Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

În niciun alt oraş nu miroase atât de tare a viaţă, a ghenă, a lux, a deznădejde şi a moarte în acelaşi timp. E capitala olandeză, europeană şi, poate, mondială a distracţiei care merge până la depravare. Amsterdamul e magic, pentru că e liber şi ştie exact ce înseamnă asta.

A trecut ceva timp de la povestea aceasta, dar nu e ca şi cum ar conta. În adânc, Amsterdamul nu se schimbă.

E 30 aprilie 2009, Ziua Reginei. Amsterdamul s-a colorat în portocaliu, ca ţările din Răsărit la ultimele revoluţii ratate. Suntem patru. Am intrat în burta acestei mulţimi-balaur (cu sute de mii de capete colorate şi fantastice) căutând, fiecare, altceva.

Alexandru e jurnalist. Are douăzeci şi cinci de ani. După o săptămână lucrătoare, când s-a întors în România, a scris aşa: „Amsterdamul respiră prin toţi porii un erotism vicios şi aparte, te loveşte cu voluptatea sa sobră, te poartă pe culoarele unei istorii măreţe şi, la final, te invită calm în decoruri suprarealiste”.

Raluca e eco. S-a rătăcit de câteva ori pedalând pe străduţele curate şi încâlcite ale oraşului ăsta clocotitor. Un clişeu cu aromă de contabilitate: sunt 500.000 de biciclete în Amsterdam. Nu e puţin lucru. A revenit acasă cu câteva lalele şi cu genunchii zdreliţi, ca un copil neascultător. E complicat să fii turist-biciclist în Amsterdam.

CA ÎN EXOD

Ştefan poartă genul acela de barbă nerasă care te îmbătrâneşte şi căciuli cu inserţii jamaicane. E aici ca să o facă legal. Fumează. Sunt sute de coffe-shop-uri în Amsterdam şi marijuana pentru toate gusturile şi categoriile sociale. Rămâne pentru totdeauna replica lui Ştefan, veşnic înfometat şi însetat, într-un Amsterdam ameţitor: „Mă simt ca în exod”. În ceea ce mă priveşte, am mers pentru că m-am îndrăgostit. A fost întâi imaginea aceasta pe internet: un pod care uneşte două străzi mici. Străzile mici sunt păzite de case înalte şi înguste. Şi mai e liniştea, un colţ de linişte într-un oraş care nu e în toate minţile. Era seară în imaginea asta şi un gol, străzile stăteau sub golul acesta şi sub linişte. Sunt 1.200 de poduri în Amsterdam şi niciunul urât.

A mai fost, apoi, pictorul acela nebun care şi-a tăiat urechea într-un gest de frondă, la beţie, sau aşa. Muzeul Van Gogh e ceva ce Ştefan a pierdut. Ceva ce rămâne mult după ce ultima ţigară se va fi stins.

DECI, CINE A FOST ANNE FRANK?

La urmă, şi decisivă, a fost ea. O fată într-un sacou gri, cu părul ciufulit. Anne Frank. „Cine e Anne Frank?” e o întrebare caraghioasă şi probabilă în România. Istoria e aşa: în Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii, milioane de oameni în fiecare an, se aşază unii în spatele altora, şi aşteaptă, într-o ceremonie solemnă, să intre în „Casa Memorială Anne Frank”. Aproape, dintr-o statuie, zâmbeşte reţinut o fetiţă. Deci, cine a fost Anne Frank? Între 12 iunie 1942 şi 1 august 1944, această adolescentă evreică a ţinut un jurnal despre Amsterdamul mutilat din vremea Holocaustului.

Anne Frank a murit în 1945, la 15 ani, bolnavă de tifos. Peste două săptămâni lagărul unde ajunsese avea să fie eliberat. E, probabil, cea mai cunoscută victimă a Holocaustului. Jurnalul ei a fost tradus pretutindeni, a ajuns în sălile de teatru şi în cinematografe şi şi-a câştigat dreptul la nemurire. Amsterdamul meu a fost un amestec de uimire, încântare şi silă. Olandezii ştiu să se îmbete şi să danseze, îşi fac nevoile în public, nu poartă perdele la geamuri. Sunt un fel de barbari rataţi. Au construit, cu inteligenţă, o societate deschisă, complexă şi tolerantă acolo unde alţii s-ar fi mulţumit cu o mlaştină. Bisericile lor sunt gigantice şi goale. Lângă locurile unde femei tinere şi bătrâne, de toate rasele, îşi expun, în vitrine, sexul. Aşteptând, fardate şi obosite, clienţii.

* acest articol a fost publicat in adevarul literar si artistic din data de 19.11.2009

Advertisements