Serialul dedicat celor care au scăpat vii din Holocaust continuă cu istoria unui evreu deportat din Herţa în Transnistria şi “salvat” de la moarte de o carte a lui Liviu Rebreanu.

Pe Liviu Beriş, criteriile secolului trecut l-au trimis în purgatoriu, încolonat la porţile infernului. Cele de clasă i-au hărăzit Siberia, cadoul rezervat oricărui “fiu de burjui”. Cele de rasă, mai rapide, l-au expediat în Transnistria, acolo unde marşurile epuizante şi lagărele încercau să cureţe lumea de evrei.

“Care sunt jidani dintre voi? Să treacă la o parte!”, răsună fără introducere vocea metalică a căpitanului român. Căldura stă să sufoce toate simţurile. Un soare teribil e agăţat pe cerul Herţei, într-o lume în care tunurile îmbracă orizontul şi calcă destinele. Un tânăr de 14 ani strânge puternic mâna tatălui său. Zâmbetele se crispează, în timp ce arătătorul ofiţerului indică ameninţător o margine de şanţ.

Într-o secundă, zeci de arme se ridică în aerul irespirabil. Corpurile soldaţilor n-au feţe. Sunt doar nişte iluzii care se întrupează în aerul cald. Doar ţevile armelor sunt strălucitoare şi reci. Căpitanul numără. Un om din grupul creştinilor sare inconştient în faţa puştilor şi îşi face cruce. “Domnu’ căpitan, ce faceţi?! Oamenii ăştia au suferit de-a valma cu noi”. Unul câte unul, românii-creştini li se alătură românilor-evrei. Ofiţerul nu are nevoie de un carnagiu şi ordonă evacuarea zonei. E 5 iulie 1941 şi Liviu Beris tocmai a scăpat de la moarte.

Are 14 ani şi un tată erou în Primul Război Mondial. Un tată evreu. Capul familiei Beris trăieşte prima dramă: glonţul care i-a trecut demult pe lângă inimă, lăsând o rană teribilă, a durut infinit mai puţin decât doare acum atitudinea ofiţerului român. Cei 30 de localnici din Herţa (localitate ocupată de sovietici în vara lui 1940), ieşiţi în întâmpinarea armatei române “salvatoare”, se îndreaptă în tăcere spre casă . Destinele lor se pregătesc de despărţire.

Măştile au căzut. Evreii nu mai au loc în Herţa, mai departe, în România lui Antonescu, şi mai departe, în Europa lui Hitler.

ÎN CÂTE MODURI SE POATE MURI

“Li s-a amestecat sângele, la propriu”

Iulie 2009. În curtea unei sinagogi ascunse de blocurile ceauşismului târziu, Asociaţia Evreilor Români Victime ale Holocaustului ocupă două camere pline de memorii prinse între file. Bărbatul care vorbeşte în faţa noastră e trecut de 80 de ani şi a depăşit de mult pragul iluziilor. Liviu Beris, bătrânul de acum ghidat de memoriile copilului de atunci, ştie astăzi că “Holocaustul e o imagine sinistră care vorbeşte despre un alt mod de a vieţui, dar mai ales despre un alt mod de a-ţi sfârşi viaţa”.

În 1927, când s-a născut, lumea încă nu înnebunise încremenită într-un război total. Distanţa dintre normalitate şi insanitate s-a surpat însă într-un deceniu ca şi cum nici n-ar fi existat. “Sunt originar din localitatea Herţa, aflată astăzi sub jurisdicţia Ucrainei. Herţa făcea parte din judeţul Dorohoi. În oraşul cu acelaşi nume făceam liceul. În iunie 1940 am plecat, în vacanţă, acasă. Pe 26 iunie, URSS a dat ultimatum pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”.

Cei din Herţa nici nu se gândeau că localitatea lor face parte din revendicarea sovieticilor. Pe 29 iunie, blindatele ruseşti au pătruns nestingherite în oraşel. Şi pentru că istoria mare se scrie cu sângele destinelor mici, cuvintele care urmează trebuie să curgă aşa: “Nicolae Boroş, un ofiţer român, a abordat un militar sovietic şi l-a întrebat probabil de ce se afla acolo. Ce s-a-ntâmplat, cum s-a-ntâmplat, nu ştiu, dar rusul a scos arma spre român, un ostaş s-a aruncat în faţa ofiţerului, iar militarul sovietic a tras şi i-a ucis pe amândoi. Au murit de aceleaşi gloanţe, li s-a amestecat sângele la propriu. Ulterior, s-a constat că soldatul român era un evreu: Iancu Solomon“.

