You are currently browsing the category archive for the 'frames' category.
cristian delcea a tinut mai demult un blog despre deznadejde. scria acolo in el, tot felul. eu am zis ca textele astea ar putea fi mixate, o forma noua de literatura pe care a descoperit-o el intr-o seara in tramvai, si ca putem sa ne unim fortele, sa ne urnim din loc si sa scoatem un fel de carte de povestiri, ceva.
le-am gasit din intamplare cand faceam curat prin casuta postala electronica. am trimis noi cateva fragmente unui domn de la o editura importanta, care, galant, ne-a raspuns ceva intre “asta nu e literatura” si “mai incercati”. n-am mai incercat.
cristi si-a inchis blogul dupa ce ne-am certat, ca prostii, prin blogosfera, de la o harfa. pun textele astea ale lui aici, sa fie. sunt texte bune , cum sa va spun, sunt ca o meditatie din filmul “nicky ardelean, colonel in rezerva”: cresti copiii, ii faci mari, si n-are cine sa-ti umple sifoanele la batranete.
doamnelor, domnisoarelor si domnilor, maestrul cristian delcea!
*
povestea asta este adevarata in ansamblul ei: liceanul ratat care bea zi de zi in acelasi barulet departe de scoala. Un singur prieten, o singura actiune, drumul spre FER. (nota – FER este un bar din cartierul bucurestean tineretului. Se poate ca acum sa nu se mai numeasca asa, se poate ca niciodata sa nu se fi numit asa). Intr-o zi, voi lasa prostiile astea si voi formata tot. Pana atunci ma urc in autobuz. ciudat e ca inca imi mai place sa stau la geamul din fata si sa ma uit la sofer cum conduce, pe ce butoane apasa. am 18 ani.
stau in FER cu matei. matei zice ca la un moment dat, dupa un mare concert, elvis ar fi spus cuvintele astea “sint singur ca iadul”. “asa si eu”, marturiseste matei. e singur ca iadul.
abia incepuse scoala. eram in perioada de reacomodare. stiti, dragi cititori, poate ca ati uitat dar la inceputul anului scolar catalogul este mic si alb si in el se scrie cu creionul. nu prea se trec absentele. catalogul mic si alb ramane valabil pana vin de la inspectorat cataloagele mari si negre.
Primele zile de scoala trec naive. Fumez, se face seara-dimineata. Colegele sunt din ce in ce mai frumoase. Oh…
Ma duc spre FER. vad pe o bordura un copil de 4 ani plangand cu pumnii la ochi. mama lui e mai in fata si ii testeaza incapatanarea. “luis, eu te las acolo sa stii, uite plec”. copilul plange de-adevaratelea si zice (prea incet ca sa auda mama lui dar suficient de tare ca sa aud eu) “nu mai pot sa mai traiesc!”.
Matei ma asteapta la o masa. ne asezam pe terasa afara, c’est en septembre. matei se duce la veceu. raman singur si simt nevoia sa ma rog. dupa 12 ani. singura rugaciune pe care pot sa o leg este asta “doamne, ajuta-ma sa vad cerul”. matei vine de la veceu si tranteste o constatare: “futi nu futi, vrema pulii trece!”. bea bere si eu ma uit la el din profil. “ba, sapala-te-n urechi!”. ne intindem cu berile si trece de 11 noaptea. trebuie sa iau taxiul.
mama e bolnava si trebuie sa se opereze intr-o saptamana. si-a facut fisa de internare. am fost azi pe la ea la spital. plangea. eu n-am plans dar mi s-a lasat ceva greu in suflet. m-am uitat pe geamul salonului si am vazut luna octombrie in toata frumusetea ei mizerabila. Ii spun: “mama, eu acuma trebuie sa plec”. zice “du-te . aveti in frigider ciorba. daca nu va mai place poate va prajti niste cartofi”. Mama nu e un om strain. ma pupa si incearca sa nu mai planga. ajung acasa. tata sta in bucatarie si tace. “prajim niste cartofi?”. stam amandoi pe scaunele, aplecati deasupra galetii de gunoi si curatam cartofi. e foarte liniste in bucatarie. nici apa calda nu mai picura. Octombrie vine cu frigul si cu intunericul.
Urmeaza alte zile, cu ploi si soare, schizoidia mea se da peste cap, ma indragostesc repede si uit si mai repede. Ma intorc mereu la FER.
nostalgii cu matei: “mai tii minte, ca in primele luni dupa ce aparusera telefoanele mobile, primele doua secunde nu erau taxabile. si sunam si spuneam repede in doua secunde ce avea de spus. tu sunai si spuneai ce aveai de raspuns tot in doua secunde”. Matei cade pe ganduri, invartindu-si telefonul mobil pe masa lucioasa. “sa-mi bag pula, ce de vreme a trecut de atunci”. ne aducem aminte o gramada de chestii pana epuizam tot. “amerom teleamerica!” exclama matei victorios dupa multe clipe de tacere.
vin de la tara. scriu ceva siropos in gara la rosiori pe o foaie de hartie. am pierdut foaia aia. scrisesem chiar bine. Siropos da’ bine. da-o in pula mea. da-va-n pula mea. ce sa fac daca am pierdut-o? octombrie aduce schiorii in gara de nord. ajung devreme acasa. la usa blocului se joaca o gramada de copii, copiii vecinilor. sunt beat,(in tren am baut vin cu niste cetateni care s-au urcat la Vartoapele). Copiii simt ca sunt beat si incep sa urle fericiti-speriati. “ba, ce dracu aveti?” le zic. unul mic de vreo 4 ani, se gheraie cu un motan. il intreb ce face acolo. “e feraru, e pisicul nostru”, zice nevinovat.
