Tags

, ,

Fabregas a protestat faţă de zeificarea Barcelonei

“Uneori fotbalul n-are nici o logică, de aceea e fotbal!”, au exclamat cronicarii de la “The Sun”, după meciul de pe Emirates. Cum ar fi trebuit să arate, englezeşte vorbind, logica unui Arsenal – Barca? Să înceapă cu un gol al lui Messi, în zi de mare poezie, şi să se încheie, demonstrativ, cu o victorie a catalanilor. N-ar fi protestat nimeni, Barcelona şi argentinianul au devenit fantasme unanim acceptate.

Despre Fabregas se ştia, logic, că nu joacă. Dar a jucat. Din revoltă faţă de cursul firesc al Ligii. Din teribilismul lui plus teribilismul lui Wenger. Numai un antrenor care adună, creşte şi iroseşte copiii abandonaţi de Barcelona sau de alte cluburi putea comite mutarea asta la sacrificiu.

 Revolta lui Fabregas a continuat cu apariţia la punctul cu var. Barca a avut 17 şuturi pe poartă, Arsenal – şase. Egalul nu  intra în logica jocului, cînd puştiul-căpitan şi-a cumpănit piciorul zdrenţuit, s-a încruntat spre copilăria lui petrecută pe Camp Nou şi a înscris.

Ligamentele lui, aşa destrămate, au suportat impecabil greutatea a 60.432 de oameni în tribune. E posibil să fie construit din altfel de fibre şi atunci singurii în eroare sînt jurnaliştii şi Wenger, ferm convinşi că extratereştrii au profilul lui Messi sau ceva pe-aproape.

Nu-i exclus! Deocamdată, toate dovezile duc spre concluzia că Fabregas se compune tot din carne, oase şi fire de sutură. Alta trebuie să fie explicaţia. Una care nu depinde de rezistenţa tendoanelor, ci de modul în care pune problema catalanul de 22 de ani şi 50 de milioane de euro. Nu era refăcut, nu e un mare specialist în lovituri de la 11 metri. Dar a ţinut să joace, a fost “disperat să joace”, pentru că “am visat la momentul ăsta din ziua cînd am plecat de la Barcelona”.

Între un om şi visele lui nu se pune nimeni, nici antrenorul, nici impresarul, nici medicii, nici măcar propriul lui picior, care cedează cînd ţi-e lumea mai dragă. De asta fotbalul ajunge să n-aibă logică. Pentru că apar oameni care acţionează aparent nebuneşte. Care se comportă, cum ar spune un personaj din teatrul irlandez, ca şi cum “ar avea o inimă în cap”. Oameni ca Fabregas, gata să rişte un sezon întreg pentru un meci.

Nu orice meci, meciul pe care l-a visat. Iar dacă totul s-a petrecut ca în visul lui – şutul, Valdes plonjînd, mulţimea tresăltînd dincolo de plasă – e posibil să nu fi simţit nici durerea în picior. “Cînd am executat penaltyul, mă simţeam bine, dar apoi…” Apoi s-a revoltat logica.

* acest articol, scris de maria andries, a fost publicat in gazeta sporturilor din data de 01.04.2010

Advertisements