You are currently browsing the category archive for the ‘din carti’ category.
Cartea „De doua mii de ani” a fost mai intai subjugata de prefata lui Nae Ionescu care a cautat o justificare antisemitismului. Pe urma a cazut prada furiei comunitatii evreiesti care l-a numit pe autor ne-evreu. Insingurat, Mihail Sebastian are un destin tragic. Condeiul, insa, il depaseste pe al generatiei sale.
Nu este o revelatie, este un fapt si trebuie scris: cartile au destin, ca oamenii. Nedrept destin a avut „De doua mii de ani”! – tot mai sigur cea mai buna carte a lui Mihail Sebastian. Textul care urmeaza poate sa para ca este despre Nae Ionescu, antisemitism, Interbelic si evrei, dar nu este. Este despre singuratate, personajele secundare, cele care fac literatura, ca si viata, si tot mai mult este despre arhitectura frumusetii.
Cartea „De doua mii de ani” a fost, de la inceput, subjugata de prefata lui Nae Ionescu, privita intotdeauna ca un text despre evrei si atat, incarcat de patimi si captiv in ecuatii fara solutii. Cu adevarat nedrept destin, caci „De doua mii de ani” isi domina prefatatorul. Trista soarta, caci mai mult decat orice, aici avem literatura adevarata!
Am citit si am recitit randurile lui Nae Ionescu – sunt aspre, definitive si nu duc nicaieri. Acesta sa fi fost, asa cum s-a tot insinuat, cel mai destept barbat al Romaniei Interbelice? Nu. Si iata de ce nu: pluteste in prefata lui Nae Ionescu intregul spirit antisemit al epocii, se dau explicatii filosofice si explicatii religioase pentru eterna suferinta la care ar trebui sa fie condamnati evreii. Miroase a Apocalipsa. Nae Ionescu obisnuia sa spuna ca el nu se gaseste nici la dreapta, nici la stanga, ca ii ajunge ca este inteligent. Dar ce inteligenta este aceea care nu suporta dubii si nu cunoaste nuante? Prea multe certitudini pentru un singur om.
O inteligenta esuata in fanatism
Risc, deci, aceste randuri: prefata cartii lui Mihail Sebastian a fost scrisa de o inteligenta esuata in autoadmiratie, in fanatism si in autosuficienta. Era diabolic, s-a spus, fascina si era adulat. Mihail Sebastian trebuie ca l-a iubit mult si ca a suferit in exces. Un supravietuitor al Holocaustului, care n-a murit pentru ca avea de luat un Nobel pentru literatura, avea sa scrie ca nu vezi nimic atunci cand ai ochii in lacrimi. Mihail Sebastian a fost orbit de cel pe care l-a crezut maestru, dar nu era.
Mai mult, Nae Ionescu pretindea ca vede si ca intelege istoria, dar, stiti, istoria chiar nu are nevoie de profeti. Jongla cu mii de ani de trecut si inghesuia, fara rezerve, viitorul in cuvintele „pentru totdeauna”. E foarte putin, iar viitorul, stim acum si vom mai afla, s-a inchinat altor zei.
- Centagenara Medi Dinu, singurul om in viata care i-a avut profesori pe Nae Ionescu, Dan Barbilian si Dimitrie Gusti, spune despre primul ca era un talentat pedagog: „Ii urmaream cursurile cu pasiune. Era singurul profesor pe care l-am frecventat la universitate la care nu numai ca aula era plina, dar se deschideau usile si se puneau scaune pe holuri, pentru musafirii care veneau sa il asculte!”. De ce? „Avea un fel extraordinar de a vorbi. Ne hipnotiza”.
Mihail Sebastian – nu e gresit sa ii spunem Iosif Hechter, caci „De doua mii de ani” isi asuma iudaismul – cauta, poate, sa cuprinda o suferinta prea veche si prea ampla, dar sfarseste prin a face literatura de cea mai buna calitate. Vrea sa dea o marturie si da o capodopera.
Sunt subiectiv, fireste, in filosemitismul meu temperat: Mihail Sebastian scrie mai bine si ajunge mai departe decat toti stralucitii lui colegi de generatie, mai departe in frumusetea complicata a literaturii pure. Nedrept destin! Spunem „De doua mii de ani” si ne gandim la o carte despre convulsii antisemite, la toata acea lume interbelica valsand, cu furie, peste un butoi de pulbere. Dar sunt in paginile ei personaje magnifice, cuvinte care nu s-au mai folosit niciodata impreuna atat de curajos si de demn!
