Tags

, ,

La 24 decembrie 1989, maşina soţilor Motorga a fost mitraliată pe Calea Moşilor. Femeia a murit, iar bărbatul a rămas cu un glonţ în spate. Cu câteva ore înainte, fiul lor, militar în termen, fusese împuşcat în umăr. Dosarul Revoluţiei din 1989 reţine între filele sale numele a sute de oameni care n-au plătit niciun preţ pentru crimele săvârşite acum 20 de ani. „Adevărul“ le-a luat urma.

Serialul „Misterele Revoluţiei” vă prezintă povestea familiei Motorga, lovită la întâmplare de o Revoluţie haotică şi violentă. Nu se ştie nici acum ce a fost entuziasm şi ce a fost prostie, cât a ucis excesul de zel şi cât frica de moarte.

Valentin Motorga are 41 de ani. E cameraman la secţia sport a TVR, adică e omul care urmăreşte şuturile lui Bilaşco şi degajările lui Arlauskis, ca să vadă microbiştii meciurile de fotbal în condiţii de Liga Campionilor. De cum se încheie turul campionatului intern, Valentin Motorga ajunge mai devreme acasă şi scoate din sertar nişte acte vechi, bătute la maşină. Hârtiile rămân pe masa din sufragerie cel puţin până în primăvară, când începe din nou campionatul de fotbal.

Hârtiile, nişte adeverinţe medicale şi avize de la Secţia Parchetelor Militare, spun povestea familiei Motorga între 22 şi 24 decembrie 1989, pe străduţele Capitalei, printre salvări, TAB-uri şi arme „la liber”.

Valentin Motorga a fost unul dintre acei nefericiţi pe care i-a prins Revoluţia în haine de militar. „Aveam 21 de ani şi fusesem încorporat în ianuarie ’89, la Braşov. Ca toţi băieţii de Bucureşti, voiam să fac Armata mai aproape de casă şi am fost mutat în Capitală la 1 decembrie 1989. La momentul ăla doream să îmbrăţişez o carieră militară şi asta m-a ajutat să obţin mutarea. Evenimentele din decembrie 1989 m-au prins la Unitatea Militară 0563, de la Băneasa”, spune Vali. La 22 decembrie, plutonul său a fost trimis în clădirea CC. Avea misiunea să păzească sediul Comitetului Central, intrarea D.

„E bine, se trage, sunt teafăr”

„Era o zonă mai puţin populată, nu prea interacţionam cu mulţimea, nu eram în zona de risc maxim. Sunam din oră în oră acasă: «Mamă, să ştii că e bine, se trage, dar sunt teafăr». În seara de 23 decembrie a venit în faţa intrării un TAB de la Armată, s-au dat jos trei băieţi şi au deschis focul asupra noastră. Noi, cei şase soldaţi care păzeam intrarea în CC, am ripostat. Eu am fost rănit la umăr şi am ajuns la Spitalul Militar. Nu ştiu de ce au tras ăia în noi, nici cine i-a comandat. Ce ştiu e doar că erau tanchişti şi că aveau combinezoane negre”.

Vali Motorga şi Nicu Bojiţă, zis Bujie, sunt vecini de bloc şi prieteni din copilărie. Când Vali era la CC şi riposta la focul tanchiştilor, Bujie îşi număra AMR-ul de sanitar la Spitalul Militar. „Bujie a sunat acasă şi i-a anunţat pe ai mei că am fost rănit. Mama şi tata s-au urcat în maşină, aveam un Oltcit, şi au venit imediat la spital. Eram lucid. După o oră mi-au zis: «Mamă, noi plecăm, că ne dau afară din spital, că e stare de necesitate şi război, dar ne întoarcem mâine-dimineaţă».

Când au plecat, trecuse de 12 noaptea, se făcuse deci 24 decembrie. N-au mai putut să se întoarcă pe fostul Bulevard Dimitrov (n.r. – actualul Ferdinand), pentru că se trăgea foarte tare de la «Modern», la Armenească”.

Calea Moşilor, pe harta groazei

Cordoanele de revoluţionari au dirijat maşina soţilor Motorga pe Calea Moşilor. „La intersecţia Căii Moşilor cu strada Hristo Botev au fost opriţi pentru legitimare, iar în acel moment, un om de pe trotuarul din dreapta a descărcat arma în mama, care a murit pe loc. Apoi au început să tragă toţi cei care erau înarmaţi în zonă. Tata trăieşte şi acum cu un glonţ în şira spinării. Maşina a avut în ea 75 de gloanţe, conform expertizei de la Procuratură. Apoi a trecut un ARO pe acolo, i-au urcat pe amândoi în maşină şi i-au adus înapoi la Spitalul Militar, unde eram eu şi de unde plecaseră cu 20 de minute înainte”, povesteşte Vali Motorga.

Au trecut 20 de ani. Vali vorbeşte cu multă stăpânire de sine despre acele secunde, de pe „Moşilor vechi”, cum e numită de bucureşteni acea bucată de drum. Acolo unde Oltcitul a primit 75 de gloanţe nu este vreun monument. Bucureştenii ştiu că pe colţ este un restaurant turcesc şi cam atât.