Si apoi vine iarna, dau lucrari de control, si teze. o astept pe cristina, o colega de clasa, pentru ca sa ii dau niste carti de comentarii inainte de teza la romana. m-a rugat.
E sambata seara, stau in frig si astept. cristina e in oras cu niste prieteni de la alte clase. au fost la kfc si acum s-au urcat intr-un audi si merg intr-un club de la romana. in cele din urma gasca ei din audi ajunge la coloane. acolo astept eu anchilozat de frig. cristina sta pe bancheta din spate ghemuita in bratele unui individ. geamul se deschide cu bazait si dinauntru ies aburi.cristina aproape ca imi smulge cartile din mana. eu nu stiu daca sa-i spun “buna” sau “pa”. dupa doua secunde masina demareaza. ma duc acasa. e un frig de ma cac pe mine.
intr-o zi din vacanta de iarna ma trezesc la 12. home alone. “unde or fi ai mei? or fi plecat in concediu?”, ma hlizesc singur ca un bou. ai mei nu au mai plecat in concediu de 12 ani, de pe vremea cand ne plictiseam pe la olanesti cate 15 zile pe banii sindicatului. nu mai conteaza. sunt singur in toata casa asta. Bag capul in frigider si gasesc un borcan de maioneza, intind o felie de paine si musc. maioneza stricata, mi-e sila. arunc maioneza stricata in chiuveta si ma intreb: “Doamne, ce o fi pe conducta acuma?”. Dau drumul la televizor. Home alone, normal.
Prunaru nelu, un tigan batran, acordeonist vestit in tot vitanul, ma prinde in statia de tramvai. eu dau sa urc, el sa coboare. ne salutam. fara sa-l intreb unde a fost se simte dator sa-mi explice: “am fost sa tocmesc o nunta aci in dudesti”. ne despartim nu inainte de a-mi cere o tigara: “sa traiesti, sa-ti dea Dumnezeu sanatate” “si lu dumeata bre!”. strabat tot tramvaiul si ma proptesc la geamul dinspre cabina vatmanului. ma uit cum conduce. schimb tramvaiul la muncii si nimeresc langa doi muncitori care se intorc de la serviciu: unul mai cu bagare de seama il avertizeaza pe celalat: “asa e gelule, dar sa stii ca am vazut si paznici de noapte murind ziua” “una-i una, alta-i alta”, raspunde gelu.
Pe scara noastra, la patru, la doua camere, sta un domn singur.are mustata si toata vara umbla in pantaloni scurti-portocalii ca ai nationalei Olandei la campionatul european din 88. un singuratic. despre domnul asta se aude ca si-o ia la laba. Si cate si mai cate.
In alta ordine de idei, ajung sa ma introc de la FER intr-o marti pe la ora 6 si un sfert. consiliu de scara cu asociatia de locatari. am mintea tulbure de alcool si de ger insa tot mai prind ceva din discutie. tanti Anexa: “alartaieri ma-ntorceam acasa de la domn’doctor de familie si cand ajung in dreptul la noi la usa aud niste sunete asa ca de om. intru inauntru si il gasesc pe victoras al meu cu una cam de-o seama cu el” pauza. “si ce credeti ca-i facea aia lu baiatul meu?”. pauza. administratora si cele cateva femei care mai erau in scara raman traznite in asteptare, eu fara sa-mi dau seama, ma opresc ca sa aud finalul povestii. “ce credeti voi ca-i facea? i-o su-gea!”
nu e prima orgie din bloc. in urma cu ceva ani, tot etajul 5 a fost in centrul unui scandal sexual. suzuca (fata modesta, crescuta de bunica ei), mirabela si irina (mai cosmopolite), si-au dat intalnire la razvan acasa sa se uite la mtv. a venit si gabi cu o sticla de tanita (lichior de ciocolata) si s-a pus de o petrecere care a degenerat intr-un “gang bang” catastrofal. a doua zi stateam cu urechea lipita de usa si auzeam cu ecou urmatoarea discutie: sarmana bunicuta nevenindu-i a crede: “si cum mai elena, si suzuca mea era acolo?”. apoi raspunsul crunt: “da doamna ecaterina, era acolo si se futea mai abitir decat toate!”
Horatiu, un chitarist ratat de la mine din clasa ma invita in Club A de ziua lui. ca un facut, prietena lui l-a parasit chiar inainte de a-si sarbatori ziua. e dezamagit si dezamagitor ca o coarda rupta. “mara e singura fata pentru care am scris doua cantece. unu e despre cat de mult o iubesc iar celalalt e despre ca imi bag pula in ea”. fumeaza cu pofta dintr-un camel. il incurajz: “fumeaza horatiule, fumeaz-nainte”.
