Tags

, , ,

Arsenal a dat partea umană a unui meci dominat de supradotaţii lui Guardiola

O impietate: am ţinut cu Arsenal! A doua: nu mai pot ţine cu Barcelona! Explicaţiile rămîn la dispoziţia celor ce n-au trecut, deja, scîrbiţi, la următorul articol. Prima cauză a acestei duble inadmisibile e saţietatea. Saţietatea care intoxică ochiul la vederea echipelor perfecte. Această senzaţie rară a însoţit fotbalul fără cusur al Braziliei 1970, al Ajax-ului 1971 şi al Real-ului ediţia Zidane. Aşa ceva se întîmplă rar şi, pînă acum, acest amestec de beţie şi artă a funcţionat fără antidot. Poate, cu excepţia Germaniei 1954, o contraminune desigur germană care a distrus Ungaria lui Puskas.

Barcelona, ediţia Messi, joacă, pur şi simplu, dincolo de perfecţiune. E prea mult. După 20 de minute, lejeritatea cu care această echipă curge pe un flux de capodopere e de-ajuns. După 40 de minute, practica trasului de şireturi cu desăvîrşirea e prea mult. Un meci întreg e totuna cu o cură de deserturi sub monitorizarea unui “chef” francez. După care urmează Messi, surplusul infinit, într-o echipă care se lăfăie de Xavi şi Iniesta. Din acest moment, care poate însemna o serie de 4 goluri Messi sau o suită de 44 de pase încheiate în poartă, e nevoie de altceva. Ca de o bucată de pîine simplă în mijlocul unui festin de nuanţe şi fineţuri. E nevoie de fotbalul simplu, de fotbalul neajutorat sau, mai bine zis, de speranţa celor ce încearcă fără să stea pe un arsenal nelimitat. E nevoie de un arsenal limitat. E nevoie de Arsenal.

Demonstraţia de pe Nou Camp e înşelătoare. Arsenal a jucat tehnic modest, a făcut figură de elev sub-dotat-semi-handicapat, dar a jucat un fotbal de voinţă şi speranţă neîncetate. Arsenal a dat partea umană a unui  meci dominat de supradotaţii lui Guardiola şi viciat de uşurinţa supraumană a lui Lionel Messi. Fără Fabregas, Arşavin şi Gallas, piesele care ar fi echilibrat meciul pînă în pragul decenţei, Arsenal a jucat totuşi ceva. A sperat dincolo de speranţă, a deschis scorul şi a încheiat călcată delicat şi metodic de carul alegoric supraîncărcat al Barcelonei.

Ce rămîne de remarcat după triumful superb al maşinii de organizat triumfuri Barcelona e Arsenal. Observaţia nu e secretată de ciudă sau de resentiment (pe numele lor mult mai exact “oftică”). Observaţia vine din nevoia de fotbal integral. Acel fotbal care aşază la locul lor fisurile şi nesiguranţele. Un joc desfăşurat în realitate. Un joc mai asemănător cu inconsecvenţele absurde ale vieţii decît cu extazul fără pată al Barcelonei. O măreţie corcită: Barcenal.

* acest articol, scris de traian ungureanu, a fost publicat in gazeta sporturilor din data de 08.04.2010

Advertisements