Tags

, , , , ,

Oraşul iubirii, oraşul luminii, oraşul artiştilor, alte câteva clişee, şi în rest adevărul, şi numai adevărul.

Parisul e frumos şi veşnic, aşa, ca două pahare de cristal, încărcate cu şampanie, care se ciocnesc în „Casablanca“, film de cinema, de viaţă şi de nemurire.

Ochii lui ar putea arunca albastru peste toată Colentina. Ar fi ceva. O culoare într-un cartier cenuşiu, o culoare peste clădirile, tramvaiele şi oamenii lui cenuşii. E un albastru ca acela pentru care a înnebunit Van Gogh. Omul acesta va porni, nu peste mult, spre nouăzeci de ani.

A văzut Parisul între războaie şi, mai recent, anul trecut, când, ca orice octogenar bogat, în toate minţile şi destul de sănătos, a pornit să facă un tur al lumii. „Parisul nu s-a schimbat”, spune astăzi eroul unui articol din viitor. Seniorul respinge toate argumentele şi toată globalizarea: „E la fel”. Tac. Pe lumea asta, fiecare are, pe lângă celelalte drepturi universale ale omului, dreptul la un Paris personal.

Lacrimile unei femei obeze

Parisul meu e acolo unde încep lacrimile unei femei obeze, o poştăriţă din Denver care mănâncă un sandvici pe o bancă, într-un parc, în cel mai frumos final de film colectiv, în ultima clipă a lui „Paris, je t`aime”. Parisul nu e doar dragoste, lumină, artişti cerşind inspiraţie, surâsul batjocoritor al Giocondei şi cel mai fotografiat Turn din câte vor fi. Parisul nu e doar acolo unde sunt turiştii care au traversat Oceanul, în treninguri şi clişee, turiştii uniformi în „Oh, my God”-ul lor, nu doar o mare, sfântă, cafenea, nu doar.

Deşi, e destul de adevărat, în Paris, „te iubesc” e o religie, previzibilă, plictisitoare şi de neînlocuit, ca orice religie. În Paris, noaptea e atâta lumină, încât se aprind şi sufletele nihiliştilor. În Paris, şi doar în Paris, poţi să vezi dispreţul pictorilor în zdrenţe faţă de milionarii nenăscuţi care le vor cumpăra, cândva, tablourile, cu milioane de dolari americani. Deşi, e destul de adevărat, în Paris, cafeaua, sfânta cafea, ridică morţii din cimitirele faimoase.

Zidurile, poezia

Parisul e o Revoluţie, o ghilotină, o Comună veche, câteva idei generoase, ridicol şi periculos de generoase, chiar aşa, Parisul e mai mult Jean-Paul Sartre şi mai puţin Vladimir Ilici Ulianov. Parisul e acolo unde sunt Grădinile Luxemburg, exact ca în manualul de a X-a, cu fragmentele lui din Anatole France cu tot. Parisul e Sena spălând păcate şi, câteodată, sângele de pe bulevarde, Parisul e un pumn de catedrale care ne vor mântui şi al nouălea arondisment, glorios în depravarea lui. Parisul e Rezistenţa, e Exilul şi alte cuvinte care se scriu cu litere de tipar.

Parisul meu e o femeie, adică o poezie. Iar cea mai frumoasă poezie din câte s-au scris, da, cea mai frumoasă poezie a fost pe zidurile acestui oraş, în mai 1968. Zidurile acestui oraş, în care tinerii au fost rezonabili şi au cerut imposibilul, în care doamnele şi domnişoarele şi-au aruncat sutienele în aer şi apoi au făcut dragoste, nu război, zidurile, ele, au fost cea mai frumoasă poezie.

În Paris am văzut oameni ieşind în stradă pentru cauza unei populaţii persecutate departe, undeva în inima urâtă a Chinei, stângişti incurabili care mor fără un motiv de luptă. În Paris am văzut multe, minunate, chioşcuri de ziare şi o hârtie pe care era scris, de mână, că nu mai sunt reviste în care să fie povestită moartea lui Michael, dar că viaţa merge înainte, iar, la urmă, era aşezat un „Yuppi!”, aşa, ca să ştim că viaţa asta, care merge înainte, ar putea fi şi frumoasă.

Cântecul bătrânului Sam

Parisul meu miroase a brânză de capră şi a fantezie, fanteziile domnului Walter Disney, şi altele. Parisul e un arc pe sub care trimful, chiar şi el, trece, e asfaltul încins, torturat de tocurile celor care se grăbesc spre Galerii, să cumpere, să cumpere, să cumpere. Parisul e un sentiment care nu poate fi cumpărat. Ştiau asta şi Humphrey Bogart, bărbatul pentru care s-au inventat papionul, pardesiul, pălăriile, briantina, dacă nu şi cinematograful, şi Ingrid Bergman, femeia pentru care s-au inventat zâmbetul, bijuteriile simple şi perfecte, cântecul negrului şi bătrânului Sam.
„Vom avea întotdeauna Parisul”. Propoziţia aceasta ar putea ţine loc de Constituţie, când Dumnezeu o va lua de la capăt cu Adam şi Eva, în trecerea timpului.

* acest articol a fost publicat in adevarul literar si artistic din data de 24.02.2010

Advertisements