Din club A ma intorc abia spre dimineata cu primul tramvai. Un 34 friguros. Tot vagonul e gol dar eu ma asez in picioare, in spate la geamul vatmanului. Ma uit cum conduce, pe ce butoane apasa. La o intersectie de drumuri se intalneste cu un alt tramvai. Cei doi vatmani se saluta cu mana ridicata lenes de pe maneta si merg mai departe.
**
In general, nimic important nu se intampla, eu traiesc mereu intre septembrie si decembrie, intrebarile nu au nici un rost pentru ca oricum toate raspunsurile sunt la fel. Unii nu cred in sensuri unice, eu nu cred deloc in sensuri. Cred ca lucrurile sunt asa cum sunt si ca nimic nu se ascunde dincolo de prima vedere. astazi am stat in fata unui atelier de reparat radiouri gandindu-ma sincer “cine mai repara radiouri in ziua de azi?”. Cam despre asta e vorba.
***
cand s-a petrecut poza soarele rasarise chinuit prin ceata.era o boare de toamna, cred ca prima zi cu adevarat de friguroasa. eram in clasa I si tecusera cateva luni in care ar fi trebuit sa ma obisnuiesc cu colectivul, cu invatatoarea si, in definitiv cu noua viata pe care o incepeam. dar nu. devenea clar ca nu ma obisnuisem. asa cum nu ma obisnuisem nici viata pe care o traisem inainte, pe ulitele unui sat din judetul teleorman. paloarea de pe fata nu mi-o putea lua nimeni. imi purtam cu greu ghiozdanul in spate. poate veti crede ca dramatizez daca spun ca bretelele ma luau prizonier si ma duceau catre scoala igrasioasa si rece. stiti cum era. deodata, venea un domn cu mustata si aparat de fotografiat.
pozele s-au facut chiar in banca in care stateam. am fost catapultat afara de cineva, s-a intins repede o husa roz, gogescu greti a venit cu penarul, bragadiru dan a oferit stiloul, dinu eugen un caiet, si stan steluta mirabela cartea albastra. doamna invatatoare a incercat sa ma pieptene un pic cu palmele. a iesit un dezastru. “pionierule, soimule, ba, uite-te la mine”, mi-a strigat cineva si exact in momentul ala am auzit lumina.
la scoala nu prea vorbeam, nu eram cooperant. doar acasa imi placea sa ma joc cu adi fotbal pe cartonul cu nasturi si sa ne uitam la ora de muzica a lui iosif sava ca sa radem de vocea lui. insa intr-o toamna orarul meu nu s-a mai potrivit cu orarul lui adi. eu invatam dimineata iar el dupa amiaza. a fost sfarsitul. petreceam lungi dupa amieze de iarna trantit in pat, imbracat de scoala si nu stiam deloc ce ar trebui sa fac. era cam nasol.
nu primeam oracole de la frumoasele clasei, nu faceam karate si nici un alt sport, din varii motive ratam cam tot ce se putea rata in materie de iesiri cu clasa la munte sau la muzee si teatre, nu stiam sa desenez, citeam greoi, scriam urat, stergeam cu lama, pe strada mergeam lent si cu capul in jos, nu stiam nici sa dansez. doar fotbalul il jucam cu incrancenare, tot pe muteste dar cu capul sus, uitandu-ma mereu catre cine ar fi bine sa pasez. “uite-ma delceo, uite-ma” strigau pomanagii. jucam fotbal in fiecare pauza, orele de matematica si citire ma prindeau obosit si prafuit. plecam acasa nu inainte de a baga capul in banca sa nu fi uitat ceva, ieseam pe o alee cu multi castani, si apoi direct in soseaua mihai bravu, cu capul in jos, printre bisnitari si milioanele de patroni din romania copilariei mele. urmaream cu privirea daciile care fugeau incolo si incoace spre dudesti sau calea vitan.
era cam nasol
****
ea a ratat ultimul metrou si merge singura pe strada, la miezul noptii. pe un trotuar, stand pe vine cu o sticla mica de cola in fatza, o prostituata ridica vocea:”hei gagica, vrei sa-ti dau limbi in pizda? e gratis!”. ea zice ca nu. o benzinarie luminata cu verde. gagica intra in magazin si cere un pachet de camel. ca in filme cad frunzele pe langa ea. life’s sweet.
maniac: eu merg singur pe strada toata noaptea si caini imaginari ma ataca din toate partile. postasul bukovski avea dreptate, cine e mahmur 300 de zile pe an, ajunge la paranoia. sunt atat de speriat incat parul mi-a devenit cenusiu. niste zmei de berceni ar vrea sa ma controleze de bani prin buzunare: “mosule, marca ceva la fratele tau”. nu am nici un ban, n-am nimic, si-mi permit sa zic intr-o doara: “hai sa moara ma-ta”. sunt singur, noaptea, merg pe jos dinspre zona industriala a orasului catre centru. oare ce mi-a placut cel mai mult in viata mea? cel mai mult cred ca mi-au placut scrisorile de la irina.
*****
rodica (femeie usoara trecuta de prima tinerete) scoate cheile din geanta pentru a deschide usa blocului in care locuieste. cartier ghetto cu blocuri inghesuite. din scara de vizavi, ies doi barbati tineri cu unditele pe umar. doi pescari amatori care pleaca la balta cu noaptea in cap.
