You are currently browsing the category archive for the 'filmele mele' category.
“A fost un om bun şi frumos” – s-a auzit pe aleile de la Bellu. Chiar, cum a fost Gheorghe Dinică, omul? Cu presa a vorbit puţin şi a spus mult. Interviurile abundă în vorbe deştepte şi amintiri din Giuleşti. Lipseşte doar vocea lui, vocea aceea în care se strângea tot sarcasmul.
Într-o revistă pentru femeile care ştiu să se mişte, soţia lui Dinică mărturisea: “Ne-am cunoscut la sfârşitul lui iulie ’95. La câteva luni, am fost împreună trei săptămâni la Covasna. De vreo două ori, Gheorghe mi-a spus: Ştii, am visat că ne căsătoream. Dar, pentru că eu sunt ardeleancă şi nu răspund imediat, tot el spunea: Ei, probabil n-o să se întâmple, doar pentru că am visat eu”. S-a întâmplat. La starea civilă a spus degajat că e la primul mariaj. Soţia, uşor încurcată, a arătat pe degete că e la a patra căsătorie.
Dinică era Dinică pentru că nu rămânea fără replică: „Uite, aia cu Dă-te jos de pe baricadă, Sfiosule, revoluţia s-a terminat, sau Eu port şapca în suflet din Ticăloşii lui Şerban Marinescu, sunt ale lui”.
Dinică nu conducea, fiindcă nu îi plăcea. Mergea pe jos. În iulie 2004 povestea cum strigau după el copiii mahalalelor: „Nu trage, dom` Semaca!”. Gheorghe Dinică a băut, însă nu cu oricine: „Cârciuma era mai mult decât un loc unde să bei, era un loc de efervescenţă artistică. Era frumos…”.
Adolescenţa i-a trecut la cinema. Visa la actori tineri din Statele Unite ale Americii, azi nişte clasici. Peste ani avea să recunoască: „În centru, la teatru, nu ajunsesem”. A debutat, în anii `50, într-o trupă de amatori. A lucrat la poştă, la difuzarea ziarelor, a fost şi printr-o întreprindere, cu muncitorii. Căra nişte chestii pe acolo. Trebuia să trăiască.
Se ştie: când a fost condamnat la moarte, Dostoievski şi-a împărţit timpul în trei. Unu: pentru a-şi lua rămas-bun, în gând, de la prieteni. Doi: pentru a-şi aminti viaţa. Trei: pentru a privi cum soarele strălucea pe tabla unei cupole. Gheorghe Dinică a avut prieteni rari şi buni. După ce Ştefan Iordache a murit, a tăcut mult: “Între noi doi s-a spus totul”. Viaţa lui boemă a fost ferită de faţa urâtă a comunismului. Cât despre “Cântarea României”: “Nu arătam prea bine şi nu poţi să dai la orice derbedeu, aşa, ca mine, să spună marile idealuri ale României. Mă uitam la săracii colegi, ce era pe capul lor! Erai o dată chemat acolo şi erai terminat, nu puteai să mai refuzi. Versuri pe stadioane, era nenorocire. La mine ziceau – ăsta joacă numai derbedei, nu are dreptul”. Oamenii simpli şi mulţi au iubit derbedeii ăştia. De ce ? „Publicul iubeşte derbedeii. De ce îi iubeşte, nu ştiu…”.
La urmă, vineri, undeva, pe tabla unei cupole, soarele a strălucit altfel.
* acest articol a fost publicat in ziarul “adevarul” din data de 15.11.2009
nu ma asteptam. am gasit intr-o carte de-a lui ctp cea mai frumoasa declaratie de dragoste din cate-am citit in ultimele zile:
“am vazut o fata care semana cu tine intr-un film de scurtmetraj. isi plimba o bucata de geam pe gat si pe incheieturile mainilor. (…) m-a izbit atunci un gand care nu era al meu, un gand strain si patrunzator ca un glont din alta lume: de ce e moartea gratis si pentru toti?“
droguri, deznadejde, dragoste, obsesii, rataciri, viata.
recquiem for a dream, filmul bun al unei carti minunate, cu oameni complicati si primitivi, cu un final brutal, curajos, superb.
un film bun in care orice suferinta pare posibila, pentru ca lipseste echilibrul, pentru ca lipseste ratiunea, pentru ca lipseste Dumnezeu.
