S-a dat drumul la harfă. Intraţi, bucuraţi-vă!

Aici.

Ignoraţii

Cunoaşteţi clişeul fotografiei care învinge, fireşte, mai mult de o mie de cuvinte. Este adevărat. Tot adevărat este şi că o mie de fotografii rareori pot fi cuprinse într-un singur cuvânt. Cu atât mai greu este când fotografiile sunt ale lui Daniel Vrăbioiu. Chiar şi aşa, voi paria totul pe un singur cuvânt, pe acest cuvânt: Ignoraţii. Ca toţi fotografii, deloc amatori, însă sigur în amor cu arta, Daniel închide un ochi, dar deschide o inimă.

S-ar putea să vi se pară că fotografia lui începe acolo unde se sfârşeşte lumea, în cartierele mărginaşe ale celor mulţi şi săraci, la periferie, printre dezmoştenţii sorţii, dacă vreţi şi dacă nu vreţi. E o iluzie. Da, povestea aceasta e scrisă, imagine cu imagine, printre munţi de gunoaie, case din chirpici, animale şi păpuşi decapitate; copiii îşi înghesuie trupurile în roţile de camion aflate în purgatoriul roţilor de camion, căci, nu peste mult, ele vor fi arse şi vor înălţa spre cer zmee de nori negri. Şi acolo, târându-se prin viaţă, sub zmeele de nori negri, copiii aceştia vor deveni, foarte repede, prea repede, adulţi, vor avea probleme, vor ajunge, probabil, aşa cum ajung copiii ignoraţi, să suprapopuleze închisorile, să-şi îngroape visele în praf alb, cine ştie. Dar – nu încă! Daniel vede şi înţelege acest timp: nu încă!

E încă vremea fotbalului gratuit, e vremea cochetăriei şi a zâmbetelor necenzurate. Daniel vede şi înţelege această poveste. Cu fiecare fotografie ajunge mai aproape de esenţă – există lumină, există culoare în viaţă, la început. Când, cum şi, mai ales, de ce se fură bucuria în cartierul, în oraşul, în ţara şi în lumea aceasta – acestea sunt întrebările şi Daniel le induce, discret, dar ferm. Aici îi e măiestria. Aici îi e poezia – în strălucirea care eclipsează urâtul şi provoacă viitorul.

Daniel arată un chip sau, poate, un peisaj. Dincolo de ele aşteaptă însă altceva – aşteaptă câteva întrebări care ştii că te privesc, pe care ştii că le ignori şi cărora ştii că va trebui să le dai răspuns. Această poveste nu este doar a celor ignoraţi, devine, subtil, a celor ignoranţi – a noastră. E, cumva, ca în Mizerabilii, fără să fie mai puţin – mizeria nu e acolo unde credem noi, mizeria există doar fiindcă e în noi. E o idee, dacă nu un eseu întreg, despre cei orbi şi cei robi, care se citeşte dincolo de imaginile unor copii care au, încă, puterea să creadă că sunt Zidane sau ce zeu mai vor ei.

Fotografiile: aici.

interviuri (4) – radu paraschivescu, scrisul, viata si mustata

Un altfel de interviu cu unul dintre comentatorii ziarului „Adevărul”, unul despre pisici, fotbalişti, femei frumoase şi satele Franţei cu brutărie în centru.

Cuvintele care urmează sunt o uşă deschisă spre lumea unui „cititor înverşunat până la orbire. Un fost traducător harnic şi parolist. Un consumator frenetic de sport. Un invitat în general convenabil la emisiuni TV. Un editor felinofil şi diabetic”.

Radu Paraschivescu. Omul care „prezidează” trei motani mizantropi – Melville, Klinger şi Aramis -, care o admiră, cu îngăduinţa înţeleaptă a soţiei, pe Monica Bellucci, care şi-a lăsat mustaţă dintr-un „accident”, nu o cochetărie, care s-ar fi vrut Cruyff, sau măcar Tostao, dar a sfârşit scriind ghiduri pentru nesimţiţi şi romane despre inimi smulse din piept şi pictorul Caravaggio (urmează unul despre o baladă irlandeză). Şi e foarte bine că e aşa.

Spuneai că nu are dreptate Horia Roman Patapievici, că nu eşti „un moralist”. Mai spuneai că textele pe care le publici în ziare nu te fac ziarist. Ce este, totuşi, Radu Paraschivescu?

 

Drept să-ţi spun, Andrei, nu ţin minte ca Horia Patapievici să mă fi considerat „moralist”. Cuvântul e prea serios pentru lucrurile pe care le fac şi de care mă ocup. E adevărat, cunosc oameni care au desluşit în mine, pe nedrept, mugurii unui diriginte de atitudini şi comportamente. Şi cred că totul a început de la „Ghidul nesimţitului”, pe care l-am publicat cu patru ani şi jumătate în urmă. Am încercat încă de-atunci să-mi declin competenţele în materie de „făcut morală”. Nu-mi şade bine în postura aceasta. Nu vreau să fiu perceput drept un pisălog prost dispus, un uscat care, din cauză că i s-au atrofiat simţurile, se visează agent al reformei. Departe de mine asemenea gânduri. Pe de altă parte, nici ziarist nu sunt. A, scriu la ziar? Asta-i altceva. Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Adrian Năstase, Daniela Nane, Adrian Vasilescu, Gianina Corondan şi Octavian Belu au scris sau scriu la ziare, ceea ce nu-i face  ziarişti. Bine, dar atunci ce sunt şi cum mă pot prezenta? Foarte simplu. Sunt un norocos care scrie articole şi cărţi. Un cititor înverşunat până la orbire. Un fost traducător harnic şi parolist. Un consumator frenetic de sport. Un invitat în general convenabil la emisiuni TV. Un editor felinofil şi diabetic. Cred că ajunge (ba chiar e prea mult, de diabet m-aş fi lipsit).

Întrebarea parşivă pe care ţi-ai pus-o cândva şi la care ai evitat să răspunzi: preferi să faci o traducere bună sau să scrii o carte mai puţin bună?

Am obiceiul să mă încui singur cu întrebări de genul ăsta. Însă la ora actuală opţiunile trebuie reformulate, fiindcă nu mai traduc. Mă rog, o fac foarte rar, în regim de avarie, doar când nu găsesc un om disponibil pentru vreun titlu din „Râsul lumii”, colecţia mea de la Humanitas. În afara acestor sporadice autoconvocări, mă abţin. Cred că 70 de cărţi traduse sunt suficiente. Cu privire la alegerea mea, aş prefera ca fiecare carte pe care o scriu să fie mai bună decât precedenta şi mai slabă decât următoarea. Sigur, o să mă întrebi dacă n-ar fi mai bine să-mi scriu toate cărţile la un nivel foarte ridicat şi o să-ţi răspund că nu sunt Serghei Bubka, să ştiu exact cum o să arate săritura următoare şi unde o să trebuiască fixată ştacheta. Simt că mai am de exersat în câmpul scrisului, chit că nu sunt nemulţumit de cărţile scrise până acum. Dacă mă cunosc bine, probabil că peste şapte-opt ani o să ajung la un nivel de unde o să înceapă inevitabil (şi sper că târziu) coborârea.

