You are currently browsing the category archive for the ‘viata la blog’ category.
Cel ce m-a invins este Truman Capote (si cati ani m-am ferit de el, si ce demon sau ce providenta m-au tinut departe de blestematul acesta!). A fost o proza scurta – cateva pagini acolo. „O amintire de Craciun“ nu este cea mai buna proza scurta din istorii, dar cine poate spune care este cea mai buna proza scurta, si ce importanta mai are?
Aveam unsprezece ani cand a murit Winnetou. Cand ai unsprezece ani si moare Winnetou, nu ai de ales: plangi. Stiu exact cand s-a intamplat: era toamna, un inceput de noapte, si mai era si luna, si rosie, si portocalie, in inaltul unui cer care n-a mai fost niciodata la fel, si nici nu va mai fi. Trimestrul acela mizerabil de octombrie, poate vi-l amintiti, cu iarna atat de aproape, cu ultimele ore tarandu-se in intuneric, intr-o scoala de provincie din Romania, la inceputul anilor ’90. Voi, cei prea tineri, imaginati-va doar!
Am fost un copil solitar, suficient de sensibil si de prost incat sa fie perfect inadaptat, lipsit cu desavarsire de expresia de fericire imbecila pe care o capata de timpuriu unii, si de care cei mai multi nu reusesc sa mai scape.
La unsprezece ani, desi inca iti permiti doze insemnate de sentimentalism, promisiunile sunt facute pentru a fi respectate. Atunci, dupa moartea lui Winnetou, in timpul si in noroiul zilelor acelea, mi-am promis sa nu mai plang la nicio moarte, din nicio carte. Niciodata! Ce inseamna „niciodata“ cand ai unsprezece ani? Va spun eu: „niciodata“ inseamna totul.
Nu era bravada, nu era intelepciune. Era instinct: stiam ca voi mai iubi oameni din litere, cum stiam si ca ei vor mai muri. Dar nicio pasiune din aceasta nu avea sa se mai sfarseasca asa – privind luna dincoace de lacrimi. Eram furios si ridicol, si nu, asta nu se va mai intampla.
Ca de Hristos
Desigur, m-am tradat. Promisiunea a murit inca tanara, nu a apucat niciun majorat. Dar, sa stiti, ca am luptat. Au ras de Miskin ca de Hristos, si nu am plans. L-au jefuit pe Akaki Akakievici de manta si nu am plans, a murit insusi Ivan Ilici si nu am plans. Am fost pe Plaja Chesill si aveam dureri de cardiac, dar nu am plans. Am citit lungi povesti de dragoste sud-americane, am iubit o singura femeie o viata sau poate mai multe vieti, am vazut tarfe si ingeri in fum de tigara, si m-au lovit cu dramele cantaretilor de tango – nimic.
Am fugit cu Tolstoi inspre ultima gara si am asteptat acolo sfarsitul, dar nu, tot nu am plans. Am indurat foamea cu curvele Amsterdamului si cu curvele Moscovei, am pierdut averi la ruleta, am indurat umilintele, si razboaiele, si lagarele, si mai multe generatii de genociduri, am vazut catedrale si imperii cazand, am vazut vechi cuvinte decazand – degeaba.
Fluturele, inima
Si trebuie sa va marturisesc: sunt predispus la poezie si la patetism. Mi s-a spus, candva, ca am un fluture in loc de inima. Ce poate fi mai patetic de atat?
I-am rezistat in transee lui Scott, nenorocitului de Scott, care stia intotdeauna cel mai scurt drum dinspre punctul A inspre punctul B, unde punctul A e o fraza si punctul B e un suflet. I-am rezistat lui Hemingway, desi numai Dumnezeu stie cum e acolo, in ringul batranului. Nu m-a trecut Styxul lacrimilor nici macar Cunningham scriind despre cum freamata vantul frunzele, dezvelindu-le fetele mai lucioase, cand verzi, cand cenusii.
Si daca acum privesc iar luna, cu un aer formal, dar indiscutabil invins, si daca acum…
Cel ce m-a invins este Truman Capote (si cati ani m-am ferit de el, si ce demon sau ce providenta m-au tinut departe de blestematul acesta!). Si a fost o proza scurta – cateva pagini acolo. „O amintire de Craciun“ nu este, probabil, cea mai buna proza scurta din istorii, dar cine poate spune care este cea mai buna proza scurta din istorii, dar ce importanta mai are?
