Tags

, , , ,

Regizorul maghiar Gabor Kalomista, cel care a pus pe peliculă viaţa şi moartea handbalistului Marian Cozma, spune că legea şi comunitatea din Ungaria răspund moral de uciderea sportivului. În urma lui „Păsărilă“, cum era poreclit, au rămas o cruce de doi metri şi 11 centimetri în Cimitirul Pipera, un bust în faţa Sălii MKB Veszprém Arena şi un film de 90 de minute.

Filmul se numeşte „O ţară înjunghiată în inimă”.  În România a fost tradus „Două ţări înjunghiate în inimă” – făcând trimitere la cele două naţiuni vecine care, în ziua morţii lui Marian, s-au conectat la acelaşi cord. 

Regizorul Gabor Kalomista vorbeşte despre cum s-a plâns pe platourile de filmare. Şi despre ce s-a schimbat între români şi maghiari după moartea lui Marian.

„Adevărul”: Cum aţi decis să faceţi documentarul despre Marian Cozma? La cât timp după crimă?

Gabor Kalomista: La o zi. Într-o dimineaţă, devreme, înainte să plec la Festivalul de Film de la Berlin, m-a sunat un prieten şi mi-a dat vestea că Marian a fost ucis.

M-am hotărât să fac documentarul chiar în timpul festivalului. Atunci, văzând filme după filme, mi-am dat seama că trebuia să spun povestea morţii lui Marian, că trebuia să ajungă la un public din ce în ce mai larg. Eram revoltat că în Ungaria s-a putut întâmpla, în anul 2009, o crimă atât de brutală. Şi, ca producător de film, ca regizor, aveam o singură unealtă să pot face ceva: camera de filmat.

Ce v-a făcut să fiţi aşa de ferm cu decizia?

Am fost un suporter îndârjit al echipei Veszprém timp de 25 de ani. Iubesc această echipă de handbal. Eram şi încă sunt foarte bun prieten cu managementul şi cu mulţi dintre jucători. În plus, îl cunoşteam pe Marian. Ştiam că e un om bun, că n-ar fi putut face ceva ca alţii să-i dorească moartea, să-şi dorească să-l vadă înjunghiat.

Aţi mai fi făcut documentarul dacă uciderea lui Marian n-ar fi fost atât de mediatizată?

Mediatizarea cazului n-a avut nicio legătură cu filmul. Decisesem deja să îl fac. A fost un impuls, o decizie de moment: pur şi simplu ne-am luat camerele, echipamentul şi am început să filmăm.

A trebuit să se întâmple o tragedie pentru ca handbalistul să  fie vizibil în România. Ce a generat valul de simpatie de după moarte?

Moartea unui sportiv atât de bun generează reacţii emoţionale oriunde în lume. Simpatia pentru Marian a venit şi din Ungaria.

Înainte de a începe să filmaţi, aveaţi deja în minte scene pe care le voiaţi cu orice preţ în film?

Ştiam că vreau să recreez scena crimei. Să arăt toată brutalitatea întâmplării. Şi laşitatea atacatorilor.

Vă ştiaţi cu Marian?

Da, am şi călătorit împreună – uneori însoţeam echipa Veszprém în deplasări. L-am cunoscut încă de când ajunsese în echipă. Şi am văzut progresul incredibil pe care îl făcea zi cu zi.

Aţi plâns cât aţi filmat? 

Mult. Când a ajuns pe platou şi tatăl lui Marian, Petre Cozma, noi filmam scena reconstituirii crimei. O să-mi amintesc tot restul vieţii sentimentul pe care l-am avut atunci. Practic, Petre putea vedea momentul când i-a fost ucis fiul. Stăteam lângă el şi ştiam că retrăieşte teroarea, îi puteam simţi furia neajutorată. Am decis să oprim filmarea. Toată lumea de pe platou – eram aproape o mie de oameni –  a tăcut pentru câteva clipe. Şi apoi am început să plângem.

Rafael Şandor şi ceilalţi doi complici la crimă sunt singurii responsabili de moartea lui Marian Cozma?

Şi societatea şi legea din Ungaria sunt responsabile pentru felul în care lucrurile au scăpat de sub control. Deci, responsabilitatea nu e numai a celor care au comis crima sau a celor care au asistat la asta, ci şi a celor care au lăsat lucrurile să scape atât de mult de sub control. Petre Cozma crede că a fost vorba despre o crimă comandată.Dacă se va dovedi aşa, şocul va fi şi mai mare.

“Am vrut să recreez  scena crimei. Să arăt toată brutalitatea întâmplării. Şi laşitatea atacatorilor.”
Gabor Kalomista
regizor

Veszprém a învăţat să se teamă

Locuiţi în Veszprém. E un oraş violent?

A fost unul dintre cele mai liniştite oraşe din Ungaria, puteai să mergi pe stradă noaptea, în voie, fără să te temi. Poliţia nu era chemată niciodată să descleşteze bătăuşi. Din noaptea în care a murit Marian, însă, totul s-a schimbat. Oamenii sunt mult mai temători, părinţii mai preocupaţi de ce fac copiii lor. Şi toată lumea speră să existe o sentinţă dură pentru vinovaţi, o sentinţă care, cumva, să împiedice să se mai întâmple astfel de violenţe din nou.

Ce informaţii aţi folosit pentru scena în care reconstruiţi noaptea crimei? 

