You are currently browsing the category archive for the 'poezii' category.
(…)
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher
nu mai e nimic aici
sunt o casa parasita
bantuita de stafii
nu peste mult
am sa cer ajutor specializat
voi urma sedinte de terapie
cu psihologi scumpi,
ca un manager de multinationala
o sa ma asez pe canapea
si sigur vor gasi ceva in trecutul meu
poate, in copilarie,
care sa explice de ce n-a mai ramas
nimic aici.
ma vor pune sa povestesc tot
tot.
si eu voi insira amintiri
una langa alta, langa alta, langa alta
pana la un sfarsit previzibil
n-am sa le spun nimic despre buzele tale
pe marginea unei cani cu ceai rosu
despre cum aratai tu cand
te-am vazut ultima oara,
printr-un geam de taxi,
cand pe bulevard se turau motoarele
se vor hrani din durerea mea
ca sanitarii cu rahatul
de pe fundul acvariului.
nu mai e nimic aici
sa umple golul care ma soarbe
cum ar sorbi un sarac o supa calda.
nu mai e nimic aici
lumea, ca un rechin, va merge
mereu inainte.
lacrimile mele in tramvaiul 16
nu inseamna decat slabiciune
milioane de oameni cu inimi ranite
pe care nu le poate vindeca nimeni
de la iisus hristos incoace
&
fiecare se crede un auster sau un roth
si nu e.
uneori ma uit peste stiri vechi
astazi am aflat ca primul rol al monicai belluci
a fost in anul 1992,
o scurta aparitie in filmul “dracula”.
daca as putea alege
as alege sa fiu un barbat normal
care se gandeste la sex o data la fiecare sase secunde.
e deja noapte
&
nici n-am apucat sa-ti spun
de ce te iubesc.
Traian Băsescu este, oricât de ironic ar suna, un observator.
Pentru că se uită mult „pe televiziuni“, preşedintele a sesizat comportamentele deviante ale unei anumite părţi a presei. Probabil partea pe care cresc, scăpaţi din mâna de fier a puterii, găozarii, păsăricile, ţigăncile împuţite şi copiii de 26-30 de ani, nişte tinere vlăstare bolnave, nepenetrate de înălţătorul sentiment al iubirii de patrie. Aşa grăit-a Băsescu: „Am observat că una dintre pasiunile, sporturile naţionale în momentul de faţă, pe televiziuni, în presă, este să îţi jigneşti ţara, şi o denigrează cu o plăcere aproape inexplicabilă pentru oameni născuţi în România… Sunt copii de 26-30 de ani sau oameni în toată firea care vorbesc cu dispreţ de ţara lor la televiziunile româneşti“.
Tabloul e clasic. Întâiul bărbat al neamului observă şi nu-şi poate explica. Cine să fie de vină? „Agenturili“? Globalizarea? Americanii? Criza? Tonomatele?
Fraza prezidenţială e amplă şi exactă. Traian Băsescu nu poate înţelege că asta e regula elementară a jocului democratic: să gândeşti şi să te exprimi liber. Şi, da, să ţi se facă greaţă.
Patriotismul în România a fost prost definit, prost predicat şi prost asimilat. Şi nimeni nu s-a mai obosit, după ’89, să scuture mănunchiul de idei încremenite care ar trebui să ne facă „mândri“. Încă ne plimbăm prin muzeul îngheţat în timp la nivelul Evului Mediu, prin galeria „marilor voievozi“, şi învăţăm la şcoală că a fi patriot înseamnă a şti între ce ani a domnit Ştefan cel Mare.
Ascultaţi îndemnul mobilizator, optimist, al preşedintelui: iubiţi-vă ţara, nu mai alergaţi după castele în Spania! Iubiţi codrii seculari (îi regăsiţi, discret, printre viluţe splendide). Iubiţi bogăţiile patriei ocrotite de bravii noştri investitori, iubiţi flota (sublimă şi absentă), iubiţi litoralul Mării Negre (plai românesc), ah, superbul litoral spre care ridică privirile pofticioase vecinii bulgari. Iubiţi şoselele moştenite de la strămoşi. Nu cumva să lăsăm vreo autostradă să le ia locul! Urâţi ungurii! Nu mergeţi vreodată la Budapesta! Nu se poate compara cu sublimul oraş Bucureşti, care tot înfloreşte de pe vremea primarului Băsescu.