Povesteai cândva că traducătorul nu cunoaşte angoasa foii albe pe care nu ştie ce cuvinte să aşeze. Tolstoi a lucrat zece ani pentru a face începutul „Învierii” aşa cum l-a făcut. Cât a durat cea mai lungă angoasă a ta în faţa foii albe?

 Încercam panică şi angoase doar în gimnaziu şi în liceu, când dădeam extemporal la matematică, fizică sau chimie. Acestea au fost singurele mele cazuri de „writer’s block”. În rest, am raporturi cordiale cu foaia de hârtie şi cu monitorul. Ne înţelegem bine, fiecare ştie ce vrea celălalt de la el. Cât despre viteză, nu-mi dau seama dacă sunt un sprinter sau un semifondist al scrisului. Şi nici nu cred că e relevant. Am tândăleli şi perioade de lehamite, ca foarte multă lume, bănuiesc. Se scurg săptămâni sau luni în care nu scriu o silabă, în afara articolelor pentru care am contract. Pe de altă parte, vin uneori perioade în care simt vântul din spate şi atunci profit.

Când scrii: dimineaţa, ziua, noaptea?

 Scriu când dă Dumnezeu. Ştiu că există scriitori care şi-au elaborat un program de o teutonă rigurozitate în ce priveşte masa de lucru. Eu însă nu am condică nici măcar la serviciu, cum mi-ar sta să mi-o impun singur în marginea propriilor idei şi cărţi? În funcţie de restul angajamentelor, scriu fie dimineaţa, fie în creierii nopţii, fie după-amiaza, fie seara. Dacă mi-ar citi peste umăr, soţia mi-ar spune mustrător: „Fii sincer şi recunoaşte că scrii când nu sunt meciuri la televizor”. Sunt sincer, dar nu pot semna o asemenea declaraţie, pentru bunul motiv că meciuri sunt tot timpul. Întruna. Fără pauză. Gabriel Liiceanu m-a întrebat recent dacă mi-am suspendat toate rubricile şi apariţiile cât timp am scris „Fluturele negru”. Când i-am spus că nu şi că scrisul propriu-zis a durat o lună şi zece zile, m-a privit cu o nedumerire medicală. Pe scurt, nu mă consider prodigios, scriu la fel de bine (sau de prost) în orice parte a zilei şi trebuie să simt că se apropie termenul de predare ca să mă vâr cu adevărat în priză. A nu se înţelege că scriu la comandă. Pur şi simplu cred că în cazul meu funcţionează o condiţionare temporală care îmi oferă impuls, energie şi direcţie.

 Semnezi în ziare şi reviste, coordonezi o colecţie de cărţi care cheamă la umor de calitate, eşti prezent la radio şi la TV. Care e reţeta, cum îţi rămâne timp şi pentru cărţi?

 Tocmai am divulgat o parte a secretului când am vorbit de felul cum mă mobilizez când simt adierea rece a crizei de timp. Partea cealaltă e şi mai simplă şi constă în suspendarea anumitor segmente de existenţă. Eu, de exemplu, nu prea am viaţă mondenă sau socială. Cu prietenii mă văd rar, mai rar decât mi-ar plăcea, la restaurant ies o dată sau de două ori pe lună, ocaziile publice nu mă atrag. În schimb, merg mult cu mijloacele de transport în comun, în care citesc cu aplomb, fac ture de parc în Titan, mă uit la televizor şi croiesc planuri de vacanţă. La asta se reduce viaţa mea. Cum să nu-mi rămână timp pentru cărţi?

Ai simţit că s-a schimbat cumva lumea în care trăieşti, după ce le-ai oferit nesimţiţilor un ghid, după ce ai făcut radiografiile moderne ale limbii de lemn româneşti?

 N-am sperat ca după „Ghidul nesimţitului” şi „Dintre sute de clişee” comportamentul şi discursul public să revină la cote onorabile. Nu mă iau atât de în serios încât să cred despre mine că pot să lecuiesc beteşuguri de acest tip. Cartea ca remediu e o aventură utopică, un gând frumos în însăşi nesăbuinţa lui, o rătăcire nobiliară şi totodată un fel de-a ne autoamăgi. O carte îl schimbă doar pe cel care-a scris-o. Uite, chiar înainte de începerea interviului, am auzit o reclamă la „un iaurt pentru copii cu portocale”. Iar cineva a afirmat despre soţia unui rugbist că „îi curge sânge oval prin vine”. Ce pretenţii să mai ai de la românii de pe stradă, când un copywriter şi un ziarist se exprimă în acest fel?

„Mă visam cavaler, fiindcă dibuisem o prinţesă la ananghie”

 Pe vremea aceea trăiam în captivitatea imediatului. Nu-mi amintesc dacă apucasem să ţes un sistem de iluzii şi aşteptări. Mai degrabă nu. Stimulat de anumite lecturi, mă înfierbântam uneori şi mă visam cavaler, dar asta numai fiindcă dibuisem o prinţesă la ananghie, o „damzel in distress” de vârsta mea şi care mi se părea salvabilă. În rest, era atât de frumos şi de medelenesc, încât părea caraghios să nutreşti ambiţii înalte şi să suspini liric de dragul unei fete. Cârceii cavalereşti treceau repede, iar după primul şut în minge („loptă”, cum i se spunea la Lugoj, prin influenţă sârbă), decideam că mi-ar fi stat mai bine ca mijlocaş ofensiv. Cât despre peştişorii de zahăr candel, îi văd şi acum. Verzi, portocalii şi roşii. (Aveau şi solzi.) După ce-i erodam răbduliu, cu vârful limbii şi cu buze lacome, când credeam că se subţiaseră suficient, priveam cerul prin ei. Şi, în funcţie de culoarea lor, mă simţeam fie în miezul soarelui, fie în adâncurile unei lunci.

Înainte să scriem despre fotbal, toţi am cam pus cu pixul, cu creta, un număr/ un nume pe tricou. Tu ce ai scris şi de ce?

 Eu am prins moda cu „Dudu”. Cei mai mulţi fotbalişti de maidan sau de curtea şcolii năzuiau spre gloria vârfului de atac. Iar vârful la mare preţ când jucam eu cu prietenii era Dudu Georgescu. Opt din zece băieţi îşi scriseseră pe spatele tricoului fie cifra 9, fie prenumele atacantului de la Dinamo, peţindu-şi astfel destinul de fotbalişti. Evident, nimeni nu-şi trecea pe tricou un număr sau un nume de fundaş. Doar portarii mai erau îngăduiţi în exerciţiile noastre de identificare. Eu nu mi-am scris nimic pe tricouri (îmi lipsea dexteritatea unei asemenea îndeletniciri), dar ştiam că trebuia să fiu conducător de joc. Crescusem văzându-i pe Cruyff, Gerson, Tostao şi Dobrin. Râvneam la numele, la numerele şi la felul lor de-a juca.

 Prin cronica sportivă ai ajuns cunoscut. Stilul tău a fost imediat remarcat şi premiat. Cum vezi viitorul croncii sporive?