Fantoma pogromului de la Dorohoi

Aici deschidem o carte de istorie şi notăm: pe 1 iulie 1940, la Dorohoi, s-a desfăşurat oribilul pogrom românesc împotriva evreilor. Izbucnit, ironic, chiar într-un cimitir, la funeraliile unui soldat care nu făcuse altceva decât să ia în piept glonţul destinat unui ofiţer român. O trupă de grăniceri în retragere, furioşi pe “jidani”, au decis că e cazul să tragă în plin după propriile himere. Şapte militari evrei, trimişi de la Regimentul 29 Infanterie să onoreze memoria lui Iancu Solomon, au căzut departe de câmpul de luptă, executaţi de proprii camarazi de arme.

“Noi, în Herţa, n-am ştiut de pogromul din Dorohoi pentru că ruşii au pus imediat graniţe. Cred că şi păsările erau urmărite când treceau, aşa de drastic era regimul. Ruşii au trecut imediat la naţionalizări, măsură ce l-a afectat pe tatăl meu care avea o brutărie în oraş unde lucrau vreo 20 de oameni. Tata a fost considerat înstărit şi a intrat în vizorul regimului. Pe noile cărţi de identitate ale părinţilor mei scria 39. Ulterior am aflat că erau destinaţi Siberiei, din motive de clasă”, îşi aminteşte astăzi Liviu Beris.

“Burjuii” au avut, pentru început, noroc. Coşmarul primelor deportări a venit abia în iunie 1941, cu doar o săptămână înainte de intrarea trupelor române în cel mai mare carusel al morţii din istorie. 39 de familii din oraş fuseseră deja trimise la reeducare în lagărele socialismului ştiinţific. 38 dintre ele erau familii de evrei. Familia Beris n-a primit biletul spre Siberia, iar ocazia n-avea să mai vină. În două săptămâni, în acel iunie fierbinte de acum 68 de ani, nu mai era nici urmă de armată sovietică în Herţa. La orizont se instalau tunurile româneşti. Odată cu ele, călătorea fantoma pogromului de la Dorohoi. Evreii din Herţa aveau să afle curând.


 FOTO: Codrin Prisecaru
“Dacă nu aş întâlni tendinţa de a nega ceea ce s-a întâmplat, nu aş vorbi niciodată. Dar, atunci când ştii că, din Herţa, trei sferturi dintre evrei au murit şi vezi că lucrurile prin care ai trecut sunt negate, nu poţi să taci”
Liviu Beris, supravieţuitor al Holocaustului


CIVILIZAŢIA FRAGILĂ

“Raza de lucru a mitralierei era mai sus şi o fetiţă de şase ani a scăpat rafalei”

Primul şoc a fost pe 5 iulie 1941, la intrarea trupelor româneşti în Herţa. Liviu Beris şi tatăl său au scăpat în acea zi de moarte doar pentru că o mână de creştini s-au pus între armele soldaţilor şi evreii înşiruiţi la marginea unui şanţ. Coloanele de militari n-au zăbovit, continuându-şi drumul spre Nistru. Din spate veneau însă directivele Bucureştiului, o nouă administraţie, trupele de jandarmi şi o dorinţă nestăvilită de a ucide. Nu oricum, nu pe oricine. Selecţia rafinase demenţa criminală a secolului trecut.

Pe 7 iulie, trupele de jandarmi i-au strâns pe cei 1.800 de evrei din Herţa şi i-au închis în sinagogi. “Noile autorităţi împuternicite de jandarmi, un fost lăutar – Constantin Popescu – şi un fost agent de percepţie – Chifu – au făcut nişte liste. Prima decizie: au împuşcat rabinul şi încă doi cetăţeni care purtau barbă. N-a explicat nimeni nimic, atunci vorbeau armele”, îşi aminteşte Liviu Beris. Timp de trei zile, evreii au fost înghesuiţi în sinagogi, fără apă, fără mâncare, într-o căldură insuportabilă.

