Tags

, , ,

Sir Alex, marţi-seară, la Milano. Sir Alex din toate serile şi după-amiezile noastre de microbişti crescuţi cu Eric, Ryan şi Roy, fără David.

Sir Alex cu ciungă, fără ciungă, în costumele lui care par austere, cum îi stă bine unui scoţian, care par austere, şi nu sunt.

Sir Alex, în pufoaicele lui de antrenament şi de meciuri, cu un drac mic în dreptul inimii, Sir Alex cu ochelari, fără ochelari, ţipând, înjurând, lovind, şezând, calmându-se.

Sir Alex, cu obrajii înroşiţi, disperat să nu piardă, incapabil să se retragă pentru că nu poate să stea doar acasă cu nevasta, mă rog.

Sir Alex, marţi-seară, la Milano. Mi-l imaginez ca pe Napoleon la Piramide, îndemnându-şi oamenii să înţeleagă câte secole de istorie îi privesc. Va fi, aşadar, o victorie mare şi uşoară, căci AC Milan e o echipă de bărbaţi foarte tineri care, pentru fotbal, sunt prea bătrâni.

Sir Alex ştie şi zâmbeşte, zgârcit, dar zâmbeşte. Ronaldinho marchează, Scholes e îngrozitor de norocos, Rooney e impecabil, de două ori impecabil, dacă e posibil, şi de ce să nu fie? Iar Seedorf, cel cu care se termină, are un pic de burtă, aşa cum are şi cel mai bun călcâi, măcar de pe continentul acesta.

“Milan – Manchester 2-3″ nu a fost un clasic, şi nici nu trebuia să fie. „Milan – Manchester 2-3” a spus ceva banal şi important, ce se ştie de când basmele. Dacă e să se lupte diavolii între ei, uneori înving cei mai buni.

* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 18.02.2010.

Advertisements