 Cronica sportivă are viitor, fără discuţie. Cu cinci ani în urmă, trăiam cu impresia că faci parte din viitorul ei, Andrei, dar apoi mi-am dat seama că nu doreai să te limitezi la sport. N-am motive să mă arăt îngrijorat din cale-afară. Premiile Chirilă lansează anual o promisiune – un tânăr jurnalist de sport -  care de obicei nu rămâne neonorată. Câtă vreme apar aceşti oameni, câtă vreme Maria Andrieş, Alin Fornade, Mihai Mironică, Adrian Prioteasa şi alţii din generaţia lor rămân exigenţi cu ei înşişi, lucrurile arată cuviincios. Nu mai vorbesc de linia neocanonicilor Tolontan-Geambaşu-Naum-Georgescu. Sigur, nu putem avea doar ziarişti exemplari, însă garderoba cronicarilor de sport pare primenită. Iar aerul relativ proaspăt.

Dar trecutul cronicii sportive cum e?

 Trecutul scrisului despre sport are, până la un punct, scuza cadrului politico-ideologic. Exista o limbă de lemn pe care era greu s-o eviţi, existau produse omagiale impuse şi alte mizerii. Totuşi, au trăit şi atunci oameni care au scris viu şi plastic despre sport. Nu doar Chirilă sau Cosaşu, primii care îmi vin în minte. Au fost şi alţii. Manolescu, de pildă, a scris cronică de şah în „România literară”, Fănuş Neagu şi-a strâns articolele despre fotbal în „Cronici de carnaval” şi „Cronici afurisite”. Traian Ungureanu, pe care azi îl bombăne atâta lume, a avut articole ironic-tăioase, la limita de sus a riscului, pe la mijlocul anilor 1980, când emblema societăţii româneşti era surdina. Cred că păcatul de ieri şi de azi al unora dintre cei care înconjoară fotbalul e limbajul clişeizat. Cu cât ne distanţăm mai repede de el, cu atât mai bine.

 Cristian Tudor Popescu anunţa, într-un articol mai vechi, că ar renunţa la tot ce a făcut în gazetărie pentru un destin de sportiv. Tu ai face schimbul acesta, ţi-ai da cariera în literatură pentru o viaţă, să zicem, de fotbalist?

 CTP are circumstanţe atenuante pentru un asemenea viraj contrafactual, între care contactul cu lumea politică. După ce-ai comentat derapaje ale senatorilor, miniştrilor şi preşedinţilor două decenii, mai-mai că te tentează schimbarea de registru, fie şi ca exerciţiu de imaginaţie. Problema e ce, sau mai bine zis pe cine, îmi propui la schimb. Cu cine trebuie făcută rocada carierelor? Cu Messi sau cu Pintilii? Cu Michael Schumacher sau cu Titi Aur? Cu Federer sau cu Adrian Cruciat? Oricum, însă, nu cred că aş marşa. Până la urmă, felul cum m-am ridicat în ochii celorlalţi e urmarea unor strădanii îndelungi şi oneste. De ce mi-aş confecţiona o altă identitate publică? Doar ca să-mi tabloidizez existenţa şi să ajung în situaţia de a-mi comanda o limuzină din catalog? Nu, mulţumesc. E mai bine aşa. Nu-mi place să fac duş la grămadă.

Ca unul născut în 1983, care nu a prins, aşadar, nici Olanda ’78, nici Brazilia ’82, ridic şi eu problema care a tot măcinat cronicarii – care echipă a fost mai bună şi ce am pierdut născându-mă atât de târziu.

Inevitabil, fiecare dintre noi ratează contemporaneitatea cu o mare echipă – de fotbal sau de altceva. Nici eu n-am apucat Italia lui Piola, Brazilia lui Didi, Ungaria lui Kocsis, Germania lui Fritz Walter sau Uruguayul lui Schiaffino. Cronicarii sunt în general de acord că premiul pentru estetică ar trebui decernat Braziliei lui Tele Santana, antrenor fără precauţii, însufleţit de veneraţia pentru filigran, călcâi şi deviere. Socrates, Falcao şi Zico compun una dintre superbele triplete de mijlocaşi ai lumii, iar meciurile lor de la CM din Spania au fost deserturi în toată regula. Brazilia aceea, deşi eliminată în grupa semifinală de Italia, mi s-a părut peste Olanda din 1978, văduvită de aportul lui Cruyff, care împietrise într-un protest împotriva gazdelor CM din Argentina, unde regimul generalului Videla comitea orori în serie. Mie însă, drept să-ţi spun, mi-au rămas la suflet Olanda din 1974 (cu Cruyff pe teren, alături de Rep, Neeskens, Krool, Rensenbrink şi Van Hanegem) şi Brazilia din 1970 (Tostao, Gerson, Jairzinho, Pelé, Carlos Alberto şi Clodoaldo). 

Vine sfârşitul lumii, tu scapi şi ajungi, inevitabil, pe o insulă pustie. Ai dreptul inalienabil la trei cărţi. Care sunt?

 Dacă sunt singurul scăpat de sfârşitul lumii, pentru mine e tot sfârşitul lumii. Nu mă tentează perspectiva unei carcere infinite, în care să nu mai întâlnesc pe nimeni. Şi nu cred că trei cărţi te pot scăpa de smintire. De aceea refuz să aleg un set de texte splendide, exemplare şi definitorii din cultura lumii. Ce faci cu ele? Le citeşti la nesfârşit? Le înveţi pe dinafară? N-are rost. Plus că, dacă vine sfârşitul lumii, nu ştiu dacă mai am timp pentru asemenea opţiuni.

Pedeapsa din armată şi cererea soţiei

Monica Bellucci, o pasiune Foto: Epa

 

 

 

 

De ce ţi-ai lăsat mustaţă şi în ce condiţii ai renunţa la ea? Te întreb pentru că am sentimentul că mustaţa e pe cale de dispariţie în noua generaţie.

Mustaţa e un accident, nimic mai mult. Mi-am lăsat-o din lenea de-a umbla cu lama de ras într-o zonă unde m-aş fi putut tăia mai des, din neîndemânare. Prin clasa a X-a sau a XI-a m-am trezit cu ceea ce glumeţii de atunci numeau „breton sub nas”. Asta a fost tot. N-a ţinut de modă, de cochetărie sau de dorinţa de-a arăta într-un anumit fel. E adevărat, mi-am ras mustaţa de două ori. O dată ca pedeapsă în armată, a doua oară la cererea soţiei. Prima dată nu s-a întâmplat nimic. A doua, soţia s-a speriat şi nu mi-a deschis uşa. Aflase că nu e bine să intri în vorbă cu străinii.

Prezidezi trei motani mizantropi, declari că, în trecerea timpului, îi înţelegi tot mai bine, că ai ajuns să le cunoşti perfect ritualurile. Care este motanul tău preferat din istoria literaturii?

Trăiesc de cincisprezece ani înconjurat de pisici. Crede-mă, când ţi se vâră printre picioare, ţi se aşază în poală şi te frământă cu ochii în ochii tăi („fac cozonaci”, aşa spun posesorii), nu te mai gândeşti la mârtanii din literatură. Eu, cel puţin, n-o fac. Ştiu că e subţire să pomeneşti de Lady Jane, ca să vadă lumea că ai citit Dickens. Însă pentru mine nici o plăsmuire felină nu se ridică la nivelul lui Melville, Klinger şi Aramis, cotoşmanii care mă asistă şi în timpul interviului de faţă.

Tresari când auzi „Monica Belluci”. Soţia ta ce părere are despre treaba asta? Te-a confruntat?