Am urmărit imagini filmate de camerele de luat vederi ale sistemului de securiate din discoteca „Patriota” şi am reconstruit totul pe baza celor povestite de martori.

Aţi descoperit, atunci, ceva surprinzător despre moartea lui Marian, chiar înaintea Poliţiei?

A existat o dezbatere intensă despre locul în care Marian a fost înjunghiat prima dată. Informaţiile pe care le aveam ne-au condus la ipoteza că a fost înjunghiat în discotecă. Mai târziu, Poliţia a ajuns la aceeaşi concluzie.

Cum l-aţi ales pe actorul care îl interpretează pe Marian în documentar? Aţi făcut un casting?

Făcusem deja 20 de filme în Ungaria, aşa că mi-a fost clar că Antal Czapkó era cel potrivit pentru rol. Lucrasem împreună şi ştiam ce poate. Dar au fost mulţi actori care au venit şi s-au oferit să apară în film ca să îi cinstească memoria lui Marian şi să răsplătească căldura lui Petre Cozma. Ţin să spun că majoritatea celor implicaţi în film au făcut-o benevol, fără bani.

O mamă în faţa sicriului

Ce scene nu au fost prezente în documentar?

Ar trebui să vedem trupul desfigurat al lui Marian în timp ce atacatorii continuau să-l lovească, când el încă mai respira? Ar trebui să o vedem pe mama lui plângând când îi deschide sicriul? În cele din urmă, am decis să nu arătăm nimic din toate astea.

În timpul filmărilor, aţi stat mult timp alături de Petre Cozma. Cum a fost?

Am fost uimit de Petre chiar din prima zi. Un om care şi-a pierdut fiul în circumstanţe atât de teribile şi de absurde ne vorbea mai degrabă despre iubire decât despre revoltă, despre ură. Un lucru rar. Am petrecut mult timp împreună pe durata filmărilor şi fiecare moment a fost şi dur, şi înălţător în acelaşi timp.

Petre Cozma a fost cel care şi-a asumat sarcina grea de a duce memoria fiului său mai departe. Atitudinea lui caldă a fost şi o formă de a se echilibra după pierdere?

Nu doar Petre i-a dus mai departe memoria. După moarte, colegii de echipă au jucat un meci pentru Marian. Şi n-a trecut o zi în care să nu vorbească despre el, n-a trecut o zi să nu se gândească la el. Deşi echipa a încercat să-l ajute pe Petre, jucătorii au sfârşit prin a fi ei cei ajutaţi. Şi-au împărtăşit suferinţa şi amintirile.

Un film despre oameni buni şi oameni răi

Care scenă a fost cel mai dificil de filmat?

Au fost multe dificile. Dar poate cea mai grea a fost când echipa şi-a luat rămas bun de la Marian, la Veszprém Arena. Abia atunci, în acel loc şi moment am realizat cu toţii că s-a întâmplat ceva groaznic şi ireversibil. A fost teribil să vezi bărbaţii aceia înalţi şi duri cum cedează presiunii şi încep să plângă.

În documentar apare doar tatăl lui Marian. A fost decizia dumneavoastră să n-o intervievaţi şi pe mama handbalistului?

Ne-ar fi plăcut să o intervievăm, dar nu era în stare să vorbească.

Sunt multe scene emoţionante în documentar. Ce sentiment aţi avut când le-aţi filmat?

Că ce făceam nu era degeaba.

Ce aţi învăţat odată cu lucrul la documentar?

Multe despre umanitate şi bunătate, mai ales de la Petre. Iar aşa ceva nu ţine de România şi Ungaria, ci de oameni buni şi oameni răi.

Ce imagine purtaţi mereu cu dumneavoastră din vizitele în România?

Ziua în care Veszprém a jucat împortiva echipei Steaua Bucureşti, într-un meci din Champions League, şi o mulţime de suporteri români îi fluierau pe jucătorii unguri. Aceiaşi suporteri aplaudau echipa Veszprém la  înmormântarea lui Marian, ceea ce, din păcate, s-a datorat lui Marian şi lui Petre, nu bunului-simţ.

Spuneţi-ne trei cuvinte cu care l-aţi caracteriza pe Marian.

Sunt aşa de multe cuvinte pe care le-aş putea spune…  Aş alege însă o singură frază. Pentru toţi cei care s-au uitat la documentar sau o vor face şi vor vedea felul în care vorbeşte Petre Cozma: „Aşchia nu sare departe de trunchi.”

În documentar, unul dintre jucătorii de la Veszprém spune un lucru foarte frumos, cum se gândeşte în fiecare zi că moartea lui Marian n-a fost degeaba. Aţi reuşit să-i găsiţi o însemnătate?

Că momentul adevărului va veni. Ştim deja ce s-a întâmplat, ştim cine l-a omorât.  Şi vom afla şi motivul din spatele unei pierderi atât de absurde.

După moartea lui Marian au fost lansate campanii despre violenţa de pe stadioane, s-au făcut declaraţii. În Ungaria, există oameni care să fi profitat de pe urma tragediei?

Nu există vreo forţă politică din Ungaria care să folosească imaginea lui Marian pentru un câştig politic. Şi aşa şi trebuie să rămână.

* acest articol, scris de ana-maria onisei si cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 22.02.2010

Advertisements