Perdeaua de la reanimare şi un drum la morgă

În primele minute ale zilei de 24 decembrie 1989, Bujie, sanitarul, îi condusese pe părinţii lui Vali de la ieşirea din spital până la maşină. Le spusese să stea liniştiţi, fiindcă o să aibă el grijă să fie bine cu Vali, iar părinţii crezuseră şi nu prea. Bujie era în ochii lor tot un copil, dar, în acele zile, copiii păreau mai puternici.

Apoi Oltcitul înmatriculat 2-B-9949 a plecat ocolind Foişorul de Foc, iar Bujie a mai rămas afară să fumeze o ţigară-două şi să se gândească la toate câte se petreceau pe lume.

„Când să intre înapoi în spital, Bujie a văzut un ARO care făcea cu farurile fază lungă-fază scurtă. Şoferul s-a dat jos şi i-a spus că a adus doi răniţi. Bujie, fiind sanitar, trebuia să care răniţii”, povesteşte Vali. „Pe mama au dus-o la morgă, iar pe tata l-au adus la reanimare, lângă mine.

N-am ştiut unul de altul, pentru că doctorii nu ştiau cum să ne spună că a murit mama. Am stat două zile unul lângă altul, despărţiţi de o perdea, la reanimare, fără să ştim nimic. Într-un final, Bujie a regizat o întâlnire între noi doi, după ce ne-au injectat şi ne-au sedat ca să n-o luăm razna. Şi când amândoi am ştiut, tata mi-a zis: «Bă, băiete, eu nu pot să mă deplasez. Ia-o pe maică-ta de la morgă şi fă ce e de făcut!»”.

Două săptămâni mai târziu, Vali Motorga şi Ion, tatăl său, ieşeau din spital. Primul se reîntorcea în Armată pentru câteva luni de pierdut vremea prin cazărmi. Al doilea revenea în apartamentul din cartierul 13 Septembrie. Avea 54 de ani, un glonţ în spate, 40 de centimetri de cicatrici pe corp şi nişte neplăceri de la un diabet. Acum are 74 de ani şi e la fel. Oltcitul mitralitat a fost vândut la kilogram, la un centru de fier vechi.

Reporterii „Adevărul” au mers pe firul poveştii. „Nimeni nu e vinovat”, spune Radu Pavloschi, locotenentul care dirija operaţiunile în zona Moşilor-Hristo Botev. Nu e aşa. Vinovaţii există, iar mâine îi veţi afla!

Tanchiştii de la CC, necunoscuţi cu acte

Deşi s-a luptat cu birocraţia Parchetelor Militare, Vali Motorga nu a reuşit să afle cine erau tanchiştii care l-au împuşcat pe 23 decembrie, în faţa intrării D a Comitetului Central.

„Actele vorbesc despre persoane necunoscute. Dacă a fost un schimb de focuri, e foarte posibil să fi existat şi în tabăra lor un rănit, un corespondent al meu. Dacă tu ai fost în tanc şi ai o hârtie la fel ca a mea, care spune că ai fost rănit în faţă la CC, pe 23, hai să le punem cap la cap, nu? Ei bine, se pare că Parchetul Militar nu a vrut asta”, spune Valentin Motorga. În imensul dosar al Revoluţiei apare şi incidentul de la intrarea D a Comitetului Central, din seara de 23 decembrie. Acolo se precizează că „unul dintre cei trei tanchişti a fost rănit şi târât de ceilalţi doi colegi înspre vehicul”. Nu există însă vreun alt indiciu vizavi de identitatea acestora.

Voinea: „Ne-am împotmolit!”

După Revoluţie, dosarul 458/P/1991, care privea cazul „Motorga” a fost soluţionat cu o neîncepere a urmăririi penale, fiind încadrat la eroare de fapt. Cel care a semnat rezoluţia dosarului a fost generalul Mihai Popa Cherecheanu.

În 2007, dosarul a ajuns în mâinile procurorului militar Dan Voinea (foto). „Ne-am împotmolit la unitatea militară care s-a aflat pe Calea Moşilor, pentru că nu am mai găsit condica de comandă. Nu am putut lua legătura cu militarii în termen care au fost martori la eveniment”, ne-a spus Voinea. Tot în 2007, fostul procuror militar a dat o rezoluţie de infirmare, considerând hotărârea precedentă drept nelegală. Iniţiativa lui Dan Voinea ar fi trebuit să ducă la „stabilirea adevărului şi a persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii de omor şi tentativă de omor”. Însă, până acum, martorii şi protagoniştii evenimentului de pe Calea Moşilor nu au fost rechemaţi la audieri.

Un urmaş de erou martir mai puţin

„În 2007 am fost silit să semnez un document prin care să renunţ la o calitate: fie la cea de urmaş de erou martir, fie la cea de rănit în Revoluţie. Am renunţat la cea de urmaş de erou martir. E un abuz. Au vrut să nu primesc două indemnizaţii”, spune Vali. 1.800 de lei
pe lună primea pentru fiecare calitate.

* acest articol (cristian delcea, andrei craciun) a fost publicat in ziarul adevarul din data de 20.03.2010

Advertisements