 

 

 

 

Soţia mea nu are doar toleranţă, ci şi umor. Plus empatie. Plus bun gust. O admirăm împreună pe Monica Bellucci, despre care am stabilit că e femeia arhetipală. Ferice de Vincent Cassel. În „Endymion”, John Keats scrie: „A thing of beauty is a joy for ever” („Eternă bucurie-i frumuseţea”). Ce justificare mai izbutită doreşti?

Unde ţi-ar plăcea să trăieşti?

Pe termen foarte lung, nu cred c-aş putea să plec de-aici. Pentru o perioadă fixă (de exemplu, două luni pe an), aş sta în Toscana sau în sudul Franţei. Lângă Siena, în Languedoc sau în Provence, într-un sat cu brutărie în centru şi cu pâine scoasă din cuptorul din spatele tejghelei (pâinea franceză, am decis împreună cu un grup de experţi pofticioşi, este a opta minune a lumii).

De emigrat, ai emigra?

 Nici în ruptul capului. Locul meu e aici. Nu din patriotism, autentic sau simulat, ci din pură imposibilitate de a-mi găsi albia în altă parte. Am lucruri de făcut în România şi ţin morţiş să le fac. Cu pixul, cu vorba, cu tastatura.

Ce carte e pe noptiera lui Radu Paraschivescu? Ce muzică mai asculţi, la ce filme te uiţi, la ce piese de teatru mergi?

O să râzi, dar pe noptiera mea nu se află cărţi. Pare grav, dar nu prea mai pot să citesc altfel decât la editură sau în mijloacele de transport (despre cititul în pat nici nu încape discuţie). Acum citesc „Cartea întrebărilor” de Ioana Pârvulescu. Urmează „Luka şi focul vieţii” de Salman Rushdie, „Pagini neaşteptate” de Julio Cortázar, „Zece eseuri” de Sorin Lavric, „Inimă cusută” de Carole Martinez şi „Nocturnal” de Marin Tarangul. La filme mă uit rar, iar la teatru n-am mai fost – o spun ruşinat – de-o veşnicie.

Cel mai recent roman al tău, „Fluturele negru”, este cu şi despre Caravaggio. De ce el?

 Există situaţii când un drum se închide într-o carte. Am avut parte de experienţa asta cu trei ani în urmă, când am scris „Cu inima smulsă din piept” după o călătorie în Portugalia. Acum mi s-a întâmplat ceva asemănător. Un drum la Roma mi-a dat prilejul să văd biserica San Luigi dei Francesi, unde se află trei lucrări ale lui Caravaggio. A fost pentru prima dată când am rămas pe gânduri în faţa unui tablou (ce ieftin ar fi fost să spun că „am rămas tablou!”). „Fluturele negru” din întâlnirea aceea s-a născut. Şi din dorinţa de-a scrie despre Roma, cu nobleţea ei ocrotită de pini.

 Ce urmează?

Dacă nu apar situaţii neprevăzute, urmează un roman despre un cântec. Despre o baladă irlandeză.

Te-ai gândit să intri în politică, „să fii” şi tu intelectualul vreunui unui preşedinte?

 În mod normal, adică în democraţie, preşedintele, oricine-ar fi, nu te ia în posesie. Nu eşti „al lui” decât în cazul în care consimţi să renunţi la identitatea ta şi să te laşi remodelat din plastilină. Poţi avea valori sau idei comune cu un preşedinte, dar nu poţi accepta fuziunea prin absorbţie. Nu cred în expresia „intelectualii lui X”, oricât de des aş auzi-o şi oricine ar fi preşedintele şi intelectualii în chestiune. Cu atât mai mult cu cât o aud cu trimitere la oameni care s-au delimitat de mult de preşedintele căruia, vezi Doamne, i-ar fi aparţinut. Pe de altă parte, raporturile mele cu politica în accepţia actuală sunt feciorelnice şi vreau să cred că vor rămâne aşa. Dacă politică înseamnă treburile cetăţii, ale oraşului, fireşte că sunt dator ca ele să mă preocupe. Însă nu mă simt chemat pentru angajament, militantism, funcţii sau ascensiune politică. Nu sunt croit pentru aşa ceva. Ştii vorba lui Groucho Marx: „Nu vreau să fac parte din niciun club dispus să mă accepte ca membru.”

* Adevărul, 21.12.2010

  Ce ai fi vrut să fii? Ce visai în copilărie, la Lugoj, când erai supus acelui regim sever pe bază de ciocolată de casă şi peştişori de zahăr?

Mulţumesc, Viorel!

Despre Viorel Ilişoi se spune că este cel mai bun reporter român şi se prea poate să fie aşa. Povestea lui începe unde se termină lumea, într-un sat din Botoşani, botezat absurd Tudor Vladimirescu, căci, serios acum, ce treabă are pandurul cu Moldova? Povestea lui nu încape într-o pagină de ziar, oricât ne-am străduit noi azi să scriem concis şi exact despre iadul care erau casele de copii din vremea dictatorului răposat.  Ştiţi, stimaţi cititori, cum doare când ai zece ani, eşti bătut cu o coadă de mătură din lemn de fag şi nu e acolo mamă care să te ţină în braţe şi să îţi şteargă lacrimile? Nu ştiţi.

Viorel Ilişoi a descoperit cărţile într-un cămin din Truşeşti care găzduia trei sute de băieţi, aproape toţi singuri pe lume. Cărţile l-au ţinut cu mintea întreagă când acolo, la Truşeşti, a văzut ce un copil nu trebuie să vadă niciodată: moarte şi viol. Şi dacă vă întrebaţi cui trebuie să mulţumiţi când îl citiţi pe Viorel Ilişoi, răspunsul este: Mihaelei, dragostea lui din clasa a treia şi a patra (într-a cincea s-au iubit de la distanţă, erau despărţiţi de un perete – el era la A şi ea era la B).

Şi tot au rămas atâtea de spus şi vor mai rămâne: Viorel Ilişoi a fost primul ziarist român care, după Revoluţia care nu a fost Revoluţie, a făcut puşcărie pentru calomnie (cea mai frumoasă zi nu a fost la început, cea mai frumoasă a fost ziua a noua, când soţia a venit în vizită şi i-a adus sarmale). A fost închis fiindcă l-a jignit pe directorul Casei de Cultură din Botoşani asemuindu-l cu Saddam Hussein, ceea ce a atras, de ce să nu spunem, şi un mini-scandal diplomatic. A scris ce a scris fiindcă directorul ăsta mutase cărţile la subsol, să le roadă şobolanii, şi în locul Bibliotecii a deschis buticuri care comercializau bonfaiere. A stat în celulă cu un sirian, s-a dat pe lângă el cu drepturile omului, atunci a mâncat el prima dată curmale şi smochine. A fost textier pentru o formaţie rock la un regiment de vânători de munte din judeţul Alba. A dormit în gara din Botoşani cu boschetarii, cu capul pe un gemantan de volume de poezie, ceea ce i-a atras şi o curioasă apostrofare din partea unui miliţian: „Bă, poetule!”.

