Un german pasionat de istorie a ajuns în România, mergând pe urmele ultimei conflagraţii globale pentru ”a suferi ca un soldat”.

Când a plecat din Hilpoltstein, un orăşel situat la sud de Nürnberg în întinderile muntoase ale Bavariei, inginerul pensionat Kurt Astor ştia doar că vrea să calce pe urmele războiului. Un fel de omagiu adus memoriei soldaţilor tineri de toate naţionalităţile, care au dispărut înainte să apuce să trăiască. O hartă militară germană roasă de timp îi construise traseul imaginar prin tranşeele memoriei.

Iar o pasiune ce nu avea nevoie de argumente îl împingea să înţeleagă inexplicabilul: de ce, acum aproape şapte decenii, sute de mii de soldaţi au fost trimişi în marş forţat spre moarte.

“Unii se duc pe Coasta de Azur, eu am ales altceva”. Vocea bărbatului sună apăsat, ca a unui amant pasional declarându-şi iubirea eternă pentru o curtezană misterioasă. În curtea unei clădiri vechi din Bucureşti, întunericul s-a lăsat neanunţat. Peste un gărduleţ năpădit de verdeaţă, veghează casa lui Radu Mărculescu, “veteranul veteranilor” români din lagărele sovietice. Kurt Astor i-a citit cartea, în germană, şi a simţit că trebuie să-l cunoască pe acest bătrân de 94 de ani care a învăţat limba lui Goethe în lagărele sovietice, de la camarazii nemţi, în anii teribili trăiţi în anticamera Siberiei. Aici poveştile au voie să curgă în linişte.

”Dumnezeule, ce fac eu aici?”

“Am văzut întreaga lume şi voiam să fac ceva ce nu faci în fiecare zi”. De fapt, “nebunia” lui Kurt Astor începe mai devreme şi are rădăcini mai adânci. “Tatăl meu a luptat în nordul Africii, sub comanda lui Rommel. Totuşi, lupta adevărată a fost în Rusia. Acolo a fost drama, acolo a fost frontul. Tata a stat în Africa vreo şase luni. S-a întors acasă fără o mână. Când am fost destul de mare mi-a spus aşa: ”Să nu te duci niciodată în război, să te fereşti de armată!” ”. Când i-o spunea îşi flutura ciotoul, iar Kurt începea să înţeleagă.

Gândul îi încolţise de mult, însă abia după pensionare şi-a găsit timp să-şi împlinească destinul, să refacă traseul parcurs de armata germană în retragerea sa de după dezastrul de la Stalingrad. Totul “urcat” pe motocicleta sa, un “monstru” BMW capabil să înghită mii de kilometri prin estul sălbatic. “Istoria, motocicleta, cimitirele de război şi veteranii – iată motivaţiile călătoriei mele”, explică scurt bavarezul. Şi continuă fără a mai aştepta întrebări lămuritoare: “E mai mult decât pasiune. Nu mă interesează Hitler, de asta se ocupă cei care se pricep. Eu vorbesc despre oameni, gândiţi-vă că oricine putea fi un soldat trimis, împotriva voinţei lui, în locuri groaznice. Asta am făcut eu, am experimentat aceste locuri teribile pe propria piele. Când mergi 600 de kilometri zilnic pe drumuri proaste ajungi să te întrebi “Dumnezeule, ce fac eu aici? De ce?” – asta e ceva inexplicabil. Am călcat pe toate drumurile pe care au călcat şi soldaţii germani, fie înaintând, fie retrăgându-se”.

”Milioane de oameni au murit pentru nimic”

Kurt Astor şi-a trăit povestea ca pe un imperativ. Un “acum ori niciodată” aruncat în faţa uitării. Germania şi-a uitat, încet-încet, soldaţii trimişi la război. Dezbaterea e nesfârşită, Wehrmachtul poartă definitiv stigmatul de a fi fost unealta ambiţiilor naziste de a cuceri întreaga lume. Sfârşitul războiului i-a trimis pe puţinii supravieţuitori în uitare. Din cei peste 90.000 de germani luaţi prizonieri la Stalingrad, din care doar 5000 s-au mai întors ulterior acasă, 30 mai sunt în viaţă astăzi. Kurt Astor, care îi cunoaşte pe toţi, simte nevoia unor precizări: “Soldaţii care au fost în război erau germani, au luptat pentru Germania, nu au fost nazişti. Tata nu a fost niciodată nazist! Războiul, Holocaustul, le-au făcut germanii, nu trebuie să fugim de răspunderea asta! Trecutul oamenilor care au fost pe front nu este însă istorie, este chiar viaţa noastră. Milioane de oameni au murit pentru nimic”.

Pe Radu Mărculescu l-a citit prin intermediul lui Mircea Mavrichi, un român care a fost pe frontul din Crimeea şi Caucaz, pe când avea doar 15 ani. Atunci, tatăl său l-a sfătuit să se înroleze voluntar şi să meargă împreună în război, sperând astfel că tânărul va evita trimiterea la Stalingrad. Decizia s-a dovedit fericită, iar Kurt Astor a avut ocazia, peste decenii, să-l cunoască pe acest ”junior” al războiului, care a asigurat intrarea în spaţiul german a amintirilor de război ale profesorului Mărculescu, finanţând traducerea lor.