Stiti, ca si mine, ca un text nu este niciodata suma cuvintelor lui. „O amintire de Craciun“ nu este despre o femeie care face prajituri, despre un caine si oasele pe care le ingroapa, despre monezi de zece centi si filme de cinema repovestite. „O amintire de Craciun“ e ce ar trebui sa scrie Adam de fiecare data cand e alungat din Rai.
Nu am nicio incheiere, si, pentru prima data, nici nu imi doresc sa am. Mai jos sunt cateva fraze care se prea poate sa nu va spuna nimic. Nu am a va condamna. Cat despre mine, am pierdut o promisiune, „niciodata“ nu va mai fi „niciodata“, dar am castigat – poate mai mult.
Iata: „Simt cum in mine se rupe ceva, ceva de neinlocuit, scapand ca un zmeu a carui sfoara s-a rupt. Iata de ce acum, in aceasta dimineata de decembrie, in timp ce ma plimb pe terenul de joc al scolii, caut tot timpul cu privirea pe cer, ca si cum m-as astepta sa vad doua zmeie ratacite, inaltandu-se grabite spre rai, ca doua inimi“.
Au câştigat concursul de împrejurări nefericite şi au ajuns aici, pe blog, oameni care au în cap următoarele:
lumea zice ca-s nebun
cum arata planta ungurasului vrem si noi
filme erotice cu adolescenti
declaratii francisc toba
masina lui nicu ceausescu
afaceristul cristian sindie
poetul roberto baggio
curve potigrafu
filmulete cu masturbare
femei fara chiloti
retro john holmes
vand trening lot olimpic
legionari in viata
facebook gaesti
miron cozma poezi
paicu + cartianu
ziar adevarul opini despre pensi
motociclete rusesti
simbolul mortii
cat este planul pe zi la golden blitz
sex cu oana din roman
destinele copii regelui ferdinand
atentie domnu gidea
poze incitante cu monica columbeanu
mineri fara spor de subteran
ziarist ionut stanescu
articole de adrian paunescu
dus oltcit la fier vechi
jocuri cu fete care trebie sa len pusti
baieti blonzi cu ochii albastri
cocalari din lunguletu
sex prin dres
budapesta en gross chinezi
baieti de drajna you tube
misterul rombac-ului
robinson crusoie victor antonescu
andreea ciuperca evenimentul zilei
modele fotografi tip buletin
inimioare despartite cu numele golan si
locuinta lui vasile coca
crematoriu
familia col. dragomir in 2010
“maria-clara brumariu”
ce liceu e la capatul lui 135
andreea antonescu chilotii
salarii cercetatori institut matematica
iliescu ludmila
clasa business, dornica de sex
miron gandac
schimb abţibilduri panini africa de sud
congolez in aeroport
radu cosasu comunist
biserici de adventisti in apropiere de mangalia,
numele a cui apartine lacul chihaia
Cam asta ar fi.
În schimb, Olanda va lăsa în urmă capodopere nepieritoare şi o semifinală pierdută după trei bare.
Maestrul Georgescu: aici.
“E vorba de patimi care influenteaza mintile neformate” – Ion Iliescu.
Când era copil, Grigore Cartianu prindea peşte cu mâna.
În vremea treierişului, pleca de la treburile gospodăriei din Brădiceni, un sat pitit printre dealurile Gorjului, şi dădea o fugă pe malul râului de la marginea zăvoiului. Unu – doi – trei şi bâldâbâc, direct sub oglinda apelor limpezi, în căutarea clenilor cu burta albă. Le ştia ascunzişul – printre răgălii, sub mal – şi se scufunda ca “Omul din Atlantis”.
Peştele n-avea scăpare: Grigore întindea mâna şi îl apuca strâns. Şi pentru că un singur clean era o pradă nedemnă, mai captura unul, prin acelaşi procedeu, cu cealaltă mână. Cum aerul din plămâni era pe sfârşite şi trebuia să-şi folosească măcar un braţ pentru a reveni la suprafaţă, Grigore strecura unul dintre cleni la loc sigur, în slipul de silon. Când apărea pe mal, triumfător ca statuia de la Vidraru, cu un peşte în mână şi celălalt zbătându-se în slip, micul Cartianu stârnea nelinişti până şi în rândul fetelor de a unşpea strânse la plajă.
