Tags

, , , ,

Locotenent-colonel Florin Obreja (41de ani) care  a fost într-o misiune în Irak în perioada 2003-2004, vorbeşte despre cât e realitate şi cât cinema în filmul „The Hurt Locker”, câştigător al  Oscarului pentru cel mai bun regizor şi cel mai bun film.

 „The Hurt Locker” spune povestea unei echipe de genişti americani pe frontul din Irak. Obreja este specialist genist. Înainte de Irak, a mai făcut două misiuni în Bosnia.

Adevărul: Ce e real şi ce nu în filmele de război? Ce vezi e comparabil cu ce trăieşti pe front ?

Locotenent-colonel Florin Obreja: E greu să determini cantitatea de real dintr-un film. Dar cred că dacă un film reuşeşte să transmită emoţii se apropie mult de realitate.

În „The Hurt Locker”, presiunea de la fiecare intervenţie pentru neutralizarea dispozitivelor explozive este cât se poate de reală. Sau necesitatea unor misiuni pe timp de noapte, ieşiri în câmp, pur şi simplu. Mă uitam la film şi îmi aminteam cum în Irak am ieşit într-o noapte în câmp. Eram doi români şi doi americani în două maşini – era nevoie de un raport urgent de cercetare.

Ce e mai puţin real? Un film are şi doza lui de „artistic”. Fiindcă în realitate nu e deloc „artistic” să umbli la peste 50 de grade, încorsetat într-un echipament de 30 de kilograme, plin de praf şi transpirat, privind fiecare civil ca pe un potenţial agresor. Să numeri în gând fiecare zi rămasă până la încheierea unei misiuni.

Cum reuşeşte „The Hurt Locker” să fie aproape de viaţa unui militar?

În primul rând, scenariul este foarte aproape de realitate. Ar fi fost greu să piardă Oscarul. Imaginile au reuşit să surprindă foarte bine atmosfera, felul în care sunt oamenii din zonă, detalii ale reliefului din Irak. Apoi, detaliile din dormitoare, maşinile sau zonele de intervenţie sunt absolut incredibile.
 

Ce amintiri de pe front ţi-a declanşat filmul?

Am fost în misiune şapte luni alături de militarii americani şi filmul chiar m-a făcut să retrăiesc acele momente. Ţin minte că în Irak am avut o intervenţie, la un moment dat, cu o subunitate multinaţională. Era undeva în deşert. În Irak toate drumurile arată cam la fel, aşa că ne-am rătăcit. Mă aflam în prima maşină din patrulă, alături de un colonel de origine poloneză, şeful nostru, şi de un sergent american – care conducea maşina.

Drumul era şi foarte prost, în dreapta limitat de un  canal cu apă, iar în stânga de un val înalt de pământ, încât ne mişcam foarte greu. La un moment dat, colonelul a devenit agitat şi i-a strigat sergentului: „Accelerează!”. Observase că de pe o casă din apropiere ne „admira” un irakian cu un aruncător de grenade…

Există şi secvenţe „şarjate”?

Secvenţa cu un dispozitiv exploziv improvizat multiplu, în care un militar le scoate pe toate trăgând de firele dintre ele este departe de realitate. Pe front, niciun genist n-ar face asta. Secvenţa poate fi perfectă pentru cârcotaşi şi umbreşte un film, care,  altfel este foarte bine realizat. Până la urmă, însă sunt suficiente secvenţe atât de reuşite, că nu merită insitat pe cele care separă filmul artistic de documentar.

Regia unei femei e un avantaj sau un dezavantaj pentru veridicitatea secvenţelor?

Cred că e irelevant că regizorul „The Hurt Locker” a fost o femeie. Cel mult, asta poate avea relevanţă pentru James Cameron. Până la urmă, războiul nu manifestă o eleganţă specială pentru femei, aşa că de ce nu l-ar putea reflecta la fel de bine ca bărbaţii?

ŢIGARA DE DUPĂ O MISIUNE REUŞITĂ

Ce secvenţă din film te-a emoţionat cel mai mult?

Au fost multe secvenţe pe care le-am trăit profund. Dar cred că, dintre toate, prima secvenţă din film, poate şi pentru că te introduce brusc în atmosferă. Intervenţia în care sergentul Thompson moare e atât de reală, aproape că simţi tensiunea celui care trebuie să distrugă proiectilul. Şi e atît de  greu de spus ce ar fi făcut altcineva într-o situaţie limită ca aceasta.

Din experienţa mea pe front, de preferat este să nu te apropii de un proiectil. Dar, la fel de adevărat e că, uneori, nu există alternativă. Şi tocmai pentru că nu sunt reguli stricte consider că afirmaţia „cea mai bună metodă e cea care mă ţine în viaţă” rămâne cel mai bun ghidaj.

Privind filmul, mi-am amintit până şi de ţigara de după o intervenţie reuşită. În misiune în Irak erau atât de preocupaţi de viaţa noastră, încât ţigara era chiar cel mai inofensiv dintre inamici.

Cum ar arăta un film artistic românesc despre militarii noştri din teatrele de operaţii, ce realitate ar povesti?

Aş aprecia mult un regizor care ar încerca să realizeze un film la o temperatură de peste 50 de grade, având ca subiect o misiune în care militarii români sunt răniţi sau chiar îşi pierd viaţa. Să amintească cineva şi durerea prin care trec cei răniţi, cei care au rămas cu sechele permanente.

Poate că ar fi timpul ca în locul unor subiecte care arată doar defectele societăţii româneşti, să apară şi scenarii despre cei care se străduiesc, chiar cu preţul vieţii, să reprezinte cu cinste România.

Există ceva ce „publicul” din România nu înţelege?

De cele mai multe ori publicul înţelege ce fac militarii români pe front. Însă, conflictele se desfăşoară la câteva mii de kilometri depărtare, iar oamenii îşi doresc linişte – e normal. Şi, atunci, nu ne interesează prea mult drama unei familii care îşi pierde tatăl, soţul sau fiul în teatrul de operaţii.

Trebuie să recunosc că mă rănesc afirmaţiile cinice şi indiferente de tipul: „Cine l-a pus să se ducă în Irak?” sau „A plecat pentru bani” sau cele în care ni se spune „mercenari”.

Dacă ar fi să se facă un film despre militarii români, aş vrea un film din care să înţeleagă toţi că România „îi pune” pe militari să se ducă acolo şi că prezenţa lor în teatre este preţul libertăţii şi liniştii din ţară.

* acest articol, scris de ana-maria onisei, a fost publicat pe www.adevarul.ro, in data de 10.03.2010

Advertisements