Tags

, , , , , , , , , , , ,

Praga înseamnă aur, strălucire, un mix de stiluri arhitecturale, bere, umor şi eroism respectat. Te hrăneşte cu frumuseţe pentru ca, mai târziu, amintirile să te devoreze.

În „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, Milan Kundera naşte două personaje care se descoperă, se iubesc, se trădează şi se regăsesc, doi copii mari într-un formidabil carusel de emoţii. Tomas şi Tereza sunt genul acela de oameni din cuvinte care trăiesc dincolo de litere, rămân cu tine după ce cartea e închisă şi se pierde pentru totdeauna în bibliotecă. Povestea aceasta are ca fundal Praga de acum patru decenii, Praga năpădită de comunism, care luptă pentru a se salva, aşa cum luptă, în faţa morţii, păcătoşii pentru mântuire.

Sfinţii, ochii de piatră şi zdrenţele norilor

Citiţi fraza aceasta: „Tereza urca, oprindu-se din când în când spre a privi înapoi: jos, vedea sub ea turnurile şi podurile, iar sfinţii ameninţau cu pumnii încleştaţi, fixând, cu ochii de piatră, zdrenţele norilor. Era cel mai frumos oraş din lume”. Milan Kundera are dreptate. Văzută de sus, de pe Dealul Petrin, Praga aşezată pe coline, pe o istorie veche şi glorioasă este, simplu şi definitiv, irezistibilă.

Într-un film american de succes, doi tineri privesc la video o pungă care zboară printre frunze moarte. Era una dintre dimineţile acelea când mai e un minut până când ninge şi e ceva ciudat şi minunat în aer, o electricitate pe care aproape poţi să o auzi. Fata nu spune nimic, doar plânge, băiatul fixează ecranul şi rosteşte o propoziţie-cult. Câteodată e atât de multă frumuseţe în lume încât simţi că nu poţi suporta şi inima o să cedeze.

Aşa e Praga, de o frumuseţe care aproape doare. Praga, cu statuile ei aurite, cu turnurile care provoacă şi, în acelaşi timp, cer îndurare cerului, Castelul, undeva departe, Vâltava, aici aproape, Vâltava, ca o oglindă în care se privesc, cochete, clădiri în toate stilurile pe care le-au gândit vreodată arhitecţii. Praga mângâiată de Podul Carol şi vegheată de Catedrala „Sfântul Vitus” în zare, în grandoarea ei gotică, o promisiune eternă că Raiul chiar există. Praga, cu uliţele ei pietruite şi încâlcite, bântuite de Kafka, cu pieţele largi şi cel mai impunător cartier evreiesc din Europa.

O armată în fuste mini şi tancul roz

Praga, adică Mala Strana şi Ceasul Astronomic, o bijuterie tehnică şi un miracol care dictează curgerea timpului de şase secole. Praga, unde se încoronau regii Boemiei şi unde vin turiştii de pe toate continentele (mai ales Asia) să bea bere la halbă (ce bere!) şi să se minuneze. În 1968, şenilele sovietice au călcat Piaţa Venceslas încercând să ucidă primăvara.

Praghezii au luat acasă plăcuţele pe care erau scrise numele străzilor, o armată de tinere frumoase s-a îmbrăcat în fuste mini şi s-a cocoţat pe tocuri înalte, zăpăcind soldaţii, bărbaţi deştepţi şi cu umor au colorat un tanc în roz şi au râs de el.

Dreptul la melancolie

În Piaţa Venceslas, în inima acestui oraş, care nu se poate povesti, studentul Jan Palach s-a aprins pe sine, a ars de viu, o torţă împotriva comunismului. A rămas ca o lumină în istorie, iar azi, numele lui e pe o placă peste care oameni liberi lasă, uneori, flori. În 1989, Praga s-a drapat în catifea, a făcut o revoluţie elegantă şi l-a ales pe Havel preşedinte.

Comunismul a rămas un coşmar împins la periferie, înghesuit în blocuri gri. Şi totuşi, ce e Praga? Probabil, un cristal perfect, un oraş care îţi dă tot şi nu cere decât dreptul la melancolie.

* acest articol a fost publicat in adevarul.magazin de duminica din data de 29.11.2009

Advertisements