Învins de Uruguay
În liceu îi spuneam Gioni. Şi asta nu de la “Johnny, băiat frumos”, filmul cu Mickey Rourke, ci de la Johnny Weissmuller, timişoreanul care a făcut furori în rolul lui Tarzan. Fără să semene cu trapezul din orele de geometrie, Grigore avea însă forţa unui motostivuitor, căpătată în verile toride la coasă, plătite cu 300 de lei ziua şi care îi asigurau venitul pe tot restul anului.
Fără să fie cel mai performant din clasă – colegul Bâzgă era olimpic la matematică, fizică şi chimie, iar Cocheci avea să ajungă în SUA, după o specializare în poluare nucleară -, Cartianu se pregătea cu tenacitatea care l-a caracterizat dintotdeauna şi era mereu între cei mai buni nouă-zece la învăţătură, fără să beneficieze, ca mulţi dintre noi, de meditaţii.
Tot în liceu a fost şi singura perioadă în care i-am fost şef – la fotbal cu nasturi, unde Uruguay, echipa mea, câştiga de cele mai multe ori în faţa Italiei, formaţia lui, iar emoţiile le împărţeam între fetele cu sarafanul ridicat strategic deasupra genunchilor rotunzi şi cărţile nemuritorului Ioan Chirilă.
În cele nouă luni ale stagiului militar cu termen redus, Cartianu a refuzat infanteria de la Breaza şi s-a înscris, voluntar, la paraşutişti. Într-o aplicaţie dură, de aproape 24 de ore, soldatul din el l-a umilit pe căpitanul Brânză, specializat în misiuni de supravieţuire, mergând ca un robot şi căţărându-se ca în “Batalion de marş” al lui Sven Hassel.
“Vreau să scriu editoriale!”
Pe 23 decembrie 1989, în vacanţa de iarnă din anul II de facultate, a lăsat porcul nepârlit şi a luat drumul Capitalei, pentru a participa la Revoluţie. Timp de opt zile, cu un Kalaşnikov la subraţ, a păzit strungurile şi rabotezele din incinta laboratorului din Politehnică de “terorişti”, convins că Revoluţia e Revoluţie. În 1991, s-a prezentat la redacţia “Expres Magazin” şi a anunţat, fără să clipească: “Sunt Cartianu, student la TCM, şi vreau să scriu editoriale!”.
A fost întâmpinat cu un surâs de redactorul-şef adjunct de atunci, uimit de tupeul băiatului cu privire de acvilă. “Ale lui Ion Cristoiu nu sunt bune?”, a întrebat ziaristul, privindu-l atent peste lentilele ochelarilor dreptunghiulari. “Nu sunt rele, dar cred că e nevoie şi de altele”, a replicat, senin, Cartianu. De-acolo a plecat aventura sa jurnalistică, în care ambiţia, consecvenţa, onestitatea (întotdeauna) şi abordarea uşor frivolă (uneori) i-au fost tovarăşe de drum.
Fără arabescuri
Au urmat “Evenimentul zilei”, “Sportul românesc”, “ProSport”, apoi “Jurnalul Naţional”, din nou “Evenimentul zilei” şi, în ultimii doi ani, “Adevărul”, publicaţii la care a fost şi şef de secţie, şi redactor-şef adjunct, şi redactor-şef. Cartianu e autor al unor materiale remarcabile – descoperirea că Gabriel Bivolaru, condamnat pentru devalizarea unei bănci, şi guru Gregorian Bivolaru, azilant politic în Suedia, sunt fraţi vitregi îi aparţine şi reprezintă doar un exemplu de anchetă care a făcut vâlvă. În scris, Grigore nu e adeptul loviturii cu călcâiul, convins că o pasă cu latul şi un şut la vinclu sunt mai eficiente decât arabescurile stilistice.
Câteodată frust, alteori sensibil şi, de cele mai multe ori, Robin Hood, Cartianu pune multă pasiune în editorialele pe care visa să le scrie încă de acum 19 ani, când dădea buzna în redacţia săptămânalului “Expres Magazin”.