Vai de tine, sarmane Sapsa!
Nu exagerez: nu stiu autor care sa isi fi scris mai bine personajele secundare. Voi da un singur exemplu, tocmai pentru ca apare atat de putin, incat cititorii au timp sa il si uite pana la final.
Uite: nedrept destin ai avut, personaj secundar Ianchelevici Sapsa! Tu, un baiat de 25 de ani care n-ai citit in viata ta nicio carte, spuneai porcarii si radeai singur de ele, n-ai iubit nicio femeie, n-ai privit niciun tablou, injurai de mama, mancai nuci si scuipai pe jos, tu, Ianchelevici Sapsa, singurul care cantai cand toti taceau la marginile tuturor drumurilor.
Da, Mihail Sebastian era evreu, „De doua mii de ani” este o carte cinstita, poate tragica, despre ce inseamna sa fii evreu, deschide o tema care a durat si va mai dura, dar indraznesc sa spun ca la esenta acestui om singur, de fapt, noi inca nu am ajuns. Da, chiar asa: Mihail Sebastian este cel mai mare arhitect de frumusete la care noi inca nu am ajuns.
…
Scriitorul huligan
Mihail Sebastian, pe numele sau real Iosif Hechter, s-a nascut la Braila in 1907. In cariera de scriitor a fost influentat de maestrii epocii sale: Andre Gide si Marcel Proust, de la unul preluand ascutimea observatiei, iar de la celalalt sensibilitatea pentru detaliu.
Debutul sau in lumea literara este intermediat de Nae Ionescu, seful comisiei de bacalaureat, care il invita pe Sebastian sa colaboreze la revista „Cuvantul”, unde il va cunoaste si pe Mircea Eliade. E avocat, jurnalist, scriitor si dramaturg. Se imprieteneste cu literatii vremii si este aparatorul lui Geo Bogza, acuzat de imoralitate pentru „Poemul invectiva” care i-a adus o pedeapsa de un an in inchisoare.
Debuteaza literar in 1932, cu volumul „Fragmente dintr-un carnet gasit”. Urmeaza „Femei”, „Orasul cu salcami”, „Accidentul” si cateva piese de teatru. In 1934 publica romanul „De doua mii de ani” despre conditia evreilor in Romania, scris la scurt timp dupa asasinarea lui I.Gh. Duca. Cartea devine notorie pentru ca e prefatata de Nae Ionescu, care incearca sa gaseasca argumente pentru atitudinea antisemita care inmugurea in epoca, dar inca nu escaladase in deportari, pogromuri, masacre. Efectul este marginalizarea lui Sebastian in cadrul comunitatii evreiesti. La inceputul anilor ’40, legea ii interzice sa mai practice avocatura si gazetaria pentru ca este evreu. Marturia anilor de insingurare se regaseste in volumul „Cum am devenit huligan”.
O moarte stupida
E finalul primaverii din 1945. 29 mai. Mihail Sebastian, imbracat elegant, se grabea spre Universitatea Libera din Bucuresti, unde ar fi trebuit sa sustina o prelegere despre Balzac, primul sau curs de literatura universala. Traversa bulevardul Regina Maria, pe la ora 15.00, cand a fost lovit de un camion. Cateva ore mai tarziu, scriitorul in varsta de 38 de ani, murea.
Volumul “De doua mii de ani” a fost reeditat de editura Humanitas in 2006.
Am urmat candva Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti. Acolo, asa cum scria un coleg, viata era anosta – dupa cursuri, beai o bere si te credeai Lech Walesa. Nu voi idealiza, va voi spune adevarul: nu incepuse nicio „Revolutie Portocalie”, totul era inca de un gri perfect. Nu era cool, gen, sa fii student in Romania de atunci: dispretul pentru oameni gasea destule oportunitati sa ti se confirme. Insa, strig si eu ca Toparceanu: insa, traiasca salvatorul insa! Insa aveai norocul sa te intalnesti cu ganditori care te schimbau. Bizara alchimie! Magnific paradox! Deveneai, deodata, si mai idealist, dar si mai lucid. Cei mai multi dintre profesori voiau sa faca din noi liberali, poate chiar libertarieni. Insa! Eram tineri normali, cu inima tot la stanga, inclinati spre marxism. Acolo l-am cunoscut pe Zizek, dar si pe Kolakowski, dar si pe Milosz.