cum sa faci dintr-o prabusire arta:
Povestea asta ar trebui sa inceapa cu “a fost odata” . Nu incepe. Pentru ca nu prea mai stim cum a fost odata. Istoriile Bucurestiului zac in baltoaca indolentei autoritatilor si nepasarii cetatenilor. Orasul a depasit faza cochetarii cu mizeria. O pacla neagra l-a devorat ca o haita de sobolani hamesiti. Printre cladirile noi cu geamuri stralucitoare si cardurile de masini care se tarasc pe strazi ca un trib de indieni (lent si isteric) nu mai e loc de amintiri. Siluit de primari agramati si avari, Bucurestiul a ajuns un loc de care ar trebui sa ne fie rusine. Si totusi…
Toate propozitiile astea sunt doar un pretext pentru a va spune ca in marile sali de cinema din oras puteti trai, pentru o suta patruzeci de minute, mandria de a fi roman. Puteti sa calatoriti in timp, inapoi intr-un Bucuresti clocotitor si bezmetic. La fel de balcanic ca acesta de azi, doar ca infinit mai viu. In marile sali de cinema din oras ruleaza cea mai recenta creatie a lui Nae Caranfil – “Restul e tacere”.La prima vedere o sa vi se para ca Nae Caranfil reconstituie povestea “celui mai ambitios film produs vreodata”. “Independenta Romaniei”, aparut in 1912, la 35 de ani de la eliberarea romanilor de sub “jugul otoman”. Povestea lui Grig, un tanar regizor vizionar, si a lui Leon, latifundiarul bogat pana la dementa. Oameni care au colaborat pentru a infaptui ceea ce cinematografia nu mai vazuse: un film lung de doua ore!
E doar o jumatate de adevar, asa cum am crezut toti ca “Filantropica” e doar o comedie geniala. “Restul e tacere” e aceeasi metafora despre relatia complicata dintre un autor si o opera de arta, developeaza aceeasi obsesie pentru viata ca o mare scena de teatru. “Restul e tacere” e o declaratie de dragoste pentru actorie, Caranfil s-a apropiat cu poezie de eroii sai, a scris (inca de acum douazeci de ani) un scenariu perfect, care acopera frumusetea unei lumi disparute, ca un pardesiu lung pana la glezne. “Restul e tacere”, ca toate peliculele lui Caranfil, e o fabrica de vise. “Restul e tacere” e o capodopera. Cel mai scump film romanesc va ramane mult timp de acum inainte neegalat. Pentru ca Vizante se joaca minunat de-a Grig, pentru ca Ovidiu Niculescu s-a ingrasat zeci de kilograme si a incaruntit pentru a face din Leon un Mecena grav si semi-nebun. Exista in film o replica epocala despre acest Leon: “Omul asta face istorie si cand merge sa se pise!”
Din 2002, de cand m-am indragostit definitiv de “Filantropica”, am cautat stirile cu Nae Caranfil prin ziare cum cauta adolescentii de azi ultimele noutati despre RBD. Acum cativa ani, am citit in “Academia Catavencu” ca Nae a fost reperat intr-un avion care mergea spre Viena. O cursa low-cost. Povestea catavencul care a scris ca pasagerii l-au urmarit curiosi cu privirea pe Nae pana la cabina toaletei. Si inapoi. As scrie ca omul asta face istorie si cand… Dar nu scriu. Va spun doar ce-a spus el despre Romania din filmul asta: “E Romania de care nu ne e rusine”. Mergeti la cinema sa-l vedeti. E cel mai bun loc unde v-ati putea afla zilele astea, intr-un Bucuresti mizerabil si autist, cu viitorul blocat ca marile sale intersectii cu masini luate in rate. Si ar mai fi ceva. Zicea Leon, milionarul mesianic: “O sa cucerim lumea cu filmele noastre….”.*
* – acest articol a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 15.03.2008.
