You are currently browsing the category archive for the 'muzica mea' category.
A plecat vagabondul vietii mele. Numai cu viata de actor, niciodata nu a glumit. A fost actorul pe care l-am iubit cel mai mult. Am vazut Filantropica de 12 ori. De opt ori pentru el. Dumnezeu sa-l odihneasca.
Mall-ul din Vitan nu e cel mai potrivit loc, dar trebuie sa fiu aici. Chiar trebuie. Povestea a inceput demult, odata cu 90, anii frumosi. A inceput cu o caseta audio, prima mea caseta audio, cu o coperta trasa la o imprimanta cu ace. Sunetul avea gajaitul acela care s-a pierdut. Muzica auzisem doar la gramofonul lui tata. Dansasem cu Elvis de cand nu stiam sa merg prea bine, il iubisem pe Freddie. Eram Freddie. Si eram pregatit. Cand m-am intalnit cu Michael inca impuscam copii pe scara blocului. Ziceam “pac-pac” si impuscatul se trantea la pamant, ca si cum ar fi murit. Eram in scoala primara, aveam blocul C2 si nu-mi trebuia mai mult. Nici acum nu mi-ar trebui, doar ca Dig, Cata, Costica, Adi sunt oameni mari, cu familii, si sunt asa cum sunt oamenii mari. Fabrica a murit pe bune, sirena nu mai suna in fiecare dimineata la 7 si, sincer, nu sunt toate chiar la locul lor. De fapt, ca sa va spun tot adevarul, umblam si pe dedesubt, prin canalizare, uneori cadeam toti in cacat, mergeam asa murdari si ne spalam la cismeaua de dincolo de calea ferata. De la Heal the world am stiut ca am gasit ceva ce nu se pierde.
Saptamana trecuta cand am vazut This is it n-am vazut un barbat slab, muribund si aproape fericit. Am vazut caseta mea Dangerous. Si mai departe l-am vazut pe tata dandu-mi primul meu disc de vinil, un Thriller adus de la bulgari, primul meu CD, Blood on the dance floor. Un player pentru CD-ul asta mi-am luat cativa ani mai tarziu.
Michael e batran, are peruca, vorbeste politicos, repeta cuvinte ca in prostiile motivationale cu care isi trateaza oamenii noi depresiile. Eu nu vad asta. E un sfarsit de octombrie, 1992, eu sunt intr-un spital de langa Sinaia si vad la un televizor mic, alb-negru, ca el a venit la Bucuresti. Nu voi fi acolo, cateva minute mai tarziu merg la baie si plang asa cum baietii nu au voie sa planga.
Michael e tot batran si slab, poarta multe haine sa ascunda asta, cum am purtat si eu toata adolescenta, pana tarziu, cand am depasit 50 de kilograme.
Am 13 ani si n-am curaj sa o invit pe Felicia la dans. E ziua colegului, se aude “What about sunrise?”. A inceput Earth Song si eu nu am curaj. Pe un perete, intr-un apartament din judetul Prahova, un poster cu Michael Jackson inca negru a stat pe perete pana cand hartia s-a ingalbenit si s-a rupt singura. Michael Jackson, batran, canta Human Nature. Eu ascult The girl is mine cu Razvan. El e deja a opta si tot ii place. Human Nature nu s-a terminat. Vizitez casa lui Catalin Dinu, fanul perfect, asa cum vizitezi un muzeu.
Michael danseaza, duce o mana la spate. E multa durere in This is it si eu nu o simt. E 14 septembrie 1996 si sunt, cu tata, pe cel mai frumos stadion din viata mea. Am o geaca neagra, de piele, singura mea geaca neagra de piele si parul aproape lung. El e acolo, pe scena, in hainele lui rosu si negru, si opreste un tanc. Nici concertul History nu s-a terminat. Urmeaza amanuntul patetic: si nu se va termina niciodata. De aceea am plans pe 25 iunie 2009, de dimineata, cand Madalina m-a sunat si mi-a spus asa: “Tu ai auzit ca a murit Michael Jackson?”, si mai tarziu, in ziua aceea, in redactia ziarului meu si intr-un studiou de televiziune.
Sunt multi tineri acolo, pe ecran, il aplauda. Michael e tot timid, se fastaceste. Eu umblu pe o strada din Paris si citesc “Nous n`avons plus Paris Match. Michael est mort, mais la vie continue. Yuppi”. Zambesc. Acum poarta ochelari si priveste cum ar fi trebuit sa fie showul de la Londra, eu sunt aproape de metrou, la gara, muzica lui vrajeste sufrageria. Urmeaza niste colinde. Laura rade. Michael vorbeste despre cei cativa ani pe care ii mai avem ca sa salvam lumea, eu le vad pe toate femeile pe care le-am iubit razand asa cum au ras doar cand maimutaream moonwalkul. Urc pe o scena de karaoke, incerc o melodie cu Daniel si nu prea ne iese. Ne intoarcem la berile noastre, privim inapoi spre o vacanta de vara, apoi pe telefonului lui sofisticat. E un flashmob din Stockholm.
Curg toate literele pe ecran, ma ridic si ma sprijin de un perete alb. Pe fotolii, printre pungi de popcorn si cutii de cola goale, au mai ramas sapte oameni. Pe penultimul rand, o fata, n-are mai mult de 20 de ani, plange. In primul rand, trei pustoaice aplauda si incearca un sincron. C eilalti nu fac nimic. Tac si privesc in gol, ca la o inmormantare. Sunt si nu sunt acolo, peste ei cad orele acelea cand am asteptat pana s-a auzit “Nevinovat” la toate capetele de acuzare. Cred ca a fost dragoste, pentru ca nu m-am indoit, nu m-am temut si am crezut. Colectia de intamplari bune si rele care se cheama ca a fost viata mea a avut nevoie de vocea lui. A fost fondul sonor pe care am iubit, am sperat si am visat. “Asta fac eroii”, spunea o cantareata de succes. Michael Jackson a fost eroul meu imperfect si fantastic.
Sunt ultimul care iese din cinematograful acesta si n-am vazut filmul This is it. Poate ca magia de aici vine.Au rulat amintirile noastre cu Michael. Ceva intim, o melancolie cumplita, care n-are nevoie de cuvinte. La urma s-a lasat o ceata urata. Am adormit tarziu ascultand asta. Cred ca am omorat cativa pirati in noaptea aceea.
SocialVibe