You are currently browsing the category archive for the ‘nostalgia’ category.
În anul 2011 am împlinit primul deceniu de când nu mai sunt licean. A fost şi o petrecere, cum se face. Colegii mei şi-au prezentat, aşadar, public bilanţul: mulţi au copii, au devenit solvabili, au meserii respectabile şi bine plătite, maşini şi case, sunt fericiţi şi cred au reuşit să-şi câştige toate războaiele.
Unii, nici ei puţini, s-au dus acolo, dar au trişat, şi-au dat viaţa cu sclipici, au fumat cu sete şi au băut cu furie, au avut erecţii violente, s-au îmbătat şi au minţit. La urmă, singuri, fluturii de-o noapte au plâns ca nişte oameni deja prihăniţi şi bătrâni.
Mai suntem însă şi noi, ceilalţi, noi, cei care nu avem nimic, deşi nu am avut totul. Evident, noi nu am petrecut. Vă rog: nu ne judecaţi înainte să vă trăiţi deznădejdea! Cândva, vom fi oricum ramoliţi sau alcoolici sau schizofrenici sau metafizici, deci resemnaţi, împăcaţi cu trecutul şi cu deşertăciunea. Cândva, vom spune „eu nu mai sunt, eu am fost”, şi această cădere este inevitabilă.
Era un anotimp fără nori. M-am gândit îndelung atunci, m-am gândit îndelung la acest deceniu obsedant, la tinereţe: cândva eram patetic, fără să fiu cinic. M-am gândit la dragoste. La noi, dragostea este un substantiv comun şi feminin, şi e bine. „Dragostea” este un cuvânt frumos.
Istoricii ştiu cum s-au trecut imperiile unele pe altele, le ştiu înălţările şi le ştiu prăbuşirile. Au fost asirienii, au fost babilonienii, au fost perşii, au fost grecii, au fost romanii, au fost…
M-am gândit la dragoste şi la femeile pe care le-am iubit. Au venit toate ca o promisiune de eternitate şi au plecat lăsându-mi ruine, cicatrici şi amintiri. Nu pot uita cum eram atunci, în epoca aceea sau aceea sau aceea. Nu pot uita.
Le caut uneori pe reţelele de socializare unde nu am socializat niciodată. Le privesc fotografiile – ele sunt? Bineînţeles că le mai iubesc, doar că este o iubire trecută, deci vindecată, care nu mai aşteaptă nimic. Le văd cerşind complimente, au conversaţii de natură obstretrică, sunt adorabile şi sunt absurde, sunt atât de cochete şi de admirate, suntem atât de străini. Trăiesc pe alte continente, poartă alte nume, au soţi, au fii (toate au fii).
Mă uit în ochii tăi. Tu eşti?
Şi se face altă vreme, şi suntem împreună într-un parc dintr-un cartier de la marginea asta a pământului, şi tu nu mă mai iubeşti, şi eu urăsc lumea întreagă, şi plouă, şi eu nici nu observ că plouă, şi mă simt ca în cel mai prost film al lui Hitchcock, şi mă simt mizerabil, ca în cea mai proastă poezie romantică, şi în curând vei pleca, şi eu te voi lăsa să pleci. Va trece apoi un an, vor trece doi ani, va trece totdeauna, ne-am despărţit şi încă ne despărţim, şi ajungem aici, la sfârşit, şi sunt solitar, şi egoist, şi învins. Am avut odată o clepsidră în care ţineam orele dinainte să ne întâlnim. Am pierdut-o, am pierdut destul, să ştii.
Mă uit în ochii tăi – nu demult, sau poate că totuşi a fost într-o altă viaţă, pe când eram un mistic sau un dictator sau un negustor sau un bandit, nu mai ştiu – aş fi ucis pentru ei. Acum îi regăsesc ironici şi feroce. Când eşti prea lucid, melancolia nu mai salvează nimic, când eşti prea lucid, nimic nu mai salvează nimic.
Nu e bine să fii lucid, e bine să fii tânăr şi îndrăgostit, e bine să crezi într-o femeie şi în minciunile, şi în adevărurile ei insuportabile. Nu e bine să asculţi când ţi se spune „Pleacă!”.
Tu eşti?
Nu e aşa că noi am făcut dragostea?, mă trezesc întrebând, ca ultimul pămpălău. Dar nu există răspunsuri, şi se face noapte, şi te văd parcă iertându-mă şi adormind, tânără şi fericită pentru tot restul timpului.