“rodico, fa, mai sugi pula?” femeia nu intelege si cu un gest barbatesc duce mana la ureche. pescarii chicotesc dar nu mai repeta intrebarea, isi dau ghionturi. usa blocului se tranteste in urma rodicai si exact in acel moment unul dintre barbati striga cat poate: “faaa, te mai leles?” dupa care izbucneste in ras. tot cartierul rasuna de veselia celor doi. rodica e in lift cu fruntea lipita de oglinda si urca.
te duc la aeroport, ia cu tine si inima inima mea. tu razi, eu las geamul jos si scot mana afara in inatuneric. motorul masinii tremura ca un caine schilod si taie cartierele in doua. e racoare de tot, pentru prima data dupa lunile de vara imi e frig. te duc la aeroport pentru totdeauna. Dincolo, cineva te asteapta.
ma intorc spre casa, las geamul jos, intunericul intra in masina. simt miros de lumanari aprinse. lumanari aprinse la marginea soselei. mi se face rau. ajung acasa si din hol ma duc direct spre usa de la baie. ii fut un picior, clanta izbeste peretele. ma aplec pe genunchi si vomit in cada. se face dimineata. tu esti in aer, eu am trecut pe langa lumanari topite pe sosea, oare cum va fi ziua care tocmai incepe?
******
fac exercitii de scriere. azi, despre deznadejde.
sunt sofer de troleibuz si azi mi-au sarit de doua ori corzile de pe firele de electricitate. mi-am pus manusile, am coborat. afara ploua, pe jos era apa de un lat de palma. am condus pana la 11 noaptea cu apa in pantofi.
sunt profesoara de italiana la o scoala generala din bucuresti. azi, un elev de clasa a VII-a, mi-a zis ca arat de parca “as avea fata in reconstructie” si toata clasa a ras. l-am dat afara dar… greseala. dupa un minut am iesit si eu din clasa. in lacrimi.
am 25 de ani. am picat de trei ori examenul de admitere la facultatea de litere. acum sunt zugrav. astazi am terminat un apartament. a venit propritarul, un ziarist la vreo 40 de ani, s-a uitat la tavan si a zis “…’aide pula mea”. n-a fost multumit dar mi-a dat toti banii. cand am plecat nu mi-a raspus la salut. merg spre casa obosit, cu gandul ca am 25 de ani si pana la varsta asta n-am facut nimic ca lumea.
sunt de cativa ani pensionata pe caz de boala. stau singura in casa de la 9 dimineata pana la 8 seara . citesc biblia. cand vin copiii de la lucru incerc sa mai vorbesc cate ceva cu ei dar sunt prea nerevosi. si obositi. eu ud florile din balcon, vad cum se face seara, intru in casa. citesc biblia. si imi vine sa plang.
am 17 ani. sunt pentru prima data internat intr-un spital si tot pentru prima data imi dau seama ce inseamna cuvantul pe care il asezasem in sertarul cu inutilitati: “suferinta”. ma intreb unde-i raluca acum, si unde-i i hristosul de care am auzit in biserica. ma uit ore intregi pe un geam de pe holul spitalului. e spre toamna, incep sa se micsoreze zilele.
numele meu este daniela. vand bilete de tren intr-o mica halta din judetul teleorman. zi de zi.
*******
in adolescenta mi-am innebunit salcamii din fata blocului cu strigatele mele imposibile. era in perioada cand prezenta cristi tabara stirile de la 7 ca esca era gravida.
pauza prelungita: sa scriu despre vremea asta? la ce bun? sa spun cum veneam intr-o dimineata dintr-un periplu pe la toate cluburile din regie?
bine!
era 7:30, orasul se spala pe ochi. atunci m-am intalnit cu mama la metrou. ea cobora scarile, se ducea la serviciu, eu urcam scarile, ma indreptam spre casa. eram si un nitel afumat, miroseam a tigari mai mult sau mai putin legale in tara noastra, aveam ochii crapati de de firisoare rosii, hainele stateau aiurea pe mine, smulse de animatoare, umezite de transpiratia euforiei, uscate de vantul diminetii. mama ma privea de sus doar pentru ca ea cobora si eu urcam. mi-a fost rusine de mine vazand-o cum pleaca la serviciu cu plasa aia decolorata intr-o mana si cu geanta pe umar. cu parul pieptanat in graba.
“ce clubber sunt!”, mi-am zis, cu aerul omului care constata ce fraier e.
n-am vorbit nimic atunci, asa cum n-am vorbit niciodata mai tarziu despre intalnirea asta pe treptele metroului.
pauza prelungita la capatul careia apas pe save si vomit violent in cosul de la recycle bin.
urmeaza diminetile petrecute intr-o bucatarie jegoasa. aud primele tramvaie si vorbesc singur cu voce tare “se pare ca au venit zorile”. incep sa cred ca asta e viata, asta pe care o traiesc eu, ea e viata. rostesc cu voce tare, pe scaun, langa aragaz, un verset din Biblie: “m-am facut tuturor totul”.
