Tags

, ,

La CM’82, brazilienii aveau nevoie de un egal pentru a juca finala. Egalul nu făcea însă parte din lumea lor.

În acel iunie 1982, Bucureştiul arăta ca un obraz ţepos, antenele ieşiseră prin toţi porii blocurilor pentru a recupera bucuria fotbalului de la bulgari, aşa cum bănăţenii şi oltenii îl luau de la sârbi, iar ardelenii de la unguri. Erau de toate formele şi dimensiunile, plante exotice de metal cu tulpini drepte sau curbate, cu ţepi ascuţiţi ori cu frunze rotunde ca farfuria, ca şi cum, la fel ca şi în fotbal, ar mai fi fost loc în domeniul captării undelor şi pentru ceva imaginaţie.

Imediat ce tata a terminat de fixat cercul de metal pe balcon, pe bucla lui au început să vină, trecând dinspre Moşilor către Colentina, sumedenie de purici. Rotind-o ca pe un radar, roiurile căpătau contururi şi o anume profunzime, asemenea viselor din care, a doua zi, abia dacă-ţi mai aminteşti ceva, dar atunci, în momentul vizitei, sunt pregnante şi vii.

Dintre nălucile multicolore ale acelei veri, fiecare echipă a avut ceva de oferit. Germania şi Franţa au dat partida de neuitat, Polonia tuşa de sensibilitate, Italia golgheterul. Fotbal adevărat însă a jucat doar Brazilia. Această echipă va rămîne veşnic nepremiată şi nepieptănată, ca o bandă de guerilleros coborâtă din munţi pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a se reîntoarce în eternitate. Era ca şi cum printre rufele aurii întinse la uscat bătea vântul, iar ele se mişcau la unison, mânecile vibrând alături de gulere, cracii pantalonilor împletindu-se cu poalele hainelor, batistele încurcându-se prin ciorapi. Nu era doar fotbal, era o risipă de fotbal, un desfrâu.

Totuşi, “auriverzii” erau diferiţi şi lesne de deosebit, chiar numele lor striga asta, prin accentele ce le decorau. Socrates cel lung ca ziua de iulie avea o vocală galonată de o pasăre din înalt, la fel Junior şi Eder, peste cel de-al doilea “a” al lui Falcao trecea o omidă, iar “e”-ul secund al lui Tele Santana purta căciuliţă, să nu-l tragă curentul. Dulcele sufix portughez de alint îi termina pe unii ca pe mirodenii, cum ar fi acel Serginho care îşi permitea să rateze cât un tun cu ţeava scufundată în lichior.

Au dat cincisprezece goluri de o frumuseţe inimaginabilă, cu desfăşurare de film poliţist, care te ţineau cu răsuflarea tăiată, încercând să ghiceşti cine va fi “criminalul”. Prin antena neoxidată a memoriei văd “călcâie” parcă însiropate şi pase de câţiva metri cu exteriorul, pe Falcao inundat de bucuria golului, venind spre cameră cu freza lui de om proaspăt trezit din somn, pe Zico arătîndu-i arbitrului tricoul rupt – iar sub harta de ţară atunci inventată sclipea, ca un minereu, pielea -, pe  fundaşul Junior răzând obrajii mingii ca un bărbier. Paradoxal, cea mai frumoasă echipă de fotbal nu practica driblingul ca pe un viciu, arta ei era ţesătoria, jocul din prima, strîngerea unei plase ca de păianjen peste adversar, legarea lui la stâlp, urmând ca dansurile şi fumul dulce să-şi facă efectul.

Atunci, brazilienii aveau nevoie de un egal cu Italia spre a juca finala. Tele Santana îşi putea zăgăzui fluviul auriverde, îmblânzind imprevizibilele-i răsuciri şi bulboane pentru a produce curent electric, dar, spre gloria lui, a ales să n-o facă. Apoi, când fotbalul s-a scurs din antene şi televizoare pe maidane, şi-a regăsit campioana de drept. Zile, luni şi chiar ani de zile după aceea, prea puţini voiau să fie Rossi, în schimb toate echipele multicolore de purici gemeau de “Socrates”, “Zico” şi “Falcao”.

* acest articol, scris de adrian georgescu, a fost publicat in gazeta sporturilor din data de 07.04.2010 si pe blogul lui adi.

Advertisements