Nu ştiu când au trecut aceşti zece ani, parcă a fost toată istoria aici, cu imperiile ei înălţate şi prăbuşite, între iubire şi ruine, şi iubire şi ruine, şi iubire.
Şi mâine abia începe.
De la Adam şi Eva, din Geneză, s-a scris enorm despre iubire şi, desigur, insuficient. Scott Fitzgerald reuşeşte să rezume în „O, vrăjitoare roşcată!”, în doar cincizeci de pagini, ce este veşnic şi în dragoste, şi în suferinţă.
În biblioteca personală, „O, vrăjitoare roşcată!” stă alături de „Dragostea în vremea holerei”, căci aici totul este magic, deşi nu este patetic. Timpul care se cheamă că a fost viaţa unui librar oarecare îndrăgostit de o femeie excepţională, o dansatoare, o vrăjitoare!, deci, inaccesibilă lui, trece demn şi inutil, aşa cum obişnuiesc să treacă vieţile noastre, aproape toate.
Dragostea pe care Merlin i-o poartă lui Caroline, căci dragoste este, deşi nu este binevoitoare, pizmuieşte, se laudă şi se trufeşte, se poartă cu necuviinţă, caută ale sale, se aprinde de mânie şi gândeşte răul, chiar şi aşa, neîmplinită, nu este nici cea mai curată, nici cea mai frumoasă din istoria iubirilor, dar este autentică.
Aşa se îndrăgosteşte un bărbat – atunci când cuvintele aleargă spre el, ţipând să fie folosite, cele mai bune cuvinte ţipând să fie folosite, deşi nu sunt niciodată. Şi, mai ales, aşa iubeşte un bărbat o femeie pe care nu o poate avea. Aşa, căsătorindu-se cu altcineva, ascunzând sub haine decente mărturia a ceea ce este de fapt, ajungând, naiba-ştie-cum, la treizeci şi cinci de ani şi apoi petrecându-şi ultimele trei decenii retrăgându-se din viaţă, abandonând întâi tranşee, şi apoi războaie, consolidându-şi poziţia în clasa de mijloc, privind, resemnat, viaţa fiului său, jucată la bursă, devenind, în cele din urmă, prea bătrân şi pentru amintiri, contemplându-şi totuşi tot timpul acesta pierdut şi sperând, adesea în zadar, că raiul există.
Cu excepţia notabilă a lui Ian McEwan, nu cunosc niciun scriitor care să înţeleagă timpul aşa cum l-a înţeles Scott Fitzgerald. Este, probabil, cel mai inteligent cronicar de vieţi fantastice, dar irosite. El, Scott Fitzgerald, a intuit că acolo sus va veni întâi deznădedjea, că zgârie-norii vor fi, cu anii, tot mai pustii, atât de singuri şi de mizerabili că nu ţi se poate face altceva decât milă. El, Scott Fitzgerald, nu se conformează, nu apelează la morală, căci ştie că, oricum, nu contează. El povesteşte. Pe ultima copertă a uneia dintre cărţile sale a scris aşa: „Omule, o vei iubi! Citeşte-o aici, ascult-o la fonograf, coase-o la maşina de cusut”. Fonograful a murit, nici foarte multe maşini de cusut nu mai sunt. Dar povestirile, ei bine, povestirile sale încă fac minuni.
Jeremy Clarkson are inteligenţa fundamentală, tot mai rară astăzi, de a nu se lua în serios, fără să devină astfel nici superficial, nici stupid.
Nefiind ocupat cu construirea propriei statui, are suficient timp să gândească înainte să scrie care e treaba cu lumea. Căci ce face Jeremy Clarkson este un stand-up comedy refugiat în ediţia de duminică a unui ziar londonez, un stand-up journalism, dacă nu stand-up litterature, stand-up, oricum.
În primul rând, Jeremy Clarkson nu are înţelegere faţă de laşi. Cum ar fi fost dacă însuşi Columb s-ar fi încuiat în casă, fiindu-i prea frică să traverseze Atlanticul? – se întreabă Clarkson şi are dreptate să se întrebe. Fiindcă nu vrea să trăiască printre pămpălăi, Jeremy Clarkson face repetate şi disperate apeluri la vechiul cod al onoarei bărbăteşti. Ceea ce nu înseamnă că îşi reprimă melancolia. Nicidecum. Cel mai frumos text al său este, bineînţeles, acela în care îşi caută tinereţea pierdută, vremea când timpul trecea ca un solo de saxofon, timpul când discurile erau încă lungi şi Pink Floyd era încă Pink Floyd, şi era de-ajuns asta.
