vineri a fost ultima zi a lui alin paicu la evenimentul zilei. probabil, nu-l stiti. s-a ferit mereu sa ”apara”. conteaza mai putin. important e ca domnul paicu a solidarizat o multime de jurnalisti (persoane, indeobste, orgolioase mult dincolo de normal). vineri, i s-a facut un cadou, un ziar special, numai pentru el.

au scris-o acolo cativa dintre prietenii lui alin si unii dintre cei care ii datoreaza cariera acestui ziarist discret si talentat. a scris minunat, ca intotdeauna, cristi delcea, unul dintre textele acelea pentru care-l invidiez atat. liviana a ales sinceritatea dezarmanta, care m-a lasat fara cuvinte si mi-a adus aminte de ce si baietii plang cateodata.

in ziarul acela, eu am fost, ca de obicei, cel mai patetic. am scris asa:

Alin Paicu n-a condus bolizi decât în test-drive, a locuit în case mici, întotdeauna departe de lux, şi-a păstrat modestia şi echilibrul când în jurul lui „ziarişti” îşi construiau ridicole imperii financiare şi se pierdeau pe sine. De fapt, în ultimii şaisprezece ani şi jumătate, a trăit la „Evenimentul zilei”, pentru „Evenimentul zilei”.

Dacă presa e un război, el a fost acel camarad şi acel lider care nu şi-a trădat echipa. În ceea ce este înţelepciune, unii, din nepricepere, au văzut prudenţă excesivă sau naivitate înduişătoare. E greşit. Ceva ne-a scăpat: Alin Paicu nu a avut aici un loc de muncă, a avut o familie căreia i-a dat tot şi de la care n-a aşteptat nimic.

Acest sentimental fără margini n-a predat jurnalism onest, nu a învăţat mai multe generaţii să scrie corect gramatical, nu i-a promovat, fără ranchiună, pe cei mai talentaţi.  E o viziune nedrept de limitată. Alin nu ne-a arătat cum se face un ziar. Ar fi fost prea puţin. Ne-a învăţat să-l iubim, aşa cum iubeşti ce e simplu, frumos şi drept. Nu e o metaforă, e adevărul: a scris cu condei, iar când „Evenimentul zilei” a avut nevoie de altceva, de pildă de supravieţuire, a îmbrăcat haine de hamal sau de miner şi a făcut treaba aceea invizibilă şi nesuferită care ţine o redacţie în viaţă.

Când se pensionau cei care munciseră până la sfârşit în uzinele „Fiat”, bătrânul Agnelli, patronul, le dăruia un ceas de aur şi făcea o reverenţă. Un ritual de la care nu s-a abătut niciodată, o formă de respect şi de normalitate. Alin Paicu ar fi meritat mai mult, mult mai mult, de la „Evenimentul zilei”. Când anunţul plecării sale a fost făcut public pe un blog, a comentat cu acea ironie sensibilă, atât de a lui: „Pe vremea când eram eu ziarist, asta nu era o ştire”. Alin se alintă, dar ştirea, da, ştirea e alta: că „Evenimentul zilei” îşi pierde din suflet. În urma domnului Paicu rămâne un mecanism care, poate, va funcţiona excelent şi de-acum înainte, aşa, fără inimă. Rămân o singurătate, o tristeţe şi acel regret aparte, pe care-l simţim doar atunci când ne despărţim de oamenii cinstiţi şi buni.

important, uimitor, e ca in ultimii patru ani, de cand lucrez la evenimentul zilei, n-am vazut pe nimeni care sa nu tina, cumva, la alin. pentru tot ce a facut pentru mine, pentru tot ce am invatat de la el, adaug aici un singur cuvant: multumescab6bf369f947843959650596c01f4d95

Advertisements