest film, mai ales acum, acum cand iarna disperarilor si-a croit chipul acesta cu gluga.

“Carnagiul” a fost candva “Dieu de carnage”, piesa de teatru care a facut din Yasmina Reza un nume de neocolit in dramaturgia timpului nostru scurt. Totul a fost acolo de la inceput. Acum e mult mai mult.Povestea e simpla, si tocmai de aceea esentiala: doua cupluri, o camera si toata frustrarea, si toata minciuna care ne acopera. Nu e nevoie de o constiinta grea, de elefant, caci e despre noi, cei normali.

Puterea acestei istorii vine chiar din normalitate: da, asa sunt oamenii, se ascund in iluzii, fac copii si asteapta sa fie parasiti, dau sau nu faliment moral, la urma au un cancer sau un atac cerebral sau altceva, mereu ceva, si mor. Dar nici macar nu ne trebuie o saga de ghetou, o tragedie, o nedreptate, un razboi, un “Darfour”, o revolutie pentru a fi asa, si nu altminteri.

Priviti acest film, ingaduiti-va aceasta oglinda, caci nu exista nicio alta reforma in afara celor personale. Priviti-l, va priveste. Gasiti aici o critica solida, desi subtila, a mascaradei careia ne-am predat, chiar daca, uneori, dupa lupte oneste. Actorii, ca la orice film mare, sunt doar un pretext. Christopher Waltz e magnific, dar eroii ramanem noi, sa stiti, noi ce nu vom fi niciodata eroi.

“Cine suntem?” devine, cu fiecare replica, “de ce nu putem fi altfel”? “Carnagiul” este un exercitiu de sinceritate, o dovada de inteligenta si, poate, strigatul unui inevitabil naufragiu. Polanski are umorul cel mai sofisticat- umorul cerebral. Acesta nu este un documentar despre eruptia violentei in eul adult. Cand oamenii isi dau seama ca viata nu le apartine cad, se inversuneaza la pahare si rostesc “E cea mai proasta zi!”, desi nu e, vor mai tot fi, ceea ce face din deznadejde o insula fara supravietuitori.

“Carnagiul” este o filosofie pe intelesul maselor ganditoare, fara sa fie nici romantica, nici ridicola, fara sa tarasca in frivolitate chestiunile grave. Ce ne atinge, de fapt? Ascultati ce are sa va spuna Polanski, la capatul unei calatorii cinematografice unice, la sfarsitul unei vieti de Cain, posedata de pacat. Nu are aroganta zeului printre muritori, e mai degraba slab, ca un profet cu explicatii, si nicio solutie, ca un om care a inteles ca nu exista nici adevar, nici minciuna, ci numai si numai nuante.

dela0 (4) – Fanaticul Mixich. Evitarea unui diagnostic

Frecventasem deja cateva locuri comune pretentioase, deci stupide, era in conversatia noastra ceva ridicol, cautam, cu inversunare, o fraza care sa explodeze in amiaza palida, aveam ambitia sa-i castig si acelei zile dreptul la nostalgie. Voi fi memorabil, voi fi genial!

Dar nu, nu am reusit sa spun nimic antologic. Mi-am pierdut rabdarea, cuvintele nu ma mai ajutau, asa ca am esuat – am devenit un bufon, si inca unul vulgar. Ajunsesem, intr-un monolog deloc onorabil, destul de repede, la concluzia ca totul in jur este groaznic, si ca va fi si mai rau.

Nicio Siberie

Si ma enerva tanarul Mixich, cu statura lui, cu ochelarii lui, cu freza aia de tocilar, cu hainele de scolar britanic, cu politetea, cu distanta calculata. Era calm si – cel mai rau – era inteligent. Asa deci, din asta mi-esti: un mizantrop inteligent! Mi-ar fi placut sa fiu sahist sau boxeur sau ofiter de cavalerie, sa-l provoc acolo pe loc, sa transam totul intr-o lupta perfect inutila. In fond, tu mi-ai cerut intalnirea asta, Mixich, tu ai spus ca iti plac textele mele, tu ai vrut sa ne cunoastem – hai, batrane, scoate asii, unde-i tii? Tacea. Se uita la mine sceptic, dar nu grav.

Stiam ca a fost medic, urasc medicii: si ce dracu` o sa faci acum, Mixich, o sa faci pe psihoterapeutul cu mine, o sa-mi pui un diagnostic? Stiu ca sunt anxios, stiu ca sunt depresiv, da, vine si la mine „Urata”, am manii si tentatii suicidare, ce-o sa-mi spui nou? Vlad, insa, nu a spus nimic din cele ce ar fi asezat, pentru totdeauna, o Siberie intre noi. Naiba stie cum a facut, dar ne-a salvat probabilitatea unei prietenii.

Va avea happy-end

Nu imi plac oamenii, si de ce ar trebui sa imi placa inainte de a dovedi ca sunt buni, sau macar ca nu sunt rai? In dupa-amiaza aceea, i-am dat lui Vlad Mixich credit, fara sa mi-l fi cerut. Cand ne-am despartit, vantul murise, amiaza se sfarsea. Lunganul nu ma mai enerva, ba as spune chiar ca nutream pentru el un fel de simpatie si un inceput de invidie. Mi-ar fi placut sa am puterea sa il fac personaj de nuvela, sa il invat arta speculatiilor la bursa, sa il casatoresc avantajos, inainte sa il trec, prin inexplicabile convulsii romantice, spre periferia vietii, de unde se va inalta singur, invingand tristeti nelamurite. Omul asta va avea happy-end – am gandit.

Nu am inteles atunci, i-am deslusit vraja mai tarziu, citindu-l, odata cu articolele sale: talentul, unicitatea lui Vlad Mixich sunt concluzia invincibilului sau echilibru.

Seriozitate, va rog!

Ne-am intalnit rareori, dar l-am urmarit mereu. Este un portretist redutabil, poate cel mai serios din presa noastra. E rau sa fii serios, e rau sa iti muncesti textele ca un sclav liber? Cu stilul sau asezat, lipsit de toate stridentele, Vlad Mixich castiga nu o stralucire, dar o durata.

Iata-ne, in alta toamna, la Targul de Carte „Gaudeamus”. Isi lanseaza „Fanaticii” la Humanitas. Cartea reuneste tablouri de oameni cu vocatie. Autorul poarta un sacou care ii  ingreuneaza miscarile. Sunt dintotdeauna de partea celor slabi, asa ca ii caut o fisura in echilibru. Este emotionat, dar, din nou: omul acesta va avea happy-end. Nu se va prabusi niciodata definitiv. 

Iata, imi da un autograf. Scrie urat, scris de medic – se scuza. „Cum nu stiu sa scriu dedicatii il las pe maestrul si prietenul meu Andrei sa scrie aici diagnosticul lui”.

Nu stiu, Vlad, sa pun diagnostice, dar uite, iti zic: „Fanaticii” nu este cea mai buna carte de non-fictiune din cate vei scrie. „Fanaticii” are unele culmi (portretul lui Marcel Iures si portretul Monicai Macovei), fara sa fie un Everest. E ca atunci cand ai fost in Nepal, esti la inceput, ti-e frica, dar esti curajos, si urci, si vei mai urca, si, mai ales, nu, nu te vei prabusi.
*11.01.2011