O doamnă venerabilă
Ca şef, Grigore e respectat, îndrăgit, antipatizat. Băieţii de la secţia “Sport” a unui cotidian care odinioară dădea ora exactă n-or să uite cum transpirau calculând coeficienţii echipelor noastre în cupele europene, având drept rezultat apariţia, în pagină, a unei construcţii care rivaliza cu tabelul lui Mendeleev. Dincolo de excesele lui, Cartianu pune în prim-plan, indiferent de subiect, nevoia cititorului şi construieşte subiectele plecând de la această premisă. Obsedat de mizele mari, nu neglijează niciodată detaliile şi unghiurile de abordare. Toate, sub pălăria celei mai respectabile doamne din meseria noastră, Gramatica, pe care a tratat-o mereu cu deferenţa cuvenită.
“Sfârşitul Ceauşeştilor”
Când nu face ziare sau nu e la televizor. Grigore scrie cărţi: “Hora de la miezul nopţii” (1995), „Hagi” (2000), „Sfârşitul Ceauşeştilor” (2010). Ultimul său volum, pe care l-a lansat în aceste zile la Bookfest, e rezultatul unei munci de cinci ani, în care a adunat mărturii şi a înghiţit praful a mii de file de dosar. Marele său merit e, dincolo de câteva dezvăluiri, că a ştiut să adune piesele disparate, să le aşeze cronologic şi să refacă un puzzle complicat: Revoluţia română. Şi, spre dezamăgirea maliţioşilor de ocazie, Ceauşescu moare şi în cartea lui Grigore, dar o face cu lumina aprinsă în coridorul lung şi întortocheat al evenimentelor de-atunci.
Şi pentru că autorul acestui articol şi alţi zeci de jurnalişti îi datorează lui Grigore Cartianu mai mult decât intrarea în presă, cu 17 ani în urmă, această poveste nu se poate încheia decât cu un îndemn adresat de el generaţiei lui Andrei Crăciun şi a lui Cristian Delcea, mai tânără şi mai talentată decât a noastră: “Tată, aici nu facem metafore, aici ne ocupăm de istorie!”
* acest articol, scris de Alin Paicu, a fost publicat pe www.adevarul.ro din 11.06.2010
Clasamentul sentimental
1. Italia
2. Anglia
3. Argentina
4. Spania
Clasamentul realist
1. Spania
2. Brazilia
3. Argentina
4. Olanda
Clasamentul pe care am pariat (nu ştiu de ce)
1. Spania
2. Anglia
3. Olanda
4. Argentina
1. Bătrânul îşi cântăreşte oaspeţii cu privirile cumpătate ale activistului căruia i s-a dus faima că era cel mai inteligent dintre nomenclaturişti.
E cald şi vechiul comunist gustă nişte mure. Are gesturile echilibrate ale unui diplomat. Apoi, de nicăieri, vine această sentinţă care rescrie, spectaculos şi direct, ceva din istoria contemporană: „Era bolnav de diabet şi… Nemaiavând ce să-i dea nevestei, Ceauşescu i-a dat pe mână ţara!”. Nu ezită, nu caută în jur microfoanele de altădată. O spune doar cu regret.
2. E Revoluţie, sau măcar aşa se spune. Cei mai mulţi dintre români nu sunt în stradă. Sunt acasă şi se uită la televizor, la omuleţul cu ochelari de tocilar, care se agită pe ecran, înălţându-se ca Emil Boc, peste ani, la pozele oficiale. Teodor Brateş se înclină în faţa lui Ion Iliescu, „fiul unui revoluţionar, el însuşi un revoluţionar”. Pe 22 decembrie 1989, seara, Ion Iliescu citeşte „comunicatul către ţară”, actul politic fundamental al Revoluţiei. A rămas aşa, nu doar pentru că nu se putea altfel, ci pentru că acela care, cu voia dumnevoastră, a fost ultimul pe listă l-a citit la televizor.
Televiziunea comunistă, de la Tirana la Phenian, a fost (şi a rămas) încărcată cu o aură sacră. Era locul unde omul nou oarecare nu avea acces. Atunci, pentru scurt timp, n-a mai fost aşa. Rămâne, de aceea, pentru eternitate vocea unui anonim venit din stradă care şi-a trăit cele cinci secunde de glorie urlând: „Ca nişte boi am muncit! Numai la serviciu şi acasă, în rest – nimic! Ca nişte boi!”.
3. Apoi s-a făcut decembrie 1995 şi acel „în rest – nimic” s-a transformat în holbatul la filme americane cu Bruce Willis şi la domnul Flooooooooooooooorin şi mânuţele alea două. „În rest – nimic” a devenit serialul din fiecare seară şi fiecare dimineaţă în care voiai să dormi şi nu dormeai, şi te uitai la Pro TV.