Şi, pentru că trăim pe un colţ de plai cu adevărat excepţional, să-l ascultăm pe domnul Radu Gheţea, preşedintele Asociaţiei Române a Băncilor. Gheţea, acest câine de pază al securităţii financiar-patriotice, e terifiat de practica ocultă a denigrării în presă a instituţiilor de credit. Ce crede Radu Gheţea că trebuie făcut: introducerea unui nou delict în Codul Penal – denigrarea băncilor.
Slăviţi ţara unde nesuferitul Domn Dobândă va deveni mai imun ca un parlamentar corupt! Nu e minunat? Vom apuca ziua când va trebui să ne închinăm, legal, când trecem pe lângă un ATM? Se vor organiza excursii la monumentul, în formă de ţeapă, ridicat în memoria Bancorexului? Aşteptăm clipa când va fi beatificat Nuţu Cămătaru, esenţa instituţiei de credit româneşti. Şi când „pe televiziuni“ vor rula doar hore patriotice. În care se vor împleti galbenul din cosiţele Elenei Udrea, roşul din obrajii prezidenţiali, după un chef sănătos la „Golden Blitz“, şi albastrul integrării europene, visul nostru de aur de la Decebal încoace… Hai România! Hai că se poate!
* acest articol a aparut in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 26.10.2008
“Mie imi face placere sa stiu ca mai exist si in alta parte decat in mine insumi.” – Minulescu.
si la sfarsit o sa vina o basculanta
care sa stranga toata mizeria
asta din mine
sa o puna in cateva cuvinte
esti degetele mele care scriu
acum
esti tastatura mea chicony
made in china
esti degetele mele
care scriu, degeaba, “te iubesc”
fara niciun destinatar
maine vor intra pe blogul asta
alti oameni care cauta
“futaiuri” pe net
e 21.15 p.m.
you’re now offline.
vreau sa faci dragoste cu mine
cum ar face o prostituata
care chiar m-ar iubi
peste un timp o sa fugim
din povestea asta urbana,
o sa ne cumparam
o casa mica, la malul marii
dimineata vom privi rasaritul
eu voi fuma o tigara mai tare
si tu o sa ma certi
volodea imi spune
ca poppers iti relaxeza toti muschii
asta e un drog pe care il iau
doar homosexualii, sau asa
eu ma gandesc la casa noastra mica
cum o sa fumez mult, si tu o sa ma certi
apoi, o sa scriu ceva frumos
despre lumea in care mi-ar placea sa traiesc
lumea vazuta prin ochii indragostitilor
stii, as vrea sa vad toti oamenii
asa cum ii vad cei care ii iubesc
o sa vorbim mult in fiecare noapte
despre cum vom salva noi lumea
si cand tipi la mine ca ma urasti
sa te privesc urat, ca un nebun
sa-mi spui ”ce te uiti asa la mine?”
vreau sa te sarut in timp ce plangi
si ma lovesti cu pumnii peste umeri
si-mi spui sa plec,
sa plec, sa plec, nu mai vrei sa ma vezi
vreau sa fiu secundele alea
in care capul unui barbat beat
se rostogoleste spre masa
langa paharul gol
la birou, tin poza ta pe desktop
oamenii care trec pe aici
imi spun ca esti foarte frumoasa
ma intreaba cine esti
si nu stiu ce sa le spun
unii nu ma intreaba nimic
ma bat doar pe umar,
ca si cum as fi un tip norocos
vreau sa fiu durerile tale menstruale
nervii tai de dimineata,
inainte de prima cafea
oja ta, fardurile si miile tale de creme
cu nume pe care nu stiu sa le pronunt
cartile din facultate, pe care
le tii acum intr-o cutie mare,
pe balcon
vreau sa fiu spaimele tale
cu riduri si sani lasati
vreau sa fiu un colier intr-o vitrina
sa treci pe langa mine
si sa strigi ”uite, ce dragut!”
vreau sa fiu iubirile tale vechi
la care te gandesti melancolica
sunt un barbat beat
da, vreau sa fiu altceva,
altceva…
vreau sa fiu covorul
negru din sufragerie
sa ma cureti de scame
cu peria aia galbena,
ca si cum m-ai iubi,
ca si cum lumea ar putea
sa fie mai buna
si ar avea sens.
Poetul Cristian Popescu – “Eu de asta scriu: ca sa ma las de scris. Ca sa ma pot ocupa – odat’ si odat’ – cat mai bine si mai firesc de trait. Improsc si eu, acolo, foaia, cu disperari. Si sunt mai linistit.”
