You are currently browsing the category archive for the ‘poezii’ category.
“Pentru ca nimeni nu-i ca tine, nimeni nu-i ca mine, doar noi doi acum pe pat incercand sa fie bine/ Pentru tine cobor pe strazi ca sa fac bani/ pentru tine acum 3 ani am luat 15 ani”
Sile Camataru, interlop major si poet minor.
tocmai am visat acest vers: “cu bucuria cu care fiecare mama isi omoara fiecare copil, inca de la nastere”
apar si eu in cartea asta, desi nu am vreun merit. nici macar nu am ajuns la lansare. andrei ruse , cu care nu m-a intalnit niciodata, s-a ocupat de lucrurile astea. oricum, nu ratati volumul. nu e cazul meu, dar sunt acolo si poeti buni.
vedeti voi, dupa cum scria si george toparceanu acum o suta de ani, de cand poetii s-au prostit, amorul nu mai e la moda. asa ca…
La 30 august 1974, in orasul Paris s-a petrecut ceva
de groaza si de minune: a murit un ziar.
Cand oamenii mor, ziarele publica ferpare,
lumea se intristeaza,
toata lumea citeste ferpare.
Cand ziarele mor, oamenii nu se duc la cimitir,
nu se duc la florari pentru coroane, nu se roaga,
nu se imbraca in doliu, nu redacteaza ferpare, in general
nu se prea plange, cativa urla, da, de furie si de durere,
cerand razbunare, ca acest director al ziarului mort:
“Combat a fost unul din ultimele ziare capabile
sa emotioneze, capabile de nebunie,
Combat trebuie razbunat”,
dar cei mai multi isi vad mai departe de
jurnalele lor intime, ignorand legatura dintre jurnalul intim
si cel de la chiosc, numai ca in ziua de 30 august 1974,
ultimul numar al ziarului Combat, nr. 9376,
ziar dupa care si eu alergam prin Bucuresti,
(fiindca era ziarul inventat de Camus,
rasucit intre revolta si rezistenta,
si inima-i statea la stanga, ca la orice om normal
si formatul sau de foaie clandestina si paupera
se potrivea de minune in buzunarele mele
intre Mirror Sprint si Lettres francaises)
si-a inventat la moartea sa
o formula de ferpar fara precedent
pe prima pagina un singur titlu:
“Tacere, ne scufundam!”,
iar in interiorul ziarului, patru pagini albe,
ferparul alb,
alb ca versurile in care incerc disperat sa strang proza
lumii,
alb ca neputinta mea, ca fata-mi nevrotica la auzul mortii lui Combat,
alb ca desertul dezgustat de strigatele omului,
intr-atat de alb si tragic, de mut,
incat tirajul cotidian si mizerabil de 30 000 de exemplare
s-a epuizat in cateva ore, succes de groaza si minune,
ceea ce a facut necesara tiparirea unui tiraj suplimentar,
de inca 40 000 de exemplare, vanzatorii de ziare parizieni,
uimiti, afirmand ca niciodata ziarul Combat n-a fost atat de
cerut ca azi, la ultimul sau numar, in ziua disparitiei.
Cati oameni vor sti sa moara ca ziarul acesta,
lasandu-ne o ultima zi luminata
de un soare sublim, strecurat in luminisul batran
al sarcasmului?
(…)
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher
nu mai e nimic aici
sunt o casa parasita
bantuita de stafii
nu peste mult
am sa cer ajutor specializat
voi urma sedinte de terapie
cu psihologi scumpi,
ca un manager de multinationala
o sa ma asez pe canapea
si sigur vor gasi ceva in trecutul meu
poate, in copilarie,
care sa explice de ce n-a mai ramas
nimic aici.
ma vor pune sa povestesc tot
tot.
si eu voi insira amintiri
una langa alta, langa alta, langa alta
pana la un sfarsit previzibil
n-am sa le spun nimic despre buzele tale
pe marginea unei cani cu ceai rosu
despre cum aratai tu cand
te-am vazut ultima oara,
printr-un geam de taxi,
cand pe bulevard se turau motoarele
se vor hrani din durerea mea
ca sanitarii cu rahatul
de pe fundul acvariului.
nu mai e nimic aici
sa umple golul care ma soarbe
cum ar sorbi un sarac o supa calda.
nu mai e nimic aici
lumea, ca un rechin, va merge
mereu inainte.
lacrimile mele in tramvaiul 16
nu inseamna decat slabiciune
milioane de oameni cu inimi ranite
pe care nu le poate vindeca nimeni
de la iisus hristos incoace
&
fiecare se crede un auster sau un roth
si nu e.
uneori ma uit peste stiri vechi
astazi am aflat ca primul rol al monicai belluci
a fost in anul 1992,
o scurta aparitie in filmul “dracula”.
daca as putea alege
as alege sa fiu un barbat normal
care se gandeste la sex o data la fiecare sase secunde.
e deja noapte
&
nici n-am apucat sa-ti spun
de ce te iubesc.