Acolo, poate inainte de timp, l-am citit pe Tony Judt. Bineinteles ca a fost dragoste de la prima pagina. Sunt ani de atunci. M-am retras in mediocritatea si magia redactiilor ziarelor, iar cand lucrezi intr-o redactie de ziar, timpul isi pierde contururile reale. Traiesti intr-un sprint continuu care nu duce nicaieri. E rusinos, dar asa a fost: am uitat, asa cum uiti iubirile din studentie, si de Tony Judt.
In vara anului 2010 am aflat ca „ a incetat din viata dupa o grea suferinta”. Mi-am pierdut deprinderea de a mai fi impresionat de drame. In redactiile ziarelor ajung, totusi, toti mortii. Nu cred ca m-am oprit atunci sa ma gandesc. Mai tarziu, cand 2011 tocmai se sfarsea, am vazut intamplator „Cabana memoriei” intr-o librarie devastata de hipsteri. Am inceput sa o citesc fara speranta. Insa! Stiti cum e cand regasesti ceva ce credeai pierdut pentru totdeauna?
Cel ce a maniat zeii
Cand a scris acest ultim volum, Tony Judt stia ca moare, murea deja. Avea o boala ingrozitoare, o varianta de scleroza laterala amiotrofica. Fizicul ii era definitiv ruinat. Trebuie ca a maniat candva zeii – e silit sa admita.
Ziarele te invata sa fii scurt, asa ca voi fi scurt: „Cabana memoriei” nu isi propune sa fie memorabila, dar este. Si, atunci va intreb, ce veti face in fata mortii? Ce? Si, atunci va intreb, cine va va judeca? Cine? Tony Judt se judeca singur – e mai onest. Ei bine, „Cabana memoriei” are putin peste doua sute de pagini. In cate pagini poti sa-ti rezumi, pana la urma, viata fara sa devii nici previzibil, nici patetic?
„Cabana memoriei” este una dintre acele carti rare in care melancolia este dublata de ratiune. Fata cu moartea, Judt se retraieste cu o inspaimantatoare sinceritate. Nu as vrea sa exagerez, dar cred, ca pana la urma, cartea asta a devenit pentru el mai importanta decat insasi viata.
A fost profesor, iar fiecare dintre eseurile de aici este o lectie. V-ati saturat de lectii? Va inteleg, dar gresiti. Tony Judt reuseste sa explice, inca o data secolul XX. Urla la urechile surzilor? Poate ca da, si poate ca vom afla curand si poate ca va fi definitiv si tragic. Dar macar Tony Judt a plecat impacat. A implinit cel mai greu ritual al devenirii unui om: a stiut sa moara. „Cabana memoriei” deja l-a mantuit.
Am poposit câteva ore în „Cabana memoriei”, cea din urmă carte a lui Tony Judt.
Acest bun gânditor de stânga a murit în 2010, la 62 de ani. La sfârşit a suferit de o boală a neuronului motor, de scleroză laterală amiotrofică, o maladie pe care o numeşte fidel: „deteriorarea catastrofală a propriei condiţii”.
Şi în „Cabana memoriei”, carte scrisă de acest mare om care ştie că moare, se găseşte şi această frază: „Certitudinea mă apasă ca o cuvertură de plumb, împingându-mă tot mai adânc în acel sentiment mohorât al sfârşitului ce însoţeşte boala cu adevărat fără leac – înţelegerea faptului că unele lucruri nu vor mai exista nicicând”.
Nimic din ce este scris nu trăieşte, cu adevărat, dacă nu are ecou în acela care citeşte. Fraza aceasta are ecou, fiindcă descrie, fără să vrea, starea tragică şi exactă dinaintea morţii în care nu puţini ne aflăm. Când mor oameni e groaznic, dar e dintotdeauna inevitabil. Nu e mai puţin trist atunci când mor meserii. Poate că, măcar pentru ele, ar fi putut fi altfel (lăsaţi-ne, totuşi, această naivitate!), şi poate că nu aţi observat – tocmai moare jurnalismul. Să moară, o să spuneţi. Să moară, dar nu e chiar aşa simplu. Nu l-au ucis patronii (serios: câţi oameni cu bani se simt confortabil lângă adevăr?), nu l-au ucis nici măcar mistreţii cu butoni de aur pe mâna cărora a încăput întru administrare, mistreţii cu butoni de aur care îl duc râzând la groapă. L-a ucis timpul, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o criză mai complexă – prezentul tot e greşit.
Ştim deja cum e când moare câte un ziar, urmează să învăţăm cum e când când moare o presă. Ne aflăm în pragul unei ierni, şi de acum nimic nu va mai fi ca înainte. Noi, ultimii care am mai prins viaţă, nu autism, în redacţii, noi, cei cu nostalgii încă pure, nealterate, cerem un minut nu de reculegere, ci de reflecţie.