Hombros – aşa se numesc aclamaţiile care înconjoară toredarorii triumfători în coride. Acum, la 42 de ani, Viorel Ilişoi este un om care a găsit în cuvintele care compun ziarele, ca şi cărţile, un sens şi o viaţă. Un toreador care a luptat fără profit, adică elegant şi just, cu o soartă nenorocită. A făcut cândva lupte greco-romane, a fost şi vicecampion naţional, dar a renunţat căci era lipsit de orice răutate. Îşi trântea adversarii la podea cu blândeţe. Aşa face şi acum. Învinge ceilalţi reporteri în texte fără cusur, fără să vrea. Viorel Ilişoi este un om care trăieşte şi scrie frumos, fără premeditare Primeşte toate aceste hombros cu modestia celui care a luptat cândva cu Moş Băşinuţă, un gardian ridicol care, aşa cum îi spune şi renumele, se propulsa cu propria-i energie eoliană, cu Moş Portocală, un chel, un ăla, care îi bătea în fiecare seară şi tot în fiecare seară spunea că nu bate copii, ci pijamale.

Umil, închei ca Flaubert, care găsea că e caraghios, dacă nu inutil, să tragi concluzii.

recomand (16.06.2010) – profeţii din fotoliu

În schimb, Olanda va lăsa în urmă capodopere nepieritoare şi o semifinală pierdută după trei bare.

Maestrul Georgescu: aici.

despre cartianu

Când era copil, Grigore Cartianu prindea peşte cu mâna.

În vremea treierişului, pleca de la treburile gospodăriei din Brădiceni, un sat pitit printre dealurile Gorjului, şi dădea o fugă pe malul râului de la marginea zăvoiului. Unu – doi – trei şi bâldâbâc, direct sub oglinda apelor limpezi, în căutarea clenilor cu burta albă. Le ştia ascunzişul – printre răgălii, sub mal – şi se scufunda ca “Omul din Atlantis”.

Peştele n-avea scăpare: Grigore întindea mâna şi îl apuca strâns. Şi pentru că un singur clean era o pradă nedemnă, mai captura unul, prin acelaşi procedeu, cu cealaltă mână. Cum aerul din plămâni era pe sfârşite şi trebuia să-şi folosească măcar un braţ pentru a reveni la suprafaţă, Grigore strecura unul dintre cleni la loc sigur, în slipul de silon. Când apărea pe mal, triumfător ca statuia de la Vidraru, cu un peşte în mână şi celălalt zbătându-se în slip, micul Cartianu stârnea nelinişti până şi în rândul fetelor de a unşpea strânse la plajă.

Învins de Uruguay

În liceu îi spuneam Gioni. Şi asta nu de la “Johnny, băiat frumos”, filmul cu Mickey Rourke, ci de la Johnny Weissmuller, timişoreanul care a făcut furori în rolul lui Tarzan. Fără să semene cu trapezul din orele de geometrie, Grigore avea însă forţa unui motostivuitor, căpătată în verile toride la coasă, plătite cu 300 de lei ziua şi care îi asigurau venitul pe tot restul anului.

Fără să fie cel mai performant din clasă – colegul Bâzgă era olimpic la matematică, fizică şi chimie, iar Cocheci avea să ajungă în SUA, după o specializare în poluare nucleară -, Cartianu se pregătea cu tenacitatea care l-a caracterizat dintotdeauna şi era mereu între cei mai buni nouă-zece la învăţătură, fără să beneficieze, ca mulţi dintre noi, de meditaţii.

Tot în liceu a fost şi singura perioadă în care i-am fost şef – la fotbal cu nasturi, unde Uruguay, echipa mea, câştiga de cele mai multe ori în faţa Italiei, formaţia lui, iar emoţiile le împărţeam între fetele cu sarafanul ridicat strategic deasupra genunchilor rotunzi şi cărţile nemuritorului Ioan Chirilă.

În cele nouă luni ale stagiului militar cu termen redus, Cartianu a refuzat infanteria de la Breaza şi s-a înscris, voluntar, la paraşutişti. Într-o aplicaţie dură, de aproape 24 de ore, soldatul din el l-a umilit pe căpitanul Brânză, specializat în misiuni de supravieţuire, mergând ca un robot şi căţărându-se ca în “Batalion de marş” al lui Sven Hassel.

“Vreau să scriu editoriale!”

Pe 23 decembrie 1989, în vacanţa de iarnă din anul II de facultate, a lăsat porcul nepârlit şi a luat drumul Capitalei, pentru a participa la Revoluţie. Timp de opt zile, cu un Kalaşnikov la subraţ, a păzit strungurile şi rabotezele din incinta laboratorului din Politehnică de “terorişti”, convins că Revoluţia e Revoluţie. În 1991, s-a prezentat la redacţia “Expres Magazin” şi a anunţat, fără să clipească: “Sunt Cartianu, student la TCM, şi vreau să scriu editoriale!”.

A fost întâmpinat cu un surâs de redactorul-şef adjunct de atunci, uimit de tupeul băiatului cu privire de acvilă. “Ale lui Ion Cristoiu nu sunt bune?”, a întrebat ziaristul, privindu-l atent peste lentilele ochelarilor dreptunghiulari. “Nu sunt rele, dar cred că e nevoie şi de altele”, a replicat, senin, Cartianu. De-acolo a plecat aventura sa jurnalistică, în care ambiţia, consecvenţa, onestitatea (întotdeauna) şi abordarea uşor frivolă (uneori) i-au fost tovarăşe de drum.

Fără arabescuri

Au urmat “Evenimentul zilei”, “Sportul românesc”, “ProSport”, apoi “Jurnalul Naţional”, din nou “Evenimentul zilei” şi, în ultimii doi ani, “Adevărul”, publicaţii la care a fost şi şef de secţie, şi redactor-şef adjunct, şi redactor-şef. Cartianu e autor al unor materiale remarcabile – descoperirea că Gabriel Bivolaru, condamnat pentru devalizarea unei bănci, şi guru Gregorian Bivolaru, azilant politic în Suedia, sunt fraţi vitregi îi aparţine şi reprezintă doar un exemplu de anchetă care a făcut vâlvă. În scris, Grigore nu e adeptul loviturii cu călcâiul, convins că o pasă cu latul şi un şut la vinclu sunt mai eficiente decât arabescurile stilistice.

Câteodată frust, alteori sensibil şi, de cele mai multe ori, Robin Hood, Cartianu pune multă pasiune în editorialele pe care visa să le scrie încă de acum 19 ani, când dădea buzna în redacţia săptămânalului “Expres Magazin”.

O doamnă venerabilă

Ca şef, Grigore e respectat, îndrăgit, antipatizat. Băieţii de la secţia “Sport” a unui cotidian care odinioară dădea ora exactă n-or să uite cum transpirau calculând coeficienţii echipelor noastre în cupele europene, având drept rezultat apariţia, în pagină, a unei construcţii care rivaliza cu tabelul lui Mendeleev. Dincolo de excesele lui, Cartianu pune în prim-plan, indiferent de subiect, nevoia cititorului şi construieşte subiectele plecând de la această premisă. Obsedat de mizele mari, nu neglijează niciodată detaliile şi unghiurile de abordare. Toate, sub pălăria celei mai respectabile doamne din meseria noastră, Gramatica, pe care a tratat-o mereu cu deferenţa cuvenită.