Aşa că Jeremy Clarkson nu are răbdare cu toate acele clişee penibile în care eşuează capitalismul, de pildă cu obsesia pentru imagine. Îşi va angaja, totuşi, o fătucă să-i facă PR-ul în faţa propriilor copii: „Tăticul vostru vrea să staţi treji toată noaptea şi să mâncaţi ciocolată, dar mămica zice că e ora de culcare”.
Apoi, e politica. Pentru Clarkson toată vorbăria asta cu Uniunea Europeană nu înseamnă nimic atât timp cât nu suntem în stare, pe ditamai continentul, să punem naibii o priză stas. În ceea ce o priveşte pe Regina Angliei, să ştiţi că nici ei nu îi e uşor. Nefiind Victoria Beckham, Regina nu îşi poate sparge banii pe toate prostiile şi e prea prinsă cu jobul ei – să facă la nesfârşit cu mâna mulţimilor – pentru a avea, cu adevărat, o viaţă. Lui Jeremy îi pare sincer rău că e aşa.
Mai sunt, desigur, şi toate aceste maşinării sofisticate, faţă de care Clarkson are o sensibilitate exagerată. El e dintre aceia care la scufundarea Titanicului plânge întâi frumuseţe de navă şi doar la urmă victimele ei pasagere.
Nu e inutil să aflaţi că Jeremy Clarkson a vânat beat vulpi, ar cumpăra o statuie în care Hitler brutalizează o focă, nu a urmat nicio facultate şi îi e ruşine cu asta, nu se sfieşte să spună că Mandela nu-şi merită piedestalul. Şi tot el a scris cel mai surprinzător omagiu pe care un britanic l-a adus naţiunii germane: „În mod normal, fotbaliştii lor îi fac pe ai noştri să pară nişte handicapaţi”.
Nu e povestea unui gras care îmbătrâneşte, cum îmbătrânim cei mai mulţi dintre noi, nici moguli, nici cerşetori, undeva în josul clasei de mijloc.
Nu e povestea unui George oarecare plecat să îşi împlinească un vis din copilărie, visul îngropat de viaţa care a trecut cum trece viaţa – ca şi cum ar fi o clipă, una singură. Nu e.
Acest George Bowling al lui George Orwell este un profet solitar, care nici nu se mai oboseşte să explice lumea, fără să obosească totuşi să şi-o explice sieşi. George, grasul, măruntul agent de vânzări din anii ’30, el, care ar supravieţui oriunde, fără să se ridice, dar şi fără să coboare, târându-şi, cu o oarecare demnitate, şi burta, şi ratele, el, cel cu care femeile străine s-ar mai culca doar plătite bine, el, tatăl a doi copii minori şi enervanţi, înţelege înaintea celorlalţi că viaţa nouă nu merită trăită, dar că nu e nimic de făcut şi o trăieşti.
El înţelege că va veni, din nou, războiul mondial, că între oamenii morţi şi gorilele vii nu mai există nimic. George Bowling vede suburbiile erupând vulcanic, bărbaţii purtând costume tot mai scumpe şi pălării tot mai elegante, vede capitalismul distrugând vechea Anglie, şi nu doar atât.
El pleacă la pescuit, înspre ceea ce a fost cândva Lower Binfield, satul copilăriei sale. Îl va găsi, fără să îl regăsească. Lower Binfield e de nerecunoscut. Călătoria cu George Bowling spre Lower Binfield încetează, o înţelegi cu fiecare frază, să rămână simplă. Călătoria aceasta este călătoria oricui (şi dintotdeauna) înspre copilul care a fost. E călătoria care îţi arată cât de mult s-a pierdut şi cât de puţin s-a câştigat, cu timpul, cu anii, cu viaţa. De aceea, „O gură de aer” se va citi, cu aceeaşi emoţie, până la sfârşitul care trebuie să vină.
„O gură de aer” este, o spun toţi criticii cu lecturi serioase, romanul care prefigurează explozia de geniu din „Ferma animalelor” şi „1984″. Nu îi combat, dar nici nu îi cred. „O gură de aer” este altceva, mai mult, oricum.
„O gură de aer” ajunge acolo unde puţine scrieri au ajuns – dă un răspuns rezistent, îl cred chiar etern, la mai vechea întrebare: „Ce este, de fapt, omul?”.
poetul
SocialVibe