Fără ziare, fără moştenirea presei bine scrise, fără moderaţie, fără verificare riguroasă, fără o selecţie justă a gazetarilor, din presa cuvântului rămâne doar o continuă prostituţie în numele unei contabilităţi neînţelese şi, în fond, inutile.
În concurenţa după o audienţă pe care nu o pot monetiza, site-urile anunţă viitorul, dar ratează zilnic, minut cu minut, intrarea între graniţele simple ale unei meserii vechi, care va dispărea, dar va dispărea lăsând porţile deschise pentru divertisment absolut şi, deci, pentru o dramă completă. Audienţa obţinută atât de uşor, din nimicuri, din nimic, e o iluzie costisitoare.
Ar trebui să se anunţe cu majuscule – INTRĂ AICI SĂ VEZI VIITORUL. Iată-l: e un viitor fără fapte, căci cu CTRL+C/CTRL+V, cu copy şi cu paste, nu se ajunge niciodată la fapte.
Suntem dincolo de pragul unei ierni. Poate că nu se vede şi nu se simte încă – dar ninge. Ninge o cuvertură de plumb. Şi va fi întuneric şi va fi frig.
De la Adam şi Eva, din Geneză, s-a scris enorm despre iubire şi, desigur, insuficient. Scott Fitzgerald reuşeşte să rezume în „O, vrăjitoare roşcată!”, în doar cincizeci de pagini, ce este veşnic şi în dragoste, şi în suferinţă.
În biblioteca personală, „O, vrăjitoare roşcată!” stă alături de „Dragostea în vremea holerei”, căci aici totul este magic, deşi nu este patetic. Timpul care se cheamă că a fost viaţa unui librar oarecare îndrăgostit de o femeie excepţională, o dansatoare, o vrăjitoare!, deci, inaccesibilă lui, trece demn şi inutil, aşa cum obişnuiesc să treacă vieţile noastre, aproape toate.
Dragostea pe care Merlin i-o poartă lui Caroline, căci dragoste este, deşi nu este binevoitoare, pizmuieşte, se laudă şi se trufeşte, se poartă cu necuviinţă, caută ale sale, se aprinde de mânie şi gândeşte răul, chiar şi aşa, neîmplinită, nu este nici cea mai curată, nici cea mai frumoasă din istoria iubirilor, dar este autentică.
Aşa se îndrăgosteşte un bărbat – atunci când cuvintele aleargă spre el, ţipând să fie folosite, cele mai bune cuvinte ţipând să fie folosite, deşi nu sunt niciodată. Şi, mai ales, aşa iubeşte un bărbat o femeie pe care nu o poate avea. Aşa, căsătorindu-se cu altcineva, ascunzând sub haine decente mărturia a ceea ce este de fapt, ajungând, naiba-ştie-cum, la treizeci şi cinci de ani şi apoi petrecându-şi ultimele trei decenii retrăgându-se din viaţă, abandonând întâi tranşee, şi apoi războaie, consolidându-şi poziţia în clasa de mijloc, privind, resemnat, viaţa fiului său, jucată la bursă, devenind, în cele din urmă, prea bătrân şi pentru amintiri, contemplându-şi totuşi tot timpul acesta pierdut şi sperând, adesea în zadar, că raiul există.
Cu excepţia notabilă a lui Ian McEwan, nu cunosc niciun scriitor care să înţeleagă timpul aşa cum l-a înţeles Scott Fitzgerald. Este, probabil, cel mai inteligent cronicar de vieţi fantastice, dar irosite. El, Scott Fitzgerald, a intuit că acolo sus va veni întâi deznădedjea, că zgârie-norii vor fi, cu anii, tot mai pustii, atât de singuri şi de mizerabili că nu ţi se poate face altceva decât milă. El, Scott Fitzgerald, nu se conformează, nu apelează la morală, căci ştie că, oricum, nu contează. El povesteşte. Pe ultima copertă a uneia dintre cărţile sale a scris aşa: „Omule, o vei iubi! Citeşte-o aici, ascult-o la fonograf, coase-o la maşina de cusut”. Fonograful a murit, nici foarte multe maşini de cusut nu mai sunt. Dar povestirile, ei bine, povestirile sale încă fac minuni.
Jeremy Clarkson are inteligenţa fundamentală, tot mai rară astăzi, de a nu se lua în serios, fără să devină astfel nici superficial, nici stupid.