“Sfârşitul Ceauşeştilor”

Când nu face ziare sau nu e la televizor. Grigore scrie cărţi: “Hora de la miezul nopţii” (1995), „Hagi” (2000), „Sfârşitul Ceauşeştilor” (2010). Ultimul său volum, pe care l-a lansat în aceste zile la Bookfest, e rezultatul unei munci de cinci ani, în care a adunat mărturii şi a înghiţit praful a mii de file de dosar. Marele său merit e, dincolo de câteva dezvăluiri, că a ştiut să adune piesele disparate, să le aşeze cronologic şi să refacă un puzzle complicat: Revoluţia română. Şi, spre dezamăgirea maliţioşilor de ocazie, Ceauşescu moare şi în cartea lui Grigore, dar o face cu lumina aprinsă în coridorul lung şi întortocheat al evenimentelor de-atunci.

Şi pentru că autorul acestui articol şi alţi zeci de jurnalişti îi datorează lui Grigore Cartianu mai mult decât intrarea în presă, cu 17 ani în urmă, această poveste nu se poate încheia decât cu un îndemn adresat de el generaţiei lui Andrei Crăciun şi a lui Cristian Delcea, mai tânără şi mai talentată decât a noastră: “Tată, aici nu facem metafore, aici ne ocupăm de istorie!”

* acest articol, scris de Alin Paicu, a fost publicat pe www.adevarul.ro din 11.06.2010

articolele care raman (93) – Georgescu/ Naţionala fără ţară

Fără stadion, dispunând de un colorit care ar putea stârni invidia unui cameleon, echipa naţională pare o datorie publică moştenită de la guvern la guvern. Pierdem, câştigăm în amicale, negustori de scuze şi de acuze ne numim.

Probabil că greşim alăturând mereu naţionala lui Chivu de cea a lui Hagi. O comparaţie mai potrivită ar trebui făcută, cred, cu selecţionata Sloveniei, pe durata ultimului deceniu. Vorbim despre o ţară pe care, dacă nu ai GPS-ul bine reglat, o poţi rata pe şosea, cu o populaţie de două milioane, mai mică aşadar decât cea a Bucureştiului. Vorbim despre o echipă în care cel mai cunoscut jucător nu e câştigător al Ligii Campionilor, ci evoluează la FC Köln. Totuşi, în 2000 slovenii i-au lăsat acasă pe ucraineni, doi ani mai târziu pe noi, acum pe ruşi. În grupă, au terminat înaintea Cehiei, Irlandei de Nord şi a Poloniei. Iată nişte oameni care scot mai mereu capul afară ca Bugs Bunny, când nu te aştepţi, în timp ce noi săpăm interminabile canale subterane printre explicaţii. Iată o echipă care îşi onorează condiţia de “runner-up”, fără prea multe şanse pentru locul întâi din grupă, dar care până la urmă îşi atinge obiectivul.

Selecţionerul are dreptate. Nu mai reprezentăm de mult o forţă în fotbal, fiind plasaţi doar conjunctural în urna a doua, în dreptul orificiului de scurgere spre cea de-a treia. Adevărat, presa sportivă e penibilă în multe momente, când chiar selecţionerul o supraevaluează cu doi bani. Dar nu asta contează în primul rând. Important e soclul echipei naţionale: publicul. Nu de campanii în genul “Fii într-o culoare pentru echipa naţională” este nevoie. Nici măcar negrul nu ar fi cel mai potrivit, pentru că doliul presupune durere şi regret, iar oamenii primesc astăzi veştile despre rezultatele tricolorilor ca despre trecerea în nefiinţă a unei mătuşi pe care nu au cunoscut-o niciodată.

Peste câteva luni, când vuvuzelele vor fi tăcut, ne vom regăsi la începutul altor preliminarii. Ca suporter al echipei naţionale, aş vrea să văd că n-am înlocuit grimasa de om veşnic mestecând o lămâie a lui Piţi cu rictusul de copil acuzat pe nedrept că a spart un geam al lui Răzvan. Aş vrea să văd jucători intrând pe teren având pe figură măcar ceva din expresia de hotărâre bărbătească de neclintit a lui Steven Gerrard. Astfel, când tribunele noului stadion vor fi terminate, vor exista poate şi oameni dornici să le umple, gata să se înalţe sau să se scufunde împreună cu echipa ţării lor.

* acest articol, scris de maestrul Adrian Georgescu, a fost publicat în “Gazeta sporturilor” din 09.06.2010 şi pe blogul lui Adi.

mineriada (17) – Nae Caranfil: dragostea în vremea Golaniadei

Regizorul filmului „Filantropica“ s-a jucat şi de-a Romeo, şi de-a Ion Iliescu în balconul din Piaţa Universităţii. Nae Caranfil a ţinut patru discursuri de la balconul Facultăţii de Geologie: trei pentru manifestanţii anti-fesenişti şi unul pentru o „necunoscută“ din mulţime. 

Nae Caranfil (49 de ani) a privit Revoluţia română din 1989 la un televizor color, cu telecomanda într-o mână şi cu telefonul în cealaltă mână. Se afla în Belgia şi învăţa să facă filme. În 1987 primise o invitaţie la un seminar de scenaristică ţinut la Bruxelles. Toată scenaristica asta ar fi trebuit să dureze 10 zile, dar Nae Caranfil nu s-a mai întors decât în ultima zi a anului 1989.

„La Revoluţie aveam impresia că sunt şeful Marelui Stat Major cu telecomenzile şi telefoanele pe care le mânuiam. Nu-mi venea să cred că se întâmpla în România. Era un cadou mai mare decât voiam vreodată să obţin. Cum a fost cu generaţia mea? Nu puteai să te gândeşti vreodată că o vei avea pe Marilyn Monroe. Şi dintr-odată ţi se oferă Marilyn Monroe. Bun, ce facem cu ea?”.

Puterea – în Dormitor, opoziţia – În sufragerie

Nae Caranfil s-a întors în România la 31 decembrie 1989, la capătul unui drum lung, căci cursa de două ore Bruxelles-Bucureşti nu era operativă, pe motiv de Revoluţie. „Am luat un avion care mergea la Sofia, de la Sofia am luat un tren spre Ruse, de la Ruse – un taxi până la pod, podul l-am trecut pe jos, iar din Giurgiu am luat un camion care m-a dus la Bucureşti”. Revelionul a trecut cum a trecut. După Anul Nou a început „sezonul de mitinguri”. „Era o perioadă absolut dementă şi romantică”. Nae locuia cu părinţii şi avea 29 de ani.

„În casă eram două tabere politice: eu cu sora mea în tabăra partidelor istorice şi părinţii mei în cea a Frontului. Am pus în sufragerie o pancartă cu «Zonă liberă de neocomunism» şi îi aplaudam pe părinţi când treceau pe acolo. În general, aplaudatul comuniştilor sau feseniştilor era modul nostru de a le arăta dispreţul fără violenţă”.

Douăzeci de ani mai târziu, la vest de Piaţa Universităţii. E devreme, Bucureştiul leneveşte, cerşetorii încă dorm. Restaurant, interior, zi. Nae Caranfil e precaut: „Înregistraţi? Eu la pix nu dau!”. E linişte în localul acesta şi toţi consumatorii au bani să achite nota de plată. Nimic din „Filantropica” – aici. Afară, la câţiva paşi, se văd urmele unui oraş zguduit de concertul AC/DC. Nae Caranfil n-a fost. Nu-i place. L-a mai chinuit şi o durere de măsea. Acum e mai bine. Regizorul e nerăbdător: „Începem?”. Începem. Înregistrăm.

