Tags

, , ,

Un neam de-al meu, care a făcut mai mulţi ani de puşcărie, până către 1963, nu putea să se explice limpede pentru ce fusese condamnat. Când îl stârneam, ca să-mi povestească despre necazul său, îmi vorbea numai despre necazurile altora, care-l contrariaseră prin absurdul lor.

Era un mod de a se detaşa de nişte lucruri care-i rămâneau de nedesluşit. Se minuna exagerat de situaţia altora, numai ca să nu-şi mai bată capul cu a lui. Voia să se facă înţeles astfel pentru tot ce nu reuşea să înţeleagă.

Un coleg de-al său de celulă, de exemplu, înclinat spre snobism, ar fi putut să le mărturisească anchetatorilor că n-avea nici un fel de convingeri politice. Se lipise de o grupare ţărănistă doar ca să se dea mare cu ceea ce de fapt nu poseda, adică o ideologie. În gruparea ţărănistă activau câţiva literaţi cunoscuţi şi câţiva foşti guvernanţi, iar el de aceştia vrusese să fie luat în seamă.

Partea proastă era că o spovedanie de acest gen, care nouă ne pare de bun-simţ, în sensul că mai bine te denunţi ca tâmpit, decât să continui să fii snob cu preţul a zece ani de închisoare, nu ducea pe atunci nicăieri. Mai întâi că snobii nu şi-ar recunoaşte niciodată impostura. Nu sunt conştienţi de starea lor. A doua pricină ţinea de modul anchetelor din acea vreme, care nu urcau la asemenea fineţuri intelectuale.

Un alt deţinut şi coleg de temniţă fusese luat drept cine nu fusese nicicând: un intim al unui fruntaş liberal. Omul avea o vacă şi-i ducea liberalului laptele la uşa din faţă. Deoarece se încurcase cu servitoarea, se strecura apoi pe scara de serviciu din spatele casei în cămăruţa ei din pod chiar şi când marele liberal era acasă. Aşa a fost săltat din exerciţiul funcţiunii. Al celei de amant. Există însă şi amanţi morali.

Dacă se poate spune aşa. Lăptarul ar fi scăpat poate de inculpare dacă justiţia politică a epocii ar fi ţinut cont de omenescul unor întâmplări. Şi poate dacă omul cu vaca şi-ar fi adus femeia ca martor. N-a făcut-o însă, ca să nu-i strice casa. S-a chinuit el cinci ani la Canal, ca să n-o omoare bărbatu-său în bătaie.

În sentinţa mea – mi-a zis ruda, care trecuse prin mai multe închisori, avertizându-mă că va fi prima, dar şi ultima oară când se va referi la cauza lui – stă scris că “am răspândit idei duşmănoase sub formă de versuri”. Mă ştii doar că nu scriu poezii, nu mă omor după cărţi şi, dacă ar fi să-mi iau viaţa de la capăt, n-aş mai pune deloc mâna pe creion şi hârtie.

Ce treabă să fi avut eu cu poezia? Mi-a venit, nu ştiu nici astăzi cum, de am mâzgălit nişte cuvinte. Un alt năuc a găsit că sunt inspirate şi le-a citit într-un cerc de puşti cu fumuri de revoluţionari anticomunişti. Au intrat toţi pe ani grei la închisoare, şi eu cu ei. Măcar dacă i-aş fi cunoscut. Ruda mea de departe, pentru care fiecare cuvânt avea un temei şi un preţ, a mai spus ceva: Ştii de ce mi-e ruşine şi de ce prefer să nu pomenesc de motivele pentru care am făcut puşcărie?

Pentru că, tot gândindu-mă la ele, am avut şi eu o tresărire de snob, aşa, un fel de puseu de mândrie că am scris totuşi şi eu versuri. Şi nu versuri pe care nu le-a citit nimeni.  Le-au citit toţi procurorii şi anchetatorii!

* acest articol, scris de tudor octavian, a fost publicat in ziarul jurnalul national din data de 08.04.2010
Advertisements