azi in somn: senzatie acuta de moarte. in mod normal in urechi aud continuu un fosnet pe care nu-l bag de seama, pentru ca face parte din mine. sangele care curge si fosneste prin vene. o secunda s-a oprit. s-a facut liniste si corpul meu s-a zdruncinat in pat ca lovit de un cutit. asa se moare. intr-o secunda. se face li-nis-te.
pentru ca veneau sarbatorile incepeam sa simt dureros fiecare beculet de pe magheru. iarna, bucurestiul e ca un fumator de havane. din bucatarie se vede fumul alb al furnalelor de la periferie care in mintea mea capata un nume precis: cet sud, capatul lui 135, campurile care trimt spre oltenita si giurgiu. esca era inca in concediu prenatal iar eu mancam paine cu margarina linco. si-mi innebuneam salcamii
o viesez acum pe profesoara de franceza vorbindu-mi despre dumnezeu in romana. strang amintirea pe holurile lungi ale spitalului, tarandu-ma “efectiv” catre o fereastra care da inspre stadionul dinamo. “Dumnezeu este acolo unde eu vorbesc singur, in gand, foarte foarte adanc in mintea mea. Dumnezeu asculta, dar nu face minuni atunci cand vreau eu sa le faca. N-a facut minuni ieri, nici azi n-a facut nici o minune, dar ma asteapta, Dumnezeu ma asteapta sa nu-l mai contorizez precum fac acum, si intr-o zi, o sa vezi, intr-o zi… “
e 6:00, orasul doarme si pentru ca e duminica va mai dormi mult timp de acum inaite. eu ma trezesc sa imi primesc medicametele. din vis raman cu acest vers de final pe care toata lumea l-a decretat drept cel mai frumos din istoria viselor : “…asa cum iubesc piratii fregatele incarcate cu aur”
let it go. renunt, pentru ca renuntarea este cel mai ca lumea sentiment.
********
erau dupa amieze de iarna vinetii in care lasati singur de parintii satieristi, eu si cu adi ne uitam cu barbia in pumni la lectii de fizica sau geometrie sau la ora de balet miercurea de la doua. jegoase duminici cu emisiunea atlas, posta redactiei si program de divertismet cu tanara cristina topescu.
lungi saptamani de scoala. orarul lipit pe interiorul capacului de la penar. penar cu magnet, rigla de 25 cm cu tabla inmultirii iar pe fata o imagine care se schimba in alta cand o misti usor. blocul de desen cu foile ondulate si intarite de stratul gros de acuarela. amintiri urate ca un peisaj de toamna ambiguu, ambiguu pentru ca desi intr-un colt se vede soarele, totusi pe hornurile caselor iese fum gri iar pasarile pleaca in stoluri ascutite. >>>>>>
secretul inavuabil al ghiozdanului ce poarta intr-unul dintre buzunare o lucrare plina de rosu ale carei litere sunt dilatate de lacrimi.
iata dragi cititori: zile penibile, o intreaga copilarie penibila. sfarsitul vacantelor de vara cand parintii ma luau de la tara inapoi la bucuresti. negru eram, cu unghii murdere si bine conturate de jeg, de muci intariti si pamant, mirosind tot a caine, cu palmele verzi de la cojile nucilor de de septembrie. scriind acum, ma simt din nou in dacie, pe jumatate adormit, cu barbia intre spatarele scaunelor din fata: imaginea bucurestiului venind dinspre alexandria, pe insearat, atintindu-mi privirea inspre nocturna aprinsa a stadionului Steaua.
cateodata, ducandu-ma inpoi in timp mi se pare ca imi pierd mintile. prabusire interminabila.
dar trebuie sa termin odata cu toata chestia asta. nu imi lipesc inima in fereastra asteptand sa ma premieze cineva pentru depresiile mele bolnavicioase.
*********
“In casa se vorbeste in soapta” esta un jurnal scris in ultimi ani ai comunismului de tanarul pe atunci scriitor, Stelian Tãnase “Singur. Aceeaşi strangere a stomacului. Cui sã dai un telefon ? Cui sã spui? Un gol acut în jur. Sint pagini gri despre”uzurã, obosealã cronicã, deznadejde, risipre, depre lipsa orcãrei speranţe a acestor zile lipsite de sens pe care le resimt ca o greutate de metal pe umeri. Ce sã scriu? Sunt prezente, traiesc în mine, mã mişcã, ma carã prin oraş, vorbesc în locul meu.” Si apoi citesc dintr-un roman al talentatei scriitoare doomiiste pe nume Caludia Golea. Dialog:. “- O vezi pe fata frumoasa de acolo? -Da. -A zis ca vrea s-o futi. Treci la treaba!” Si mai departe:” În Piata Amzei, pe Christian Tell, este o casa în renovare. În fata ei, munti de cocaina. Uau! Scot o punga si-o umplu.” Ce misto!
Ideea e ca noi astia, (uitati-va pe geam ca sa vedeti despre cine vorbesc) nu mai putem sa schimbam nimic. nici macar codul rutier aberant al politiei romane, nici macar politica editoriala a gazetei sporturilor care te indemana pe site: “fa-ti Gazeta!”. Nici macar… Avem doar impresia ca noi controlam macazurile vietii dar adevarul e in alta parte. Romania a intrat in UE asa cum se adaposteste un zugrav prins de viscol, intr-o cladire care, pana la urma, se dovedeste a fi o sala de teatru.”Am intrat pentru ca era prea frig afara” se scuza el, cu fata marcata de nedumerire si vinarom.