Nefiind ocupat cu construirea propriei statui, are suficient timp să gândească înainte să scrie care e treaba cu lumea. Căci ce face Jeremy Clarkson este un stand-up comedy refugiat în ediţia de duminică a unui ziar londonez, un stand-up journalism, dacă nu stand-up litterature, stand-up, oricum.
În primul rând, Jeremy Clarkson nu are înţelegere faţă de laşi. Cum ar fi fost dacă însuşi Columb s-ar fi încuiat în casă, fiindu-i prea frică să traverseze Atlanticul? – se întreabă Clarkson şi are dreptate să se întrebe. Fiindcă nu vrea să trăiască printre pămpălăi, Jeremy Clarkson face repetate şi disperate apeluri la vechiul cod al onoarei bărbăteşti. Ceea ce nu înseamnă că îşi reprimă melancolia. Nicidecum. Cel mai frumos text al său este, bineînţeles, acela în care îşi caută tinereţea pierdută, vremea când timpul trecea ca un solo de saxofon, timpul când discurile erau încă lungi şi Pink Floyd era încă Pink Floyd, şi era de-ajuns asta.
Aşa că Jeremy Clarkson nu are răbdare cu toate acele clişee penibile în care eşuează capitalismul, de pildă cu obsesia pentru imagine. Îşi va angaja, totuşi, o fătucă să-i facă PR-ul în faţa propriilor copii: „Tăticul vostru vrea să staţi treji toată noaptea şi să mâncaţi ciocolată, dar mămica zice că e ora de culcare”.
Apoi, e politica. Pentru Clarkson toată vorbăria asta cu Uniunea Europeană nu înseamnă nimic atât timp cât nu suntem în stare, pe ditamai continentul, să punem naibii o priză stas. În ceea ce o priveşte pe Regina Angliei, să ştiţi că nici ei nu îi e uşor. Nefiind Victoria Beckham, Regina nu îşi poate sparge banii pe toate prostiile şi e prea prinsă cu jobul ei – să facă la nesfârşit cu mâna mulţimilor – pentru a avea, cu adevărat, o viaţă. Lui Jeremy îi pare sincer rău că e aşa.
Mai sunt, desigur, şi toate aceste maşinării sofisticate, faţă de care Clarkson are o sensibilitate exagerată. El e dintre aceia care la scufundarea Titanicului plânge întâi frumuseţe de navă şi doar la urmă victimele ei pasagere.
Nu e inutil să aflaţi că Jeremy Clarkson a vânat beat vulpi, ar cumpăra o statuie în care Hitler brutalizează o focă, nu a urmat nicio facultate şi îi e ruşine cu asta, nu se sfieşte să spună că Mandela nu-şi merită piedestalul. Şi tot el a scris cel mai surprinzător omagiu pe care un britanic l-a adus naţiunii germane: „În mod normal, fotbaliştii lor îi fac pe ai noştri să pară nişte handicapaţi”.
Nu e povestea unui gras care îmbătrâneşte, cum îmbătrânim cei mai mulţi dintre noi, nici moguli, nici cerşetori, undeva în josul clasei de mijloc.
Nu e povestea unui George oarecare plecat să îşi împlinească un vis din copilărie, visul îngropat de viaţa care a trecut cum trece viaţa – ca şi cum ar fi o clipă, una singură. Nu e.
Acest George Bowling al lui George Orwell este un profet solitar, care nici nu se mai oboseşte să explice lumea, fără să obosească totuşi să şi-o explice sieşi. George, grasul, măruntul agent de vânzări din anii ’30, el, care ar supravieţui oriunde, fără să se ridice, dar şi fără să coboare, târându-şi, cu o oarecare demnitate, şi burta, şi ratele, el, cel cu care femeile străine s-ar mai culca doar plătite bine, el, tatăl a doi copii minori şi enervanţi, înţelege înaintea celorlalţi că viaţa nouă nu merită trăită, dar că nu e nimic de făcut şi o trăieşti.
El înţelege că va veni, din nou, războiul mondial, că între oamenii morţi şi gorilele vii nu mai există nimic. George Bowling vede suburbiile erupând vulcanic, bărbaţii purtând costume tot mai scumpe şi pălării tot mai elegante, vede capitalismul distrugând vechea Anglie, şi nu doar atât.