‘prea tarziu’ e un film de lucian pintilie de cand nici nu aparuse bine pro-tv-ul si florin calinescu era un tanar slab si cu par negru, bogat. de cand ne uitam la televizoare ‘nei’ si la filme erotice pe sat 1. ‘prea tarziu’ e o metafora incalcita despre cum ne-am fi intors toti in pestera noastra, ca sclavii lui platon, daca nu ne-ar fi alungat de acolo gazele urat mirositoare.
razvan vasilescu, intr-un rol de procuror, ancheteaza, in mina, crime oribile. are zelul politistilor americani, o agata pe doamna topograf, si nu vrea sa se barbiereasca pana cand nu-l prinde ‘pe nemernic’. dar nu despre asta e vorba.
o sa vedeti in filmul asta mineri goi la dusuri, o sa vedeti o lume de dinainte de telefoanele mobile, in care prefectul are trei fixuri pe birou. e un comunist d’ala rau, care ’stie’ viata – ‘trebuie sa vorbesti la telefon’. despre mineriade crede ca e mai bine ’sa lasati oamenii sa uite’. ‘ma cac pe ea de presa libera’, mai zicea el. asa ziceau toti si din cer, din elicopter, curgeau invitatii la nunta fetei fostului director, ‘ala cu buticurile’. dar nici despre asta nu e vorba.
in ‘vale’ nu e loc nici macar pentru putina disperare. ‘astia care s-au nascut aici nu pleaca nicaieri’. ‘valea’ e o inchisoare mai mare cu o singura poarta prin care oamenii se duc inapoi spre stramosi, uscativi, pletosi, jegosi, dementi.
‘prea tarziu’ e despre obsesia refegista, despre nevoia de dincolo, de a fugi departe-departe, despre o intrebare care n-a trecut: ’sa pleci sau sa ramai, sa induri?’.
Am revazut astazi “Liceenii”. Da. Nu ma intereseaza absolut deloc cum or sa isi agate tv-politicienii medaliile integrarii de costumele fine. Nu dau doi bani pe parerea lui Ion Cristoiu despre cum va bea Basescu sampanie, din sticla, din pahar, dintre sanii vreunei tiganci cu care va incinge hora aderarii, sau cu bratele incrucisate cu doamna Elena Udrea, cum am vazut demult intr-un film american sau rusesc. Nu-mi amintesc prea bine. Imi e indiferent ce cred analistii absoluti despre ultima tuica dinaintea integrarii, bioetica sau clivajele din politichia damboviteana. Eurovanghelionul imi provoaca o senzatie vaga, la granita dintre dezgust si mirare. Am revazut “Liceenii”. Intamplator.
Am privit filmul curios, cum analizau, pe vremuri, copiii de-a cincea microbii la microscop, in laboratoare insalubre din scoli darapanate. Dincolo de poleiala propagandista, care suna ca dracu pentru generatia Ipod, am gasit ceva care nu mai exista decat in filmele si cartile de demult. Am asteptat minute lungi, cat un trimestru de odinioara, ca Dana (Oana Sarbu) sa-si dea seama ca Mihai (Stefan Banica Junior, care nu se casatorise inca nici cu Mihaela Radulescu, nici cu Andreea Marin, si mie mi se parea mai fericit) este “tolomacul” care ii lasa flori in banca. Da. E ceva in fuga lui Mihai, un sprint cat jumatate de parc doar pentru a-i spune Danei – “Ei, afla ca nici mie nu imi pasa” (ce conteaza ca nu spune chiar asa, din moment ce noi asa ne amintim?)-, ceva care s-a pierdut pe drum. Inocenta planificata. Sedinte UTC, olimpiade, concursuri de sah. Sistemul prelucra prin aschiere suflete maleabile. Le vopsea intr-un rosu tot mai palid. Dincolo de matricolele impecabile, tropaiau hormonii, mai ceva ca in reclamele la Sprite. O arata Mitulescu intr-o pelicula plina de emotii si nerv – “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”.
Visul s-a destramat in primii ani de dupa. Cu geci profesioniste de rockeri, “Liceenii” au gustat libertatea. Da. Sanii Oanei Sarbu, atinsi usor de Stefan Banica Junior (tot necasatorit cu diva, respectiv zana), au fost imaginea cea mai erotica a copilariei mele. (Scuze, draga Robert Turcescu…). Probabil nu doar pentru mine, din moment ce, poate, cel mai bun tanar poet contemporan, Dan Sociu, a scris – “Tu esti Oana Sarbu, iar eu tocesc la matematica si sah pentru tine”. Vad ca nimeni n-a mentionat sanii Oanei Sarbu (spre deosebire de cei siliconati ai Oanei Zavoranu) ca decisivi in maratonul spre Europa. Pentru mine, Romania de azi incepe cu “Liceenii” despuiati de vechile lor uniforme. Cei care au mai scapat din macelul ad-hoc de cand o lume croita din fasii groase de iluzii s-a prabusit.
> text din 29 decembrie 2006
SocialVibe