Trei ore mai tarziu:
Insa poate ca gresesc eu. Poate ca fara sa imi dau seama, multe din jurul meu se schimba si chiar oamenii tineri redecoreaza totul. Sunt intr-o sala de clasa. Am zeci de colegi care nu vor in ruptul capului sa ajunga saraci la 30 de ani. Si chiar despre asta se vorbeste, despre saracie.
Iar depresia fecunda de dupa alegerile din 2000 a fost inlocuita acum de spasme care alterneaza furia cu o stranie buna dispozitie: te uiti la gigi becali cum isi dezgoleste pieptul la televizor sau citesti in romania mare rimele lui vadim la adresa unui supliment al Romaniei Libere “ Aldine, sa-i bagam in fund grisine” si razi. Mori de ras. Te trezesti in hohote, in 2009, in sala de festivitati a unui liceu, cu stampia si buletinul, tragand dupa tine perdeaua.
dupa patru ani de deplasari prin lume am reusit sa-mi incropesc un top 20 al locurilor vizitate. il scriu aici, ca si cum ar conta la ceva.
1. Londra
2. Beijing
3. Praga
4. Amsterdam
5. Viena
6. Budapesta
7. Bruxelles
8. Minsk
9. Geneva
10. Madrid
11. Zurich
12. Lucerna
13. Frankfurt
14. Strasbourg
15. Lausanne
16. Berna
17. Liege
18. Nancy
19. Metz
20. Nyon
am primit acest e-mail. poate cei vizati vor ajunge, cine stie cum, sa-l citeasca aici.
Buna ziua,
Numele meu este Petcu Blanka si sunt medic stomatolog si cadru universitar in cadrul UMF Targu Mures. Va solicit ajutorul pentru a putea gasi prin intermediul dvs martori oculari ai accidentului de circulatie in care am fost implicata in data de 18 martie 2009 ora 17:30 la 500 de metri de iesirea din localitatea Potigrafu.
Miercuri, 18 martie 2009, conduceam pe DN 1, in directia Bucuresti. Eram singura in masina. In jurul orei 17:30, dupa localitatea Potigrafu, la limita intre judetele Ilfov si Prahova, un autoturism mi-a taiat calea si in incercarea de a evita impactul am pierdut controlul masinii si am iesit de pe carosabil intrand in coliziune cu un copac de pe marginea drumului.
Am declarat si Politiei ca o masina mi-a taiat calea si am incercat sa o evit. Cel care conducea acea masina nici macar nu a oprit desi sunt sigura ca a vazut ce rezultat a avut actiunea sa nesabuita.
Am avut noroc si nu am accidentat pe nimeni altcineva. A venit SMURD-ul si am fost transportata la spital, in Ploiesti. Stiu ca atunci cand am fost scoasa din masina, o femeie m-a ajutat sa imi strang lucrurile si mai multi oameni erau in jurul meu. In plus cineva a spus ca “nesimtitul, nici macar nu a oprit”. Acesti oameni au demonstrat ca exista in continuare spirit civic in aceasta tara si le multumesc enorm.
Ulterior, in timp ce politistii stabileau jurisdictia si alte detalii, fratele meu care a ajuns acolo in 30 de min, a aflat ca politia a luat o declaratie de la un martor ocular care a precizat numarul masinii care mi-a taiat calea.
Din punctul de vedere al politiei sunt singura vinovata, deoarece nu a existat un contact intre masina mea si cea care mi-a taiat calea. Politia nu imi poate oferi informatii referitoare la martori pana cand dosarul nu este incheiat – iar acest lucru poate dura si luni de zile.
Eu doresc sa deschid un proces civil si o plangere penala soferului din cauza caruia am suferit rani fizice si un soc psihic incredibil. De aceea fac apel la dumneavoastra pentru ca martorii oculari ai accidentul meu groaznic sa ma ajute din nou in incercarea de a scapa soselele de asemenea indiferenta si inconstienta.
Va multumesc anticipat!
Petcu Blanka 0723126207
robert penn warren a scris asa: “daca esti idealist, nu conteaza ce faci sau ce se intampla in jurul tau, pentru ca oricum nu este adevarat”.
“Eu nu-s nebun iubito. Nu te uita asa la mine.
Eu cred ca nimic nu e desertaciune. eu cred ca totul
trebuie pastrat. Nimic nu e vint. si pot pastra si vintul.
Intr-un strigat tenace si obscur, intr-o opozitie fundamentala
la neant, agatindu-ne cu ghearele si cu o sfinta furie
de fiecare obiect al lumii, azi se savirseste pe pamint
mirifica numaratoare a colectionarilor. Nu sint nebun.
Avem colectionari de periute de dinti, noi si uzate.
colectionari de cirlige pentru rufe. de umbrele. de
arcusuri.De masini de calcat. Colectionari de cranii.
de amintiri din catastrofele maritime, feroviare si aeriene.
colectionari de cuie. De cutii de brinza Camambert.
de bilete de loterie necistigatoare. De mustati. De carnete
de bal. de busoane pentru radiatoare. De proteze pentru
infirmi. Un american stringe insigne de politisti.