El pleacă la pescuit, înspre ceea ce a fost cândva Lower Binfield, satul copilăriei sale. Îl va găsi, fără să îl regăsească. Lower Binfield e de nerecunoscut. Călătoria cu George Bowling spre Lower Binfield încetează, o înţelegi cu fiecare frază, să rămână simplă. Călătoria aceasta este călătoria oricui (şi dintotdeauna) înspre copilul care a fost. E călătoria care îţi arată cât de mult s-a pierdut şi cât de puţin s-a câştigat, cu timpul, cu anii, cu viaţa. De aceea, „O gură de aer” se va citi, cu aceeaşi emoţie, până la sfârşitul care trebuie să vină.
„O gură de aer” este, o spun toţi criticii cu lecturi serioase, romanul care prefigurează explozia de geniu din „Ferma animalelor” şi „1984″. Nu îi combat, dar nici nu îi cred. „O gură de aer” este altceva, mai mult, oricum.
„O gură de aer” ajunge acolo unde puţine scrieri au ajuns – dă un răspuns rezistent, îl cred chiar etern, la mai vechea întrebare: „Ce este, de fapt, omul?”.
Nu e povestea unui gras care îmbătrâneşte, cum îmbătrânim cei mai mulţi dintre noi, nici moguli, nici cerşetori, undeva în josul clasei de mijloc. Nu e povestea unui George oarecare plecat să îşi împlinească un vis din copilărie, visul îngropat de viaţa care a trecut cum trece viaţa – ca şi cum ar fi o clipă, una singură. Nu e.
Acest George Bowling al lui George Orwell este un profet solitar, care nici nu se mai oboseşte să explice lumea, fără să obosească, totuşi, să şi-o explice sieşi. George, grasul, măruntul agent de vânzări din anii `30, el, care ar supravieţui oriunde, fără să se ridice, dar şi fără să coboare, târându-şi, cu o oarecare demnitate, şi burta, şi ratele, el, cel cu care femeile străine s-ar mai culca doar plătite bine, el, tatăl a doi copii minori şi enervanţi, înţelege înaintea celorlalţi că viaţa nouă nu merită trăită, dar că nu e nimic de făcut şi o trăieşti.
El înţelege că va veni, din nou, războiul mondial, că între oamenii morţi şi gorilele vii nu mai există nimic. George Bowling vede suburbiile erupând vulcanic, bărbaţii purtând costume tot mai scumpe şi pălării tot mai elegante, vede capitalismul distrugând vechea Anglie, şi nu doar atât.
El pleacă la pescuit, înspre ceea ce a fost cândva Lower Binfield, satul copilăriei sale. Îl va găsi, fără să îl regăsească. Lower Binfield e de nerecunoscut. Călătoria cu George Bowling spre Lower Binfield încetează, o înţelegi cu fiecare frază, să rămână simplă. Călătoria aceasta este călătoria oricui (şi dintotdeauna) înspre copilul care a fost. E călătoria care îţi arată cât de mult s-a pierdut şi cât de puţin s-a câştigat, cu timpul, cu anii, cu viaţa. De aceea, „O gură de aer” se va citi, cu aceeaşi emoţie, până la sfârşitul care trebuie să vină.
„O gură de aer” este, o spun toţi criticii cu lecturi serioase, romanul care prefigurează explozia de geniu din „Ferma animalelor” şi „1984”. Nu îi combat, dar nici nu îi cred. „O gură de aer” este altceva, mai mult, oricum.
„O gură de aer” ajunge acolo unde puţine scrieri au ajuns – dă un răspuns rezistent, îl cred chiar etern, la mai vechea întrebare „Ce este, de fapt, omul?”.
George Orwell, O gură de aer, Polirom, 2010, traducere din limba engleză şi note de Ciprian Şiulea
Roma e tot ce a reuşit omul să înalţe în mii de ani. Totodată, Roma e şi prăbuşirea de la suprema înălţime. Îmi imaginez că dacă nu eşti poet, nici turist, e cumplit să fii azi în Roma, fiindcă în Roma trecutul e mereu prezent şi face viitorul mai degrabă ridicol, oricum deloc dezirabil.
Filmul acesta poate începe aşa: undeva în America, un psiholog, desigur pisălog, îi spune unui matematician tânăr şi genial, dar delincvent, ceva fundamental. Psihologul e Robin Williams, matematicianul e Matt Damon, filmul e „Good Will Hunting“, un clasic totuşi recent. Robin Williams îşi adună curajul în glas. Nu e uşor să spui lucruri fundamentale, nu e uşor să spui că, în definitiv, totul se poate explica ştiinţific, şi că, şi aşa explicat, tot nu contează, când nu simţi nimic. Psihologul îi spune matematicianului că, atât timp cât nu ştii cum miroase în Capela Sixtină, orice discuţie despre Michelangelo Buonarroti rămâne interesantă, dar inutilă.