Bavarezul i-a citit cartea pe nerăsuflate. Era ”condamnat” să-l întâlnească pe profesor. Aşa a ajuns să poposească câteva zile în Bucureşti, pe drumul de întoarcere spre casă. Însă, până la întâlnirea cu reporterii EVZ, lui Kurt Astor i se schimbase deja viaţa.



DESPRE LIBERTATE

”Gulagul încă există în Rusia!”

Bilanţul călătoriei lui Kurt Astor porneşte chiar de la zero. Nu e o metaforă: să găseşti ceva astăzi în Rusia este imposibil. “Oamenii au impresia că războiul a avut loc în stradă, dar realitatea e alta. Războiul s-a desfăşurat la zeci de kilometri de civilizaţie, în mijlocul pustietăţii”. O pustietate care s-a menţinut intactă chiar şi după deceniile de industrializare sovietică. “Ruşii nu au cultura occidentală a monumentelor, semne care să marcheze locurile unde s-au dat lupte nu există, drumurile sunt extrem de proaste. E imposibil să găseşti ceva”. Doar veteranii, care au fost folosiţi decenii la rând de propagandă, mai poartă dovezi palpabile de respect: au sacourile grele de decoraţii.

”Putin”, un cuvânt magic

Pentru Kurt, Rusia nu a fost totuşi un şoc. Mai vizitase Stalingradul în urmă cu şapte ani şi trăise aceeaşi senzaţie că se întoarce într-un timp infinit. Acum însă, ingredientele au fost altele. În peisajul gri lăsat în urmă de comunismul sovietic, un german gonind pe motocicletă nu putea trece neobservat. A simţit acut că ”libertatea” nu şi-a găsit încă sensul deplin în fosta Uniune Sovietică: “Gulagul încă există în Rusia! În fiecare sat sau comună, erau poliţişti şi la intrare, şi la ieşire. Într-o zi am fost oprit de 15 ori, ajunsesem la exasperare! Şi am dezvoltat o metodă să scap de ei: la fiecare oprire, mă comportam normal primele minute şi, dacă continuau să mă hărţuiască, începeam să gesticulez nervos, să vorbesc în germană şi să pronunţ cuvântul magic ”Putin”. De fiecare dată , eram lăsat să plec imediat. Ruşii au un cult pentru forţă, o respectă, aş spune că e singurul lucru pe care îl respectă necondiţionat”.

Traseul? Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Moldova, Ucraina şi, în sfârşit, Rusia. Mii de kilometri, zeci de cimitire de război şi sentimentul că, indiferent de ce se întâmplă, nu trebuie să te opreşti. “Am avut un unchi care a luptat în Crimeea şi ţin minte cuvintele lui: “În timpul zilei – luptam, noaptea – mergeam spre casă”. Trebuia să simt efectiv distanţa asta ca să-mi dau seama. Dormeau două ore pe noapte, nu aveau de mâncare, înaintau prin noroi – prin asta au trecut toţi soldaţii aceia, eu am avut condiţii infinit mai bune, dar cred că am reuşit să înţeleg”.

La intrarea în România, Kurt Astor a oprit la Sighet. Voia neapărat să vadă cu ochii lui ce văzuse Radu Mărculescu la revenirea din lagărele sovietice: faţa hidoasă a comunismului. Impresionat de experienţa repatrierii lui Mărculescu, una brutală, în care foşti ofiţeri ai armatei regale erau trataţi ca nişte obiecte, Kurt Astor a vizitat Memorialul de la Sighet. A înţeles.

DEZNĂDEJDEA MERGE PE MOTOR

”Pentru prima oară m-am simţit ca un soldat”

Când a trecut Marea Azov spre Rusia, Kurt Astor gonea deja cu o viteză nebună prin drama trăită de soldaţi Frontului de Est. Râul Kuban şi temutul Caucaz au fost marile osuare ale secolului trecut. 400.000 de nemţi erau plasaţi aici, mai mulţi chiar decât la Stalingrad. „Se ştia că ruşii vor să taie legăturile între armatele germane din zonă, aşa că planul era ca grupul de la Stalingrad să-i ţină ocupaţi pe sovietici, în timp ce soldaţii din Caucaz se retrag pe Azov-ul îngheţat cu maşinile uşoare. Tancurile erau trimise spre Rostov – Odessa. Eu am refăcut tot acest traseu”.

