Tags

, , , ,

Într-un ziar (iar în ziare, ca şi în Geneză, la început a fost cuvântul), istoria celor care au trăit şi au sfârşit pentru cuvânt e un lucru obligatoriu şi ciudat.

Dacă veţi căuta bine în acest ziar, la jumătate, ascunse, protejate, între ştiri scurte, taxe, crime şi alte aspecte din lumea contemporană, veţi găsi două pagini speciale de cultură, iar în paginile acestea, dacă veţi citi bine, găsiţi marii bărbaţi şi marile femei care, de la începutul ultimului secol care a trecut şi până în zilele noastre, au ştiut ce este şi cum se foloseşte cuvântul.

Incorect politic şi nedrept editorial, acum, când mor, epuizaţi, tinerii români în mari corporaţii, şi neobservaţi, ca întotdeauna, cei nu tocmai tineri, pe şantiere şi în infernalele munci fără rating, incorect politic, nedrept editorial şi desigur inconştient, mă autodenunţ.

Aştept duminica, aşa cum aşteaptă poeţii toată viaţa un vers, aşa cum aşteaptă drept-credincioşii mântuirea, sau măcar o pildă, aştept duminica şi istoria câştigătorilor Premiului Nobel pentru Literatură, istoria marilor bărbaţi şi a marilor femei, fără care existenţa  pe pământ ar fi fost mai săracă de farmec şi sens.

De la Sully Prudhomme, născut la Paris în 1839, la Herta Müller, născută la Niţchidorf în 1953, oamenii aceştia au făcut din litere o nemurire. Premiul Nobel e doar un pretext, ca şi dinamita. L-au primit în numele cerşetorilor, curvelor, cavalerilor, disidenţilor şi altor idei.

L-au refuzat din orgoliu, convingeri politice şi alte obiceiuri pământeşti.

Uneori au câştigat cei buni, alteori, la fel ca în viaţă, cei buni au pierdut. Întâmplare a vremurilor noi, Premiul Nobel a devenit o industrie, previzibilă şi contestabilă, ca orice industrie. Cum spuneam, un pretext.

Eu pe ei îi aştept, când se termină congresele, cancanurile şi cutremurele săptămânale. Sunt pe lista aceea lungă comunişti, canalii, pianişti, drogaţi, sociopaţi, sinucigaşi, realişti, cântăreţi ai forţelor primordiale, romantici demodaţi, foşti adolescenţi săraci, fără bani pentru timbrul primei scrisori către o editură, afemeiaţi şi frigide, genii şi activişti fără talent.

Ei, megalomani – uneori, abulici şi laşi – alteori, nu au schimbat totul, şi nici nu era nevoie. Nu totul trebuie schimbat.

Ajunge discursul de gală rostit de William Faulkner, cel care ne-a dat Yoknapatawpha, adică paradisul: „Omul care scrie trebuie să se înveţe pe el însuşi că cel mai josnic lucru este teama şi, însuşindu-şi aceasta, să o uite pentru totdeauna, nelăsând loc în munca sa creatoare decât pentru vechile adevăruri universale în lipsa cărora orice povestire este efemeră şi condamnată să dispară: iubirea şi onoarea şi mila şi mândria şi compasiunea şi sacrificiul. Până nu face asta, el se trudeşte ca sub un blestem…”.

El, Faulkner, ele, vechile adevăruri universale, vor rămâne când noi, ceilalţi, muritorii, cititorii, vom fi doar file din nesfârşita istorie a oamenilor de rând. 

* acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 14.03.2010

Advertisements