Un japonez stringe lame de chewing-gum.
O doamna aduna in flacoane nisip de pe toate plajele
si din deserturile lumii. Nimic nu e desertaciune.
Totul are un sens. Obscur. Coerent. Feeric.
Am in Trinidad un colectionar de amurguri.
O doamna e antologata (in aceeasi lucrare a lui Bandot, doua volume,
la fel de indreptatita ca o carte de telefon)
pentru a stringe amprente de pasi pierduti pe nisip
si in paduri. Jack Thompson, membru al asociatiei de colectionari din California, poseda 401 esantioane de
sirma ghimpata (inventata in 1250) din care 622 de varietati inventate pe tot globul, desigur.
Eu nu ma invrednicesc decit sa string libelule
si adjectivele obiectelor. acesta sint.
Sintem prea fragili pentru a nu fi tenaci.
adio, mi-a sosit supa si plec-cum scria Henri Beyle
catre Pauline, la 27 iulie 1812.”
tu esti vocea din off care imi imparte deciziile in bine si rau, iar eu doar un actor care nu asculta niciodata. seara as vrea sa adorm cum adoarme femeia din supermarket care pune etichete pe pungile cu banane. le face un nod, le asaza pe cantar, le lipeste o eticheta pe care o citesc aparatele de la casa. femeia din supermarket trebuie sa adoarma usor, obosita, trebuie sa adoarma ca un miner.
eu nu pot. astazi, cineva m-a poreclit “dodo” fiindca - zice – sunt pufos, adica gras. pana la sapte ani am purtat bretele. toti pantalonii cadeau de pe mine. eram slab, mic, negru si urat. altcineva m-a invitat in club, in week-end, pentru “a socializa si altfel”.
camera mea arata ca o camera de barbat singur, care nu socializeaza. vocea din off tace, nu stiu cu ce ar trebui sa-mi continui ritualul autodistrugerii. whisky sau votca?
rar, cand adorm, visez visele altora. noaptea trecuta am vazut doi copii gemeni in doua cosciuge identice, plimbate pe un bulevard de o armata de tineri care radeau in hohote. gemenii erau amandoi in costume negre. trei inmormantari intr-o zi: doi copii gemeni & o fata imbracata in mireasa. albul rochiei o facea si mai palida. viata mea a ajuns sa semene cu un film de david lynch.
te iubesc asa cum isi iubesc toti clovnii mastile care-i fac tristi, te iubesc absurd, ca pe o mina antipersonal care a obosit sa ucida, te iubesc deja de o vesnicie si douazeci de minute. un personaj dintr-un scurt metraj pe care l-am scris mai demult zicea ca Dumnezeu nu exista fiindca nu merita sa existe. personajul si-a taiat gatul intr-un gang. a fost aruncat intr-o margine de cimitir, fara cruce.
vocea din off tace. beau coca-cola. pe straduta dintre blocurile T30A si T30B nu trece nimeni. cand inchid ochii ma vad, ras in cap, intr-o puscarie din china lui mao. acolo macar nu te lasau niciodata singur. statea mereau cineva in spatele tau, ca sa stii ca esti tot timpul controlat. daca faceai trafic de droguri nu te bagau la puscarie. te impuscau, si familia trebuia sa plateasca glontul cumparat din bugetul republicii populare.
youtube-ul ruleaza trailerul filmului milk: ”patruzeci de ani si niciun lucru de care sa fiu mandru”. in camera asta sunt cam o mie de carti, toate inchise. deschid un carnet mai vechi si citesc: “dragostea dintre orbi. gandeste-te la asta”.
sa nu iesiti din turma. sa nu uitati sa va iubiti maine. aici ar trebui sa pun un ”!”, dar mi-e prea sila. si sa cumparati inimioare mari, de plus. sa v-o trageti corect calendaristic, la comanda. hai, v-am pupat. ma duc sa vomit.
paznicul pationoarului din parcul cismigiu tragand cu urechea, din ghereta lui, cum canta indragostitii slagare pe o banca, noaptea, cand e prea tarziu si pentru inceput, si pentru sfarsit,
o fotografie alb-negru cu o femeie foarte frumoasa (in sepia, femeile erau – toate – frumoase si ciudate, ca acele tzarmuri unde nu poate exista decat un anotimp)
sau
un tobosar batran si drogat care-si vinde bateria pentru hero, gen.
astazi, cand am vazut, pe bulevardul republicii din ploiesti, cum se reflecta turla catedralei in marele sediu de otel si sticla al petrom mi-am amintit. in prima zi de scoala, tovarasa invatoare ne-a pus sa desenam. in ultima zi de scoala, din clasa a patra, ne-a dat acele desene inapoi. al meu era cel mai urat.
un desen urat, cu o casa stramba , cu un horn stramb, pe care iesea un fum stramb, ‘pictat’ cu o carioca albastra. tristetea e o parte din mine si n-are rost mai fug. m-a ajuns peste tot. oriunde am fost, a fost cu mine, ca un caine credincios si patetic, ca paharul mereu gol al betivilor.