4. Au fost „tocşourile” şi milionarii din miez de noapte, au fost veri ale ispitelor, au fost nurii Cosminei Păsărin şi sânii Nicoletei Luciu, gropiţele lui Mircea Radu, au fost maneliştii şi, la urmă, au venit „televiziunile de ştiri” cu agramaţii lor isterici, cu prezentatoarele-ţaţe şi invitaţii lor din lumea „bună” şi scârboasă. Televiziunile s-au tras una după alta în aceeaşi troacă. Au rămas încă mulţi aşezaţi „confotabil în fotolii” crezând tâmp că într-adevăr contează să „apari”. România trăieşte aceeaşi teledemocraţie începută fals în urmă cu douăzeci de ani. Justiţia se „face” la televizor, într-o „transparenţă” mimată şi cretină.
5. Gabriela Vrânceanu Firea şi Cristian Boureanu se porcăie live. „Aşa ceva e inadmisibil într-un studiou de televiziune!” – se spune mai târziu şi, paradoxal, nimeni nu vomită, ca şi cum studiourile de televiziune nu ar fi, de atâta vreme, populate de mârlani în costume scumpe şi de dame din care răzbate damful de deontologie ca din vidanjă.
6. Elena Udrea nu mai croşetează, se răţoieşte, în direct, la Realitatea TV. Cristian Tudor Popescu îşi îngroapă faţa în palme, a dezgust şi a neputinţă. Elena Udrea aruncă un „Nu e treaba dumneavoastră”, care nu s-a mai auzit atât de brutal de la Adrian Năstase încoace.
Elena Udrea crede (şi o spune pe înţelesul tuturor celor care nu s-au tâmpit de tot) că nu e nicio problemă să parazitezi bugetul public, cere de la căpuşe doar un „sacrificiu”, fiindcă, la mijloc, e „o problemă de imagine”.
Cineva i-a dat pe mână Elenei Udrea un Minister al Dezvoltării. Un anonim urlă peste timp că am muncit ca nişte boi şi în rest – tot nimic.
Poţi folosi cuvântul “capodoperă” pentru a descrie un buncăr? Dacă este aşa, discursurile lui Ion Iliescu pot fi caracterizate drept antrenante. Personal, aş privi cu la fel de mult entuziasm un om scobindu-se o oră şi jumătate în nas şi reluarea acestui Barcelona – Inter.
Întrebarea capitală, după mine, nu este “Ucide Mourinho fotbalul?”, nici “Unde a fost Messi?”, ci “Mai este acesta fotbal?”. Să ţinem cont că, în timpul acestei partide, pe partea de teren a Barcelonei, Valdés putea organiza un turneu de golf, iar în cealaltă se juca un fel de “diri diri” în 10 contra 10.
Mourinho a devenit mai puternic decât fotbalul pentru că regulamentul actual îi permite asta. Antifotbal înseamnă tot ce este îndreptat împotriva sensului şi spiritului acestui joc. Poate fi, de pildă, protejarea mingii cu corpul, fără intenţia de a o juca, metodă în prezent perfect regulamentară. Poate consta în exagerarea efectelor unui fault, pentru forţarea unei eliminări în rândurile adversarului, cum a făcut Busquets. Poate fi baricadarea în interiorul propriului careu timp de o oră, cum a făcut Inter, rămasă prea uşor în zece oameni. Asemenea unei găuri negre, antifotbalul înghite sisteme, echipe, competiţii, mentalităţi. “Specialul” putea deveni “Banalul” nu printr-o manevră de origine extraterestră, ci printr-o extrem de mundană sarabandă de centrări către un malac de 1,92 metri pe care Barcelona nu-l are în lot (şi nu mă pot decide, în privinţa lui Guardiola, dacă asta e o dovadă de măreţie sau de lipsă de viziune).
În tot cazul, aici e marele necaz: în prezent, antifotbalul poate fi combătut doar cu o altă formă de antifotbal. Înainte de a dezbate caracterul lui “Mou” sau valoarea lui Messi, ar trebui să vedem cum putem încuraja prin schimbări de regulament un joc deschis, corect şi orientat spre poarta adversă, nu către cea proprie.
* acest articol, scris de Adrian Georgescu, a fost publicat in “Gazeta sporturilor” si pe blogul lui Adi.
poetul
SocialVibe