Tags

,

Ziarul acesta e distanţat politic, dar nu e orb. Mircea Geoană poate că e prostănac, poate că nu e, însă sigur nu ştie să piardă, iar asta nu e mai puţin grav.

Acum, când pedalăm exagerat în gol, acum, când ţopăim, primitivi şi caraghioşi, în jurul flăcării, prin marile ziare ale lumii în criză, e bine să învăţăm ceva şi de la Raymond Poulidor. Acest bărbat trecut de 70 de ani, acest bărbat cu părul alb şi ochelari fumurii se îmbracă, îndeosebi, în galben şi e firesc să fie aşa, fiindcă nu a primit niciun tricou galben în tinereţe.

Astfel de clasamente, când se întocmesc, sunt mereu contestate. În clasamentele acestea, Raymond Poulidor e, destul de sigur, cel mai iubit ciclist al Franţei. Iar Franţa înseamnă Turul, cu toate seringile murdare şi istoria lui apăsătoare. Iar Turul e, uneori, totul, mai exact – totul care nu e deşertăciune. Franţa ştie ce înseamnă cuvântul „îndrăgostit”, aşadar, Franţa ştie să iubească.

Raymond Poulidor a fost un sportiv special, un campion care obişnuia să piardă. De trei ori a terminat în „Le Tour” pe locul doi, de cinci ori a terminat pe locul trei, dar asta e doar statistică. L-a învins Jacques Anquetil, l-a învins Felice Gimondi, l-a învins Lucien Aimar, l-a învins Eddy Merckx, l-a învins Lucien Van Impe. Raymond Poulidor i-a învins pe toţi ceilalţi, dar când nu eşti primul, acesta devine un amănunt.

S-a născut în Masbaraud-Mérignat şi, trebuie să admiteţi, cine e născut în Masbaraud-Mérignat e predestinat pentru puţină poezie. Raymond Poulidor a avut şi el o mamă, care, ca orice mamă, n-a vrut să-l vadă căzând, aşa că nu l-a lăsat să urce pe bicicletă. A trebuit să fugă de acasă şi să se prăbuşească, să se umple de sânge şi să se întoarcă zâmbind acel zâmbet căruia nicio mamă nu-i rezistă. Zâmbetul copilului care ştie ce face.

Raymond Poulidor a fost destul de căscat şi de idealist, a fost neatent şi indiferent la glorie. S-a jurat că în nicio zi a vieţii lui nu s-a trezit gândindu-se la victorie. Era, oricum, destul de minunat că nu-l oprea nimeni să pedaleze. Publicul l-a adorat pe acest etern loc secund şi l-a poreclit „Pou Pou”. L-a adorat şi pentru că marele lui adversar, Jacques Anquetil, era arogant ca un parizian, atât de arogant încât într-o zi de odihnă a mâncat miel la tavă şi a făcut-o lată. Apoi a concurat cu o mână pe stomac, strângând din dinţi, şi tot i-a depăşit pe toţi. Anquetil ştia să câştige, dar nu ştia să fie al doilea în inimile celor simpli. Urca, deci, şi muntele geloziei. Cum să nu-l deteşti?

Într-o toamnă din 1987, Anquetil, care între timp trecuse de 50 de ani, se înţelepţise şi începuse şi el să-l iubească pe Poulidor, l-a chemat şi i-a povestit cum doare când mori. Şi i-a mai spus: „Şi în cursa asta, o să vii tot după mine!” Apoi a râs, atât cât îi e îngăduit unui bolnav de cancer la stomac în stadiu final.

* acest editorial a fost publicat in ziarul adevarul din data de 24.01.2010

Advertisements