„Nu mi-a plăcut creştinismul exaltat al Pieţei”

 

Aveaţi convingerea că mergând în Piaţa Universităţii puteţi schimba ceva?

Da. Mult timp am crezut asta. Până cu câteva zile înainte de alegeri. Sentimentul era că Televiziunea manipulează total şi că, de fapt, curentul de opinie este contra lui Iliescu.

Când v-aţi dat seama că nu e chiar aşa?

Târziu, când ne-am dat seama că „Proclamaţia de la Timişoara” nu avea atât de multe semnături pentru a conta. Primele zile în Piaţa Universităţii au fost absolut magice. Că se stătea toată noaptea, se făceau torţe din ziare „Adevărul”, iar Vali Sterian cânta „Vino, Doamne”. Imaginea unei pieţe plină de torţe era suprarealistă.

A fost ceva ce nu v-a plăcut în Piaţă?

Cu timpul am realizat că dacă îmi displăcea ceva în Piaţa Universităţii era faptul că oamenii se luau foarte, foarte în serios. Se ajungea în zone mistice, cu îngenuncheri colective, cu chestii care, pentru gustul meu, erau deplasate. Nu mi-a plăcut creştinismul exaltat al Pieţei. M-a făcut să mă gândesc că trebuia să existe şi un soi de „comic relief”, adică un fel de relaxare a lucrurilor. Şi am încercat să îmi imaginez ce aş putea face în zona satirei politice.

Eu am avut patru discursuri cu totul. Au fost extrem de prizate. Primul a declanşat strigăte de fericire. Urla Piaţa, se descătuşa! Se auzea, de ce să nu spunem, chiar şi numele meu: „Nae! Nae!”. La al doilea discurs am propus jocul ca eu să fiu Iliescu, iar mulţimea să fie mitingul FSN. În ideea de a demonta mecanismul puterii şi pe cel al manipulării maselor. Ei au intrat în joaca asta instantaneu. A fost unul dintre momentele istorice ale Pieţei.

Cum era în „anticamera” balconului?

Atmosfera era foarte tensionată în acea sală unde se înscriau vorbitorii. Acolo era o lume foarte pestriţă. Erau cei care făceau uz de statutul lor de revoluţionari, gen Dumitru Dincă. Dacă apărea Dincă la microfon, trebuia să aştepţi să termine pentru a te putea bucura din nou de „Piaţă”. Avea nişte răcnete guturale din care cu greu se putea înţelege ceva.

V-a ajutat să ajungeţi în balcon şi faptul că tatăl dumneavoastră, Tudor Caranfil, era un cunoscut om de televiziune?

Nu. Eu am fost prezentat ca regizor. Discursurile mele au prins la oameni. Foarte rapid am început să fiu imitat de alţii care au urcat în balcon. De altfel, după al treilea discurs m-am gândit să renunţ, pentru că îmi era clar că se pierde partida politică. Numai că a intervenit ceva. Mie mi se aprinseseră călcâiele după o fată, o studentă cu care mă întâlneam frecvent în Piaţă, mă rog. După câteva seri cu reţeta Piaţă+Pepsi+La revedere (pentru că ea locuia în cămin, iar eu cu părinţii), în momentul în care speranţele mele prinseseră aripi, mi-a explicat că s-a revăzut cu un „ex” şi că au decis să mai dea o şansă relaţiei lor.

Lucru care m-a enervat „oareşcât” şi m-a făcut să mă gândesc la o modalitate în care aş putea să o surprind, să o destabilizez emoţional şi să o arunc în incertitudine şi în confuzie sufletească. Mi-a venit ideea să fac un discurs care în aparenţă să fie adresat zecilor de mii de oameni şi care de fapt să fie destinat unei singure persoane. Discursul l-am ţinut în data de 18 mai, deci cu două zile înainte de alegeri, şi a sunat cam aşa: „Noi stăm aici pe o bătălie deja pierdută, pentru că dumneavoastră, manifestanţii, staţi aici şi faceţi curte unei femei, România, care are deja capul întors peste umăr spre fostul ei amant, comunismul”.

Cu România ştim ce s-a întâmplat. Cu fata?

A rămas aşa cum a căzut. În 20 mai 1990 am pierdut probabil ambele redute: şi România, şi studenta.

Aţi mai revăzut-o de atunci pe studentă?

Da, este foarte bine. S-a măritat cu fostul ei amant, comunismul.

Un prânz pe terasă, la Minion, printre mineri

 

Ce relaţii aţi avut cu Marian Munteanu?

Nu am avut relaţii strânse, serioase. Pe vremea aceea îl iubeam cu toţii pentru că părea un fel de erou providenţial. Dar spiritul meu critic exacerbat mă făcea să am rezerve faţă de tipul lui de discurs. Era un pic prea inflamat pentru gustul meu. Dar probabil că ăsta era tipul de discurs care prindea la vremea aia. Toată lumea era cvasi-isterică. Eu, fiind mai calm, aş fi preferat un discurs mai detaşat.

Pe cine preferaţi atunci între Raţiu şi Câmpeanu?

Raţiu părea un pic ridicol cu imaginea lui, parcă venea dintr-un alt secol. Câmpeanu părea mai convingător pentru că avea o inflexibilitate şi un aer de integritate supărată, care impresiona. Însă, până la urmă, am votat cu ţărăniştii. Sentimentul era că oricum ăştia sunt partidul istoric adevărat. Dar cred că nu se putea o Românie cu Raţiu pentru că era clar consemnul de la Moscova. Era stabilit să iasă echipa Frontului şi s-ar fi putut ajunge la violenţe extreme, dacă rezultatele alegerilor n-ar fi fost clare. Uniunea Sovietică era în picioare, nu se întâmplase încă nimic senzaţional care s-o zguduie, iar împărţirea geopolitică se făcuse limpede: România era sub influenţa Uniunii Sovietice, iar Ungaria se dusese mai la vest.

Care a fost ultima seară frumoasă în Piaţă, cu lume multă?

După alegerile din 20 mai s-a subţiat puternic treaba şi au rămas nişte radicali acolo, în faţa Teatrului Naţional. Iar Piaţa s-a reumplut din nou pe 13 iunie, când am ieşit şi eu să văd ce se întâmplă.

Ne-am jucat de-a leapşa cu Poliţia pe strada Edgar Quinet. M-ai atacat? Te-am atacat! La un moment dat, într-o retragere dezordonată, am intrat într-un gang cu încă doi manifestanţi. Ăştia, foarte nervoşi, vorbeau unul cu altul. În ziua aia era programat un meci, la ora 4.00. „Bă, mai stăm la Revoluţie sau mergem să vedem meciul?”. La care celălalt: „Dă-l în… de meci. Dacă am început o treabă, hai s-o ducem până la capăt. Prindem repriza a doua!”.

Aţi luat bătaie?

Nu. Eu fiind mai mult un observator în toată treaba asta, mă plasam destul de „safe”, încât să nu intru în coliziune directă cu forţele de ordine. Deşi, se spunea pe atunci, Poliţia era o instituţie timorată.

De ce aţi venit în Piaţa Universităţii la 13 iunie 1990?