Din când în când, jandarmii aduceau lista morţii. “Au executat 100 de oameni la o gârlă, lângă moară din orăşel şi vreo 30 de oameni în curtea unui gospodar. Un coleg de şcoală, Dumitru Rumega, a asistat la uciderea lor. Mi-a descris scena peste şaizeci de ani: raza de lucru a mitralierei era mai sus şi o fetiţă de şase ani a scăpat rafalei. Comandantul plutonului s-a dus şi a împuşcat-o în cap”. Pentru a evita panica, nimeni n-a ştiut atunci de execuţii. “Nici prin gând nu ne trecea că se va întâmpla asta. Am crezut că i-au deportat”, recunoaşte astăzi Beris.

Amintirile care obsedează

Libertatea regăsită trei zile mai târziu le-a răpit şi ultimul strop de demnitate. Liviu Beris îşi caută pentru o secundă cuvintele, ca pe o tinereţe pierdută: “Când ne-au ”eliberat”, ne-am găsit casele vandalizate. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că vecinii nu mai erau vecini. Acest lucru încă mă obsedează. Eu mă jucam cu mingea de cârpă pe imaş, alături de copiii românilor. Când am ieşit însă din sinagogi, pur şi simplu n-a mai fost loc nici de bună ziua”.

Trei săptămâni mai târziu, evreii au fost deportaţi. Totul după “modă vremii”: adunaţi toţi într-o piaţetă, urcaţi în căruţe şi duşi peste Prut. Un convoi de oameni mergând spre nicăieri, ridicând doar o perdea de colb în urma lor, ca un ultim semn că au existat: “Realizez astăzi un lucru – în săptămânile acelea, de mers în pustietate, ne-am transformat în nişte animale. Eram murdari, păziţi ca nişte fiare, trăind în condiţii imposibile. Reacţia locuitorilor din satele prin care treceam? Cel mult indiferenţă. Am rămas ca nişte animale în lupta pentru supravieţuire. N-aş fi crezut că, în atât de puţin timp, toată ”îmbrăcămintea” omului, de mii de ani, poate fi dată la o parte. Ne-am întors la omul din peşteră”.


La începutul anilor ’40, “jidanii” se predau unei istorii ucigaşe

MANUAL DE SUPRAVIEŢUIRE

“Să nu adormi! Cine adoarme moare”

Prima oară, convoiul de 11.000 de evrei, adunaţi din toate colţurile Bucovinei, a oprit într-un lagăr de tranziţie din nordul Basarabiei, la Edineţ. Liviu Beris îşi mai aminteşte din cele două luni petrecute acolo doar de păduchii omniprezenţi şi de implacabilul tifos exantematic. “Să nu te poţi spăla, să trăieşti că animalul, să lupţi doar pentru a supravieţui – sunt lucruri pe care nu poţi să le uiţi, pe care nu poţi să le exprimi în cuvinte”.

La începutul lui noiembrie 1941, destinele au fost retrasate printr-o semnătură. Urma o nouă deportare. De data asta, fără soare şi praf, ci prin ploi nesfârşite şi frig. Înainte nu era de fapt nimic. Viitorul atârna suspendat, iar o simplă apăsare pe trăgaci îl transforma, fără recurs, în trecut. Fraza care urmează nu măguleşte, dar trebuie scrisă: “La un moment dat, m-am întors pentru câteva clipe să-mi fac nevoile. Am văzut cum un jandarm executa un bătrân rămas în urmă. Imediat după plecarea jandarmului, din lanul de coceni netăiaţi au apărut oameni care au început să dezbrace cadavrul”.

Ţăranii basarabeni erau, anterior trecerii convoiului, puşi să sape gropi din loc în loc. Jandarmii n-aveau timp să oprească galopul spre moarte pentru ”nimicuri”. Amintirea pregnantă rămâne de acolo, dintr-un tărâm aflat parcă la capătul lumii şi al speranţei: “Venise iarna de timpuriu. Îmi amintesc de mama care-mi striga tot timpul:’Vezi să nu adormi! Cine adoarme moare’. Dimineaţa, jandarmii au dat ordin de plecare. Îi văd şi acum lovind cu bocancii în cadavre şi în rudele lor, care refuzau să se ridice şi să meargă. De la distanţă am mai zărit odată botul acela de deal, alb, plin de leşuri”.