Câteva anotimpuri mai târziu sunt în Capela Sixtină şi încep să înţeleg disperarea, dar nu nebunia, lui Michelangelo Buonarroti că sfinţii şi păcătoşii săi se încăpăţânează să tacă. În Capela Sixtină miroase a suflet prăbuşit. E o minune cum un suflet prăbuşit se poate înălţa. Cum o minune e şi graniţa care nu separă, ci uneşte Vaticanul de Roma. Căci Roma îşi poartă creştinismul nu ca pe o cruce, nu ca pe o cruciadă, nu ca pe o povară, ci ca pe o comoară, nicidecum ruşinoasă. Nu e o întâmplare că Roma, cu bisericile ei ridicate la cer, care – altă minune – sfidează cerând, totodată, îndurare, a auzit prima aceste cuvinte cu care Giovanni Paolo II s-a prezentat lumii: „Nu vă temeţi!”. Cum puteţi afla uşor, în Roma, în centru, sunt mai multe basilici decât hoteluri.
Reabilitarea cuvântului „etern”
Roma respiră în ritmul unei intimităţi cu istoria care nu mai este de găsit altundeva în Europa, continent îmbătrânit în rele, dar nu lipsit şi de bine. O afli pierzându-te pe aleile care veghează Vila Borghese, ca şi în faţa unui Caravaggio, la San Luigi dei Francesi, moment care poate schimba vieţi, după cum veţi înţelege şi citind „Fluturele negru”. Roma reabilitează, cumva, cuvinte vechi precum „glorios”, „măreţ” şi chiar „etern”. Nu mă ascund. Demult, când eram radical, deci naiv şi chiar stupid, şi în cinefilie şi în viaţă, credeam că te poţi lipsi de tot ce nu e neorealist sau măcar italian, şi în cinefilie, şi în viaţă. Încă din zori, deşi miroase toată a espresso şi „buongiorno”, Roma te vindecă de astfel de idei. Nu toate femeile frumoase se aruncă în Fontana di Trevi, ca în iubire. Greu găseşti o prinţesă rătăcită, regăsită, gonind, pe două roţi, printre maşini mici. Pe de altă parte, un student la filosofie mi-a spus că la Roma a murit filosofia; vorbea foarte serios şi era foarte trist. Poate că aşa şi este – la Roma a murit filosofia -, dar poate că este mai bine aşa. Şi nu este adevărat că toate drumurile duc la Roma. Toate drumurile se întorc la Roma. Este o diferenţă, aş spune crucială, ce nu se cuvine neglijată.
Insuficiente, atributele abdică
Îmi imaginez că dacă nu eşti poet, nici turist, e cumplit să fii azi în Roma, fiindcă în Roma trecutul e mereu prezent şi face viitorul mai degrabă ridicol, oricum deloc dezirabil. Dacă nu eşti nici poet, nici turist, prezentul are şi faţa urâtă a globalizării.
Dincolo de poduri şi statui, rămân drumurile străjuite de portocali dezinteresaţi, drumurile care nu aşteaptă nici să ducă, nici să întoarcă. Aţi văzut Via Barberini? Îndrăznesc să scriu că nu există nimic mai frumos decât cerul de deasupra Romei cucerind inimi şi abandonându-le acolo, pe Via Barberini. Apoi, sunt pinii. Pinii – de lângă care orice atribut abdică, insuficient, jenat.
Roma – acolo s-au strâns cândva toate visele, toate orgoliile oamenilor, toată încrederea lor că viitorul va fi, trebuie să fie, orbitor. Există, desigur, mult sânge în povestea aceasta, şi nu doar la zidurile Colosseumului. Roma este colina cea mai înaltă pe care a urcat omul – înaltă, dar tot colină. Omul, care de mii de ani, n-a urcat, totuşi, niciun munte, deşi se amăgeşte. Pe scurt, dar nu definitiv: Roma e Capela Sixtină a acestei lumi. Şi miroase a suflet prăbuşit.