Traian Băsescu este, oricât de ironic ar suna, un observator.
Pentru că se uită mult „pe televiziuni“, preşedintele a sesizat comportamentele deviante ale unei anumite părţi a presei. Probabil partea pe care cresc, scăpaţi din mâna de fier a puterii, găozarii, păsăricile, ţigăncile împuţite şi copiii de 26-30 de ani, nişte tinere vlăstare bolnave, nepenetrate de înălţătorul sentiment al iubirii de patrie. Aşa grăit-a Băsescu: „Am observat că una dintre pasiunile, sporturile naţionale în momentul de faţă, pe televiziuni, în presă, este să îţi jigneşti ţara, şi o denigrează cu o plăcere aproape inexplicabilă pentru oameni născuţi în România… Sunt copii de 26-30 de ani sau oameni în toată firea care vorbesc cu dispreţ de ţara lor la televiziunile româneşti“.
Tabloul e clasic. Întâiul bărbat al neamului observă şi nu-şi poate explica. Cine să fie de vină? „Agenturili“? Globalizarea? Americanii? Criza? Tonomatele?
Fraza prezidenţială e amplă şi exactă. Traian Băsescu nu poate înţelege că asta e regula elementară a jocului democratic: să gândeşti şi să te exprimi liber. Şi, da, să ţi se facă greaţă.
Patriotismul în România a fost prost definit, prost predicat şi prost asimilat. Şi nimeni nu s-a mai obosit, după ’89, să scuture mănunchiul de idei încremenite care ar trebui să ne facă „mândri“. Încă ne plimbăm prin muzeul îngheţat în timp la nivelul Evului Mediu, prin galeria „marilor voievozi“, şi învăţăm la şcoală că a fi patriot înseamnă a şti între ce ani a domnit Ştefan cel Mare.
Ascultaţi îndemnul mobilizator, optimist, al preşedintelui: iubiţi-vă ţara, nu mai alergaţi după castele în Spania! Iubiţi codrii seculari (îi regăsiţi, discret, printre viluţe splendide). Iubiţi bogăţiile patriei ocrotite de bravii noştri investitori, iubiţi flota (sublimă şi absentă), iubiţi litoralul Mării Negre (plai românesc), ah, superbul litoral spre care ridică privirile pofticioase vecinii bulgari. Iubiţi şoselele moştenite de la strămoşi. Nu cumva să lăsăm vreo autostradă să le ia locul! Urâţi ungurii! Nu mergeţi vreodată la Budapesta! Nu se poate compara cu sublimul oraş Bucureşti, care tot înfloreşte de pe vremea primarului Băsescu.
Şi, pentru că trăim pe un colţ de plai cu adevărat excepţional, să-l ascultăm pe domnul Radu Gheţea, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor. Gheţea, acest câine de pază al securităţii financiar-patriotice, e terifiat de practica ocultă a denigrării în presă a instituţiilor de credit. Ce crede Radu Gheţea că trebuie făcut: introducerea unui nou delict în Codul Penal – denigrarea băncilor.
Slăviţi ţara unde nesuferitul Domn Dobândă va deveni mai imun ca un parlamentar corupt! Nu e minunat? Vom apuca ziua când va trebui să ne închinăm, legal, când trecem pe lângă un ATM? Se vor organiza excursii la monumentul, în formă de ţeapă, ridicat în memoria Bancorexului? Aşteptăm clipa când va fi beatificat Nuţu Cămătaru, esenţa instituţiei de credit româneşti. Şi când „pe televiziuni“ vor rula doar hore patriotice. În care se vor împleti galbenul din cosiţele Elenei Udrea, roşul din obrajii prezidenţiali, după un chef sănătos la „Golden Blitz“, şi albastrul integrării europene, visul nostru de aur de la Decebal încoace… Hai România! Hai că se poate!
* acest articol a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 26.10.2008
poetul
SocialVibe