raman acelasi, indragostit ca un idiot, ca maskin sau quijote, de aceeasi femeie, de ani si ani de zile, si mai ales nopti, cu creierul strabatut, ca piata rosie de tancuri la parade, de personaje ciudate. se invart in mine clovni, curve, adolescenti emo, rockeri obsedati de nirvana, drogati, aurolaci, batrani si copii stirbi, femei urate si tinere in fuste mini. emma bovary c’est moi, aussi.
o tableta care a aparut ieri si pe rocultura.ro:
zilele care au schimbat lumea
un tanar a scris de curand o carte despre traumele politice ale generatiei noastre. n-am citit-o, dar cred ca e proasta si fandosita ca una dintre colegile mele din clasa I. e proasta, pentru ca tanarul asta e din generatia mea, iar noi…
eu cred, ca si j.m barrie, ca nimic din ce ti se intampla dupa 12 ani nu mai conteaza cu adevarat. dar cate nu (ni) s-au intamplat pana la 12 ani. am trait revolutia, democratia, piata universitatii, mineriadele, ilesciadele, mondialul visului american.
dar la inceput, nimic din lucrurile din viata oamenilor mari nu conteaza cu adevarat.
cand aveam sase ani mi s-au intamplat mai multe minuni. dupa vacanta de iarna, tovarasa invatatoare zelerin paula a devenit doamna invatatoare paula zelerin. si oamenii au inceput sa zambeasca mai mult.
pana atunci, insa, cu mai bine de o saptamana inainte sa apara mos gerila pe scari, nu pe horn (venea de anul nou, si doar asta ma interesa pe mine), constantin nicolae, celebrul nea nicu, erou anonim in blocul c2, scara a, de pe aleea zorilor, nr.4, dintr-un cartier cenusiu dintr-un oras de la capatul lumii, s-a napustit pe usa apartamentului nostru de doua camere, gen “vagon”. “nu beti apa, e otravita. a zis la radio ca e otravita!”. eu tot speram sa fie mos gerila.
incepuse revolutia. mai tarziu un nene, mircea dinescu, tipa din televizor ca “am invins”. dictatorul fugise. eram impreuna cu ai mei, ghemuiti pe canapeaua din sufrageria familiei bobea, de la 4, singurii prieteni ai parintilor mei din blocul c2, scara a, de pe aleea zorilor, nr. 4.
ai mei sunt profesori. de matematica. au lucrat 23 de ani la aceeasi scoala generala de provincie, unde au fost repartizati. nu i-am vazut niciodata mai speriati ca atunci cand din debaraua familiei bobea a cazut o portocala (!), in noaptea aceea. erau convinsi ca teroristii au aterizat pe acoperis, croiti sa ne curete. n-a fost asa.
si de craciun a nins.
anul urmator am mers cu tata pe niste strazi mari, cum nu mai vazusem niciodata. bucurestiul era un oras urat ca un sobolan. era gri si ploua. la universitate erau oameni mari barbosi si pletosi, de parca aveau peruci cum vazusem la o femeie nemaritata. si oamenii astia stateau in niste corturi.
unele cladiri aveau muscaturi in ele. tata mi-a zis ca de la gloante si ca gloantele au vrut sa omoare oamenii aceia pe care ii priveam cu o placere de neinteles. atunci am vrut sa ma fac mare pe loc. asa credeam eu ca nu o sa imi mai fie frica. cladirile erau muscate de gloante, poate d’aia stau oamenii in corturi, mi-am zis.
copilarii.
mai tarziu am vazut, tot la televizor, cum niste oameni negri, carora tata le zicea mineri pentru ca stateau in mina, oameni ca aceia din abecedar, bateau oamenii mari si barbosi de la universitate. asta nu mi-a placut. cred ca i-a durut, cum dor injectiile (moldamin) facute de acele fiinte oribile carora li se spune, naiba stie de ce, ‘domnu doctor’. domni pe naiba! niste monstri si urati, si rai. urati si rai ca shredder din testoasele ninja.
iliescu de atunci mi se pare batran, cum mi se pare asta de acum tanar. parea un batranel cumsecade. inca nu intelegeam.
pana la 12 ani mi s-au intamplat toate lucrurile importante: am jucat pati-pat si ruble, am avut milioane de surprize de la gumele turbo, mi-a umflat mache ochiu cu un croseu de stanga, am vazut stele verzi si mondialul din ’94 la un televizor partial color, am condus locomotiva lui nea virgil, am avut gagici mi-nu-na-te si bicicleta bmx mov, postere cu fotbalisti straini din saptamanalul ‘fotbal plus’, calculator cip 3, adidasi cu leduri si tunsori roxette.
mai demult am cunoscut un baietel care avea un tata mester. tatal lui stia sa repare tot ce se strica: mitraliera de jucarie, arcul, sagetile, undita. intr-o zi, pisica familiei a murit. baietelul a plecat de acasa, pe ascuns, cu matza intr-o plasa de rafie. a dus-o la atelierul lui taica’su. a intins-o pe masa si i-a spus cu vocea stinsa: poti sa o repari, nu?
n-a putut.
n-am citit cartea despre traumele politice ale generatiei noastre. si nici n-o sa o citesc. nu-mi plac mofturile. revolutia a fost cand tovarasa invatoare zelerin paula a devenit doamna invatatoare paula zelerin.
zilele care au schimbat lumea sunt altele.
SocialVibe