Un loc trist, dar o parte din Germania, cu soldaţii ei îngropaţi acolo – e convins Kurt Astor. Mai presus de toate însă, un loc care i-a schimbat neamţului viaţa. “Într-o zi căutam un loc unde există un monument comemorativ. Întrebam oamenii de locul ăsta. “Niet, niet, peste tot niet”. Eram în mijlocul pădurii şi mă gândeam “La dracu, ce se întâmplă aici?””. Nu se întâmpla nimic, Kurt începea doar să vadă că viaţa şi moartea înseamnă altceva în labirintul caucazian. Salvarea i-a venit de la doi motociclişti ruşi, care cunoşteau cimitirele de război din zonă, ştiau de existenţa unui muzeu şi promiteau, în plus , un bonus fabulos: “Dacă vremea e bună mâine te ducem pe o poziţie mai înaltă, la peste 1000 de metri, un loc în care s-au dat bătălii grele tocmai pentru că poziţia era excelentă pentru artilerie. Un loc în care s-au bătut ca la Stalingrad”.

S-a întors bărbat

Ziua aceea din Caucaz, crede Kurt, i-a luat sufletul, l-a bătut bine şi l-a învăţat ce înseamnă demnitatea pe care o aduce suferinţa. “Am mers cam 20 de kilometri prin condiţii imposibile: apă, noroi…Am căzut de nenumărate ori”. Cinci oameni pe munte, înaintând spre vârf. “Eram murdar, obosit, dar totuşi ştiam că trebuie să merg înainte. Nu mai era cale de întors. Şi mă simţeam neajutorat. Pentru prima oară în viaţă, m-am simţit ca un soldat”. Ruşii, ceva mai tineri, l-au ajutat, l-au ridicat de jos, i-au arătat cum să meargă cu motocicleta în condiţiile terenului infernal. 20 de kilometri şi cinci ore a durat calvarul. “Când am ajuns aproape de punctul final, am păşit. Eram atât de obosiţi încât nu mai puteam controla motocicletele. Am mai înaintat un kilometru, prin pădure, totul era pustiu şi linişte. În vârf mi-am dat seama de ce ruşii numesc locul ala “deşert” – o întindere nesfârşită de pădure se ridica în faţă. Acolo, sus, erau peste tot muniţie şi mine. Sunt mândru, ceea ce am făcut atunci diferenţiază bărbaţii de copii”.

EPILOG

”Bine că am pierdut războiul!”

Kurt Astor a prins 9 mai la Stalingrad. De fapt, în spiritul corectitudinii toponimice, la Volgograd. Ca în fiecare an, ziua (care marchează victoria Aliaţilor împotriva Germaniei) e sărbătorită cu fast în acest colţ de lume. Este, până la urmă, cam tot ce-şi mai amintesc ruşii despre război: că l-au câştigat. Doar veteranii lor mai reţin clipele teribile ale frontului şi linia invizibilă dintre viaţă şi moarte. Acolo, nimeni nu lupta pentru victorie. Toţi o făceau doar pentru supravieţuire. Moscova, se ştie însă, nu crede în lacrimi.

“Volgogradul e reconstruit de prizonierii germani, care au cam trişat la cantitatea de ciment, pentru a-şi cumpăra pâine. Chiar şi aşa au făcut un lucru bun”, glumeşte Kurt. Finalul e aici, în oraşul acesta ca un mausoleu imens, alături de veterani ruşi de război şi cu o concluzie venită după săptămânile unui fabulous exerciţiu de voinţă: “Mă bucur că ruşii nu sunt dezvoltaţi ca popor. Dacă ar fi fost altfel, ne-ar fi înghiţit. Mi-am amintit de cuvintele pe care i le spuneam mamei: “Bine că am pierdut războiul! Tata nu ar fi fost fericit în Ucraina, unde voia Hitler să ne trimită să facem agricultură, după ce câştigam…”.

CĂLĂTOR PRIN ROMÂNIA

Derutat de „mârlanul de Dorobanţi”

În România, Kurt Astor a înnoptat într-o casă situată vizavi de sediul televiziunii naţionale, la kilometrul zero al ”fiţelor” bucureştene. În zona în care – au arătat-o creatorii atlaselor media de mitocăie urbană – îşi au habitatul natural ”mârlanii de Dorobanţi”. Kurt Astor a privit lung maşinile luxoase şi a înţeles că asistă la un fenomen grav. ”Ai cui sunt copiii ăştia cu Lamborghini?”, ne-a întrebat. Răspunsul, un scurt rezumat al faunei de tranziţie, l-a descumpănit: ”E mare păcat dacă-i aşa! Ţara asta ar fi o comoară, dacă aţi avea autostrăzi. Ar veni mulţi occidentali să-şi facă aici concediile. Toţi s-au săturat de destinaţiile clasice. Îmi place România, are ceva al ei, original, nu e nici Est, nici Vest, e o sinteză. Ceva nu înţeleg însă: de ce e Bucureştiul aşa de scump?”.


RESPECT. Kurt Astor (stânga) a oprit special în Bucureşti pentru a-l cunoaşte pe veteranul Radu Mărculescu (dreapta)
* acest articol, scris in colaboarare cu vlad stoicescu, a fost publicat in ziarul evenimentul zilei (www.evz.ro) din data de 23.05.2009
Advertisements