La Roma cu Andrei Crăciun
Fontana di Trevi
Andrei Crăciun are 27 de ani. În ultimii şase nu a existat nicio săptămână în care cel puţin un articol scris de el să nu fi fost publicat într-un cotidian central, în „Evenimentul zilei” sau în „Adevărul”. Se iluzionează, uneori, că este doar o coincidenţă că gazetele tipărite au început să moară când el a început să se nască în paginile lor. Este fiul unui profesor şi al unei profesoare de matematică şi a avut norocul să înveţe la timp că zero ridicat la orice putere rămâne tot zero, aşa că se fereşte de orice putere nulă. Declară, fără ruşine, că el crede doar în puterea cuvântului, care a fost la început. Ca orice ipohondru incurabil, trage totuşi nădejde că va supravieţui şi după ce va fi scris tot ce i-a fost scris să scrie. Până atunci, nu găseşte motive să abandoneze nici scepticismul moderat, nici pasiunea pentru poeţii minori.
Pentru ca „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice” să existe, Andreï Makine, doctor în literatură, a lăsat în urmă Siberia, Cortina de Fier şi o catedră universitară, a trăit, cu tot cu doctoratul său, într-un cavou din Père Lachaise, mai apoi într-o cămăruţă insalubră din Montmartre, şi a scris de mână pe hârtie primită de pomană de la un centru de colectare a maculaturii. A crezut, adică, în el ca într-un mântuitor. „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice” este o carte publicată la Paris, în 1990. Un debut – poate cel mai important de la sfârşitul secolului XX. De-atunci, nimic nu a mai fost la fel, nici pentru Makine, nici pentru Uniunea Sovietică, nici pentru literatură.
Dincolo de istoria mare, cea despre care se fac filmele de propagandă şi se scriu manualele şcolare, există istoria mai mică, dar şi mai adevărată, a celor care supravieţuiesc războaielor doar pentru a se prăbuşi, cu anii, în alcoolism şi în deznădejde. Un asemenea om este şi Ivan, Erou al Uniunii Sovietice. El a luptat la Stalingrad şi nu a murit în iarna aceea. El a iubit o femeie, pe Tatiana, au avut împreună o fiică, pe Olia, el a crezut nu că imperiul este veşnic şi bun, dar că totuşi există dreptate pe lume. Nu există. Există doar anii aceştia care trec şi înlocuiesc fronturile vechi cu cele noi, zilele tot mai scurte şi mai neînsemnate, măştile unor eroi care nu mai contează, siluiţi să pară fericiţi, cu medaliile lor de paradă.
În mlaştina existenţialistă
După Olimpiada de la Moscova din 1980 şi, desigur, intervenţia KGB, Olia, fiica acestui erou al Uniunii Sovietice, ajunge prostituată de lux. La pagina 94, o altă prostituată de lux îi spune aşa: „Ia să fi trăit ca mine în satul Timonii Bor din regiunea Arhanghelsk, nu te-ai mai bălăci în mlaştina asta existenţialistă. Doisprezece kilometri de drum până la şcoală; şi aşa era de frigă că, dacă scuipai, îţi îngheţa scuipatul în aer şi răsuna când cădea. (…) Da` oamenii! Ce mai sălbatici! Nu-ţi poţi închipui. Era o beţie generalizată. (…) Şi tu vorbeşti de frică? Asta da, te poate speria! În magazine, nimic altceva decât conserve de scrumbie cu sos de roşii şi mei cu gărgăriţe. Asta e tot! Şi vodcă, fireşte. (…) Zici tu: <<Tinereţea trece>>. Da’ unde nu trece? (…) Da’ dacă te-ai fi măritat cu un mărunt funcţionar moscovit cu o sută cincizeci de ruble pe lună, crezi că ar fi mai vesel? El n-ar pierde niciodată prilejul să-ţi amintească de propiska (autorizaţia de locuinţă necesară pentru a locui la oraş) lui moscovită, de amărâţii lui de metri pătraţi”.
Aşa scrie Andreï Makine, ca şi cum ar ninge, ca şi cum el ar fi o forţă nesfârşită, dincolo de secole, de convenţii, de morală, şi ar putea, pur şi simplu, să îşi îngroape cititorii în cuvinte de zăpadă, lăsându-i îngheţaţi, singuri şi goi, dar încă vii. Fiecare zi e o zi dintr-un război pe care obişnuim să îl pierdem. De aceea, „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice” este, mai ales, o răscruce. Dincolo de ea, tot ce ştiaţi despre disperare, demnitate şi chiar dragoste trebuie regândit. Dacă este adevărat că o carte este un munte, atunci, Andreï Makine a urcat, din prima încercare, Everestul.
Andrei Makine, Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice, traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Humanitas fiction, 2008.
* Dacă nu ar fi existat această carte, nu aş fi scris, probabil, niciodată despre veteranii de război. Dar am scris: aici, aici, aici, aici şi aici.
poetul
SocialVibe