După ce a fost curăţată piaţa de „rămăşiţele legionare”, ca să zic aşa, au şi blocat-o. Nu se mai putea circula. Chestia asta a făcut înconjurul Bucureştiului imediat. Şi atunci, pe telefoane sau din gură-n gură, s-a format o manifestaţie pentru eliberarea Pieţei.

De când a început partea dubioasă a zilei de 13 iunie, cu incendierea autobuzelor, devastarea Televiziunii, intervenţia minerilor şi până la finalul zilei de 15 iunie, n-am pus la îndoială spontaneitatea evenimentelor. Abia după aceea am început să ne dăm seama că revolta era orchestrată de Chiţac (n.r. – ministru de Interne în iunie 1990) şi de Diamandescu (n.r. – şeful Poliţiei în iunie 1990), pentru a justifica venirea minerilor.

Mineriada unde v-a prins?

 

Şi cum vedeaţi tot filmul ăla din Piaţa Universităţii?

Erau strigăte înghiţite de sloganuri. Iar când minerii prindeau câte un om, nu se mai vedea mare lucru pentru că era tras undeva jos şi se făcea un muşuroi de oameni şi vedeai că se mişcă ceva. Atât.

O să folosiţi imaginile astea într-un film?

Nu aş găsi atâţia figuranţi, iar să dau „copy-paste” la oameni ar fi o manipulare mai mare decât cea făcută de TVR. Ceea ce s-ar putea face ar fi o piesă de teatru în care să surprinzi discuţiile din sala din spatele balconului. Erau ziarişti străini care stăteau pe acolo şi urmăreau ce se întâmplă. Marian Munteanu venea cu aura lui christică, pe care şi-o întreţinea cu atenţie, trecea ca o săgeată prin sala aceea ca să aibă o discuţie cu un ziarist şi nu se uita la nimeni în jur.

V-a fost vreodată frică?

În serile de „Piaţă”, nouă, celor de jos, nu prea ne-a fost frică, pentru că eram mulţi. Din când în când apăreau zvonuri cum că muncitorii se îndreaptă spre noi, sau că vin scutierii din trei direcţii. În fiecare seară se spunea: „Mâine, la patru dimineaţa vor ataca. Să stăm aici, să nu plece nimeni!”. Când au venit minerii, frica era anihilată de adrenalină. Eu vorbisem la balcon şi eram expus. Oricine putea să le spună minerilor: „Ăsta a vorbit în Piaţa Universităţii!”.

Dar, inconştient, am plecat din Teatrul Nottara şi m-am dus să mănânc în centru, la Restaurantul Minion, dar nu înăuntru, ci pe terasă, afară, frumos, în timp ce pe stradă, prin Piaţa Amzei, treceau minerii în diverse sensuri. Mă simţeam într-un fel apărat, mă gândeam că nu se vor lua de mine, eram omul invizibil, simţeam eu că nu sunt în primejdie. Nu ştiu ce a fost în capul meu atunci, că altfel sunt esenţialmente fricos.

N-aveaţi barbă…

N-aveam, e adevărat, dar aveam blugi.

Cum a fost vara anului 1990?

Sentimentul de libertate cu care trăisem lunile alea, aprilie şi mai, s-a destrămat brusc. Odată cu căldura verii s-a lăsat o tristeţe peste oraş, ceva de groază. Oamenii plecau din ţară pe rupte. Era cald, era trist şi din când în când se mai făcea câte o manifestaţie anemică pentru eliberarea lui Marian Munteanu şi care se termina aşa, cu un fel de milogeală, pe la o bere. Eu am început să fiu din ce în ce mai deprimat pentru că îmi dădeam seama că investisem atâtea luni de zile într-o utopie şi renunţasem la Belgia, ţară în care mă integrasem cât de cât în cei doi ani. Sentimentul era că am rămas într-o Românie care va reveni foarte rapid la ceea ce fusese înainte. Mă simţeam prins în capcană.

Mai aveţi nostalgia Pieţei?

Sunt o fire nostalgică. Acum am nostalgia anilor ’90 în general. De-a lungul anilor ’90 am avut nostalgia anului 1990. Iar în 1990 am avut nostalgia perioadei dinainte de 20 mai.

* acest articol, scris in colaborare cu Cristian Delcea, a fost publicat in “Adevarul” din 05.06.2010

articolele care raman (89) – Adrian Georgescu/ Să înceapă!

Un Mondial fără echipa României este o decepţie, dar ne oferă şi un straniu motiv de relaxare. Dacă te concentrezi prea mult asupra unei anumite zone dintr-un tablou, niciodată nu-i vei descoperi întreaga frumuseţe. Şi, slavă Domnului!, naţionala ne-a permis în ultimii ani să urmărim degajaţi aceste turnee finale.

Dacă ne analizăm pe noi şi nu pe participanţi, constatăm un lucru ciudat: Mondialul deja a început. Este etapa în care fiecare îşi caută favoritele, dacă nu are deja una implantată în inimă. Personal, de-abia aştept să văd la lucru Ghana, Camerunul şi Coasta de Fildeş, şi nu doar pentru Essien, respectiv Eto’o şi Drogba, sunt curios în legătură cu reprezentativele Coreei de Nord, a statului Chile şi a Hondurasului, pariez deja fără miză că Statele Unite vor fi marea surpriză a competiţiei sau, de ce nu?, Algeria. Ţin pumnii Serbiei veşnic nepieritoare, Argentinei, Angliei şi Spaniei, căci Brazilia se descurcă şi singură. Îmi pare rău de mereu frumoasa Olandă, care dă constant mari fotbalişti după ce secole la rând a dat mari pictori, dar inima are doar patru încăperi.

Un Campionat Mondial e ca o beţie, numai că, pe măsura trecerii timpului, ţii minte doar paharele din urmă. Va fi vreme, în anii următori, să ne amintim partidele dintre echipele mari, finala, poate chiar semifinalele. Mai frumoasă e totuşi faza grupelor, a începutului lin, cînd întreaga planetă e acolo, când iei fotbal în doze zilnice, ca pe un tratament, “Uau! Se termină Coreea de Sud – Grecia, în mai puţin de-o oră începe Argentina – Nigeria”, când încă nu există nici certitudini, nici eşecuri ireparabile. Vine apoi rândul al doilea de meciuri, după care lucrurile se mută puţin pe teritoriul calculelor, “dacă Mexic bate Uruguay, Africa de Sud trebuie să facă egal cu Franţa pentru ca …”, apoi sentinţa e data de runda a treia a grupelor.

Deja simt dezamăgirea care mă va cuprinde în prima zi de pauză, când voi fi uitat că nu sunt meciuri şi voi deschide nerăbdător televizorul. Mi-e dor de Maradona, Capello, Lippi, Queiroz, un pic chiar şi de Rehhagel. De-abia aştept imagini cu suporteri dotaţi cu peruci, mânuţe care aplaudă, cutii de bere care duc prin conducte străvezii spre gura purtătorului, oameni săltând în lumina soarelui, nu a nocturnei. Ce mai încolo şi încoace? Să înceapă odată!

* acest articol, scris de Adrian Georgescu, a fost publicat in “Gazeta sporturilor” din 02.06.2010 şi pe blogul lui Adrian.

ionuţ