Convoiul a continuat drumul spre Lucineţ şi de acolo, mai departe, spre un sat unde evreii au fost cazaţi în nişte grajduri. Atunci a fost momentul unei decizii capitale: “Am hotărât să fugim. Riscul să murim era acelaşi”. Direcţia: Moghilev, înapoi pe Nistru.

“La un moment dat, m-am îmbolnăvit de tifos şi am fost izolat într-un fel de spital. Acolo am văzut ce înseamnă mortalitatea. Eu am rezistat, dar, până să intru în delir, am văzut zilnic cum erau scoşi necontenit morţii”
Liviu Beris, supravieţuitor al Holocaustului


PLUTONIERUL-PROVIDENŢĂ

Lectura care salvează de la moarte

Întrebarea vine pe neaşteptate: “Aţi văzut Pianistul?”. Nu e timp de răspunsuri, pelicula teribilă a deportării curge năvalnic: “În ghettoul din Moghilev era la fel. Lipseau doar nemţii”. Liviu Beris coboară pentru o clipă privirea în pământ şi rosteşte amar, parcă prins într-un moment care nu a trecut, de fapt, niciodată: “Am fost prins pe stradă şi dus să lucrez la un pod. Acolo primeam o apă fiartă în care erau presărate fire de porumb. Era fantastic”. Umanitatea se afla la capătul degradării totale.

O lecţie pe care Liviu Beris a învăţat-o însă: speranţa nu moare niciodată. “În Moghilev era o fabrică în care evreilor li se permitea să lucreze. Cei angajaţi acolo primeau o adeverinţă şi nu mai erau deportaţi sau hăituiţi pe stradă. Am fost şi eu să mă angajez şi m-au întrebat ce ştiu să fac. Eu nu ştiam nimic, eram doar un elev de 14 ani. Mi-au spus că ei nu au timp să înveţe pe nimeni. Disperat, am ajuns la nişte ateliere comunale, care angajau evrei în aceleaşi condiţii. Am primit acelaşi răspuns. Întâmplarea a făcut ca un domn în vârstă să zică ‘daţi-mi-l mie, îl fac ajutor de tâmplar’”.

“Uitasem cum arată normalitatea”

La Moghilev, s-a întâmplat ceva rar şi inexplicabil. “Într-o zi, am dus un scaun unui plutonier de jandarmi. Intrând în casa sa, am rămas uimit, uitasem cum arată normalitatea. Şi cât am stat înăuntru, mi-au căzut ochii pe o carte, deşi nu mai apucasem să pun mâna pe una de atâta timp”. Urmează un dialog pe care deceniile n-au reuşit să-l anuleze în mintea supravieţuitorului: “ ‘Ce te boldeşti aşa?’ ‘Mă uit şi eu la carte’ ‘Te interesează?’ ‘Da!’ ‘Ia-o!’”. Era “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu.

Peste o lună şi jumătate, plutonierul a revenit pentru o comandă. N-a evitat să-l întrebe pe tânărul de 14 ani dacă citise. Beris nu citise. Devorase. “Probabil impresionat, plutonierul s-a întors peste încă o lună cu un avertisment: ‘adeverinţele voastre (n.r. fiecare evreu care muncea primea o adeverinţă care-l “păzea” de perspectiva deportării) nu vor mai fi valabile’”. Familia lui Liviu s-a ascuns. Astăzi, bărbatul ştie că ar fi fost deportaţi la Peciora, un lagăr de pe Bug. Istoria reţine şi ea un detaliu: 95% dintre deţinuţii de acolo au murit. Liviu Beris a scăpat din ghearele morţii citind “Pădurea spânzuraţilor”.

Epilogul într-o căsuţă de paiantă

La sfârşitul lui 1943, mareşalul Ion Antonescu dădea un ordin: deportările din Vechiul Regat erau clasificate ca “greşeli”, iar evreii aveau voie să se întoarcă acasă. Trecutul nu mai putea fi însă reparat. Sute de mii de oameni pieriseră în Transnistria. Liviu Beris supravieţuise. “Acasă“ nu mai era însă decât un cuvânt cu contururile demolate: “Am fost readuşi cu trenurile. La îmbarcare am primit pâine adevărată. Pe 25 decembrie 1943, intram în Dorohoi. Am fost repartizaţi într-o căsuţă de paiantă la marginea oraşului”.

* acest articol, scris in colaborare cu vlad stoicescu, a aparut in evenimentul zilei, in data de 30.07.2009

Advertisements