Poetul Cristian Popescu a murit la 34 de ani, pe 21 februarie 1995. Era schizofrenic, singur si genial. N-a trait mai bine si mai firesc. A scris pana la sfarsit, n-a putut sa se lase. Am o poza de-a lui intr-o carte, avea parul lung, purta mustata si parea fericit.
cateodata, dragostea e doar
o pereche de tenesi converse
simpli, cu stea alba
am vazut un film cu brad pitt
in care se juca de-a moartea
statea langa o
negresa batrana,
o ajuta sa plece dincolo
nu pot sa uit
ce spunea femeia:
daca ai noroc, strangi cateva
imagini frumoase, eu am strans destule
si eu?
eu sunt pierdut pe strazi
ca intr-un videoclip al formatiei taxi
si te caut in toate femeile pe care
cateodata le intalnesc
si am impresia ca le iubesc
inca mai, inca mai gresesc.
altadata, nu pot sa dorm
mi se strange stomacul
de furie si deznadejde
cand ma duc la cinema
plec intotdeauna ultimul din sala
ma uit la cutiile alea goale de cola
abandonate pe scaune
ca vaduvele unui razboi
pe care demult nu-l mai inteleg
zilnic tastez numele tau
de fiecare data cand programe ciudate
imi cer sa pun o parola
aleg numele tau
cumva, ca sa nu uit,
de parca as putea.
am citit ceva intr-o carte frumoasa
povestea un prizioner
iesit dintr-un lagar:
‘am plecat,
dar sufletul meu a ramas acolo,
ca o rufa agatata in sarma ghimpata’
sunt un veteran
care merge zilnic pe un front
demult inchis
tastez numele tau,
deschid wordpress-ul,
doar ca scriu ceva
ce nu vei citi niciodata
ceva simplu,
ca o pereche de tenisi converse
albi, cu stea, sau asa.
spre toamnă mă pomenesc cu un câine venit de cine ştie unde îl primesc în curte îi pun numele Rătăcitu îi dau pâine şi apă nu se atinge de nimic
când îi dau boabe la păsări vine şi ciuguleşte apoi se duce în grădină mănâncă foi de varză pesemne că în rătăcirea lui s-a învăţat cu boabe şi verdeţuri
în plus are o boală urâtă i-a căzut tot părul se scarpină întruna murdăreşte cerul şi pământul
vine îngerul îşi strânge aripile ca să intre pe poartă “e o boală molipsitoare”
zice “trebuie omorât altfel îmbolnăveşte vitele” scrie ceva într-un catastif îmi dă otrava în privată
vine o noapte de iarnă se răcise soba aud un geamăt şi un mărâit urât ca din altă lume pun ceva pe mine iau felinarul şi ies cerul străluceşte stelele sar prin pomi “o fi gemut oaia” îmi zic
intru la ea lepădase istovită pe nişte paie Rătăcitu îi hăpăia mielul mort mârâia cumplit iau lanţul şi-l lovesc îmi sfâşie palma colţii lui trec dincolo sângele curge gârlă
vine îngerul mă leagă cu o cârpă “trebuie să te duci la injecţii” zice “n-am ce-ţi face să nu fie turbat”
mă duc la injecţii mai întârzii pe acolo câteva zile vine Îngerul îşi strânge aripile “l-am omorât” zice “i-am tăiat capul pentru analize să ştii că nu era turbat numai furios” îşi desface aripile şi pleacă
vine primăvara florile prunilor curg peste mine stau pe un lemn afară în noaptea neagră mă gândesc pe unde o fi putrezind trupul cel fără de mormânt al lui Rătăcitu
şi iată că vine sufletul lui negru şi uriaş acoperit cu păr lung despletit ca al mireselor frumoase vine din beznele prin care a rătăcit şi se culcă la picioarele mele vrea să mă lingă pe ochi
întunericul ne ajută să ne privim faţă în faţă
nichita s-a nascut pe 31 martie 1933, la ploiesti. 50 de ani trec repede cand esti nichita. asa a venit iarna lui ‘83 si sensul iubirii s-a schimbat.
nichita nu va implini astazi 75 de ani. si nici nu era nevoie. ne-au ramas de la el doua ceasuri chefere care nu mai bat niciun timp. & poezia.
SocialVibe