Tags

, , ,

Din Steaua a rămas numai trena. Se vorbeşte despre ea ca despre o bombă sexy, cu un soi de admiraţie nătângă amestecată cu invidie, dar când apare în public, sesizezi că e o bondoacă lipsită de sare şi piper. Din punctul de vedere al dotării, are tot ce-i trebuie şi cam atât. Te uiţi după ea doar pentru a te minuna că într-o ţară doldora de femei frumoase este un sex-simbol.

Ca mod de exprimare, echipa deja îi seamănă patronului cel veşnic televizat. O oră şi jumătate de hăhăieli şi vorbe goale fără nicio idee, fără niciun rezultat. Aceasta e mediocritatea cîştigătoare, funcţională doar aici, care se extinde rapid, ca un balon umflat, dar când trece graniţa se sparge rapid.

“N-am putut dezvolta jocul pe benzi”, “N-am avut consistenţă în faza de atac”, “Am făcut foarte multe greşeli tehnice”. La conferinţele de presă, Stoichiţă are aerul mecanicului auto care îţi spune cam ce probleme are maşina, iar în acest “cam” stă tot secretul meseriei sale. Niciodată nu ştie până la capăt, pentru că mereu apare ceva care împiedică diagnosticul total şi reparaţia definitivă. Cum nu sunt bani pentru piese, va lega cu o sârmă cablul de acceleraţie şi va freca puţin capetele de bujii cu o perie. Maşina va mai merge câţiva metri, apoi se va opri, iar meşterul va reapărea cu creionul după ureche spre a înălţa din umeri competent.

Amintirile vorbesc de o echipă strălucitoare, croită pentru atac, care se năpustea spre poarta adversă. Acum, toţi dosesc piese prin buzunare şi îşi asigură alibiuri. E o decădere ireversibilă, înceată şi tristă, ca un drum spre cimitir.

* acest articol, scris de adrian georgescu, a fost publicat in ziarul gazeta sporturilor din data de 28.03.2010 şi pe site-ul lui adrian.

Advertisements