Tags

,

În zilele Revoluţiei de la Sibiu, muncitorul Nicolae Crăcea a fost atacat de aviaţia militară în timp ce mergea pe stradă. La Revoluţia din decembrie 1989, Sibiul a semănat cu un câmp de luptă. Căzută în capcana diversiunii teroriste, Armata a pus în funcţiune toate mijloacele din dotare.

Desfăşurarea de forţe a garnizoanei Sibiu a fost încununată de intervenţia a 12 elicoptere, echipate cu mitraliere de luptă şi proiectile reactive nedirijate (PRND)! Elicopterele s-au ridicat la solicitarea lui Aurel Dragomir, comandantul Unităţii Militare 01512 şi al garnizoanei Sibiu.

El i-a cerut lui Nicolae Dochinoiu, comandantul Regimentului de Elicoptere din acelaşi oraş, să pună în funcţiune câteva aparate de zbor pentru cercetarea spaţiului aerian. Acestea au survolat oraşul de pe Cibin în 23 şi în 24 decembrie 1989.

Intervenţia elicopterelor a fost o decizie hazardată. S-a executat foc asupra clădirilor şi asupra civililor!

Atacat cu grenade

În 1989 Nicolae Crăcea avea 40 de ani şi era muncitor la fabrica de covoare. La 23 decembrie, în jurul prânzului, mergea pe Calea Dumbrăvii împreună cu o femeie cu care intrase în vorbă pe stradă. „Când să traversez trecerea de pietoni spre Cimitirul Municipal, am văzut un elicopter zburând cam la înălţimea unui stâlp de telegraf. Imediat au început să «sfârâie» gloanţele pe asfalt în jurul nostru”, ne povesteşte Nicolae Crăcea, în prezent pensionar.

Sibianul nu înţelege de ce Armata care ar fi trebuit să îl apere a îndreptat mitralierele spre el. „În elicoptere erau militari, i-am văzut clar. Femeia care era cu mine a început să ţipe. Am împins-o la pământ şi s-a adăpostit sub copertina porţii de la cimitir. Spre mine au aruncat şi cu o grenadă din elicopter. Am auzit o bubuitură mare şi m-am prăbuşit la pământ. Când m-am ridicat, aveam ruptă toată carnea de pe picioare. Femeia aceea s-a dus să cheme ajutor. După 15 minute au venit şi m-au luat cu un autobuz de la ITS (Întreprinderea de Transport Sibiu). Când să mă urce în el, s-a întors elicopterul din cimitir, trăsese pe acolo, prin cripte. Au început să tragă şi deasupra autobuzului, dar n-a mai rănit pe nimeni”, îşi aminteşte Nicolae Crăcea.

Sibianul a avut nevoie de trei operaţii complicate în Italia pentru a scăpa cu viaţă. A rămas cu o invaliditate de gradul trei şi cu multe semne de întrebare. „Nimeni n-a fost pedepsit pentru acest incident. Am dat în judecată Ministerul Apărării Naţionale, dar cred că procesul va fi clasat. La una dintre înfăţişări, reprezentantul MApN mi-a zis că de ce n-am luat numărul elicopterului! Mă judec de 8 ani cu ei, dar degeaba. Au tergiversat lucrurile, n-au chemat niciun martor la audieri. Nu vreau daune, vreau doar o explicaţie. De la 40 de ani n-am mai fost om! Nu pot să mă duc la mare sau într-un ştrand pentru că picioarele mele arată îngrozitor”, se destăinuie pensionarul sibian.

Dragomir şi Dochinoiu se acuză reciproc

În stenogramele convorbirilor dintre echipajele elicopterelor şi punctul de comandă este descrisă misiunea executată în Cimitirul Municipal, dar lipseşte partea în care s-a deschis focul asupra muncitorului
sibian.

Aflaţi la originea deciziei de a ridica elicopterele de la sol, Aurel Dragomir şi Nicolae Dochinoiu aruncă vina unul asupra celuilalt. „În dimineaţa de 23 decembrie 1989, locotenent-colonelul Aurel Dragomir mi-a solicitat ca 6 elicoptere să survoleze spaţiul aerian şi platformele blocurilor din municipiul Sibiu, lucru pe care l-am executat”, spune Dochinoiu într-una din declaraţiile oferite procuraturii în Dosarul Sibiu.

Aurel Dragomir nu se consideră vinovat pentru ravagiile făcute de elicoptere: „Eu am solicitat cercetarea spaţiului aerian, nu le-am spus să tragă în oameni. Nu am dat ordin, am solicitat. Cei de la elicoptere puteau să nu ridice aparatele de zbor dacă aşa considerau”.

“Spre mine au aruncat şi cu o grenadă din elicopter. Am auzit o bubuitură şi m-am prăbuşit la pământ.”
Nicolae Crăcea
revoluţionar

Vecinii Armatei, inamici de conjunctură

După încheierea evenimentelor din decembrie 1989, Sibiul arăta ca un oraş mutilat. Pe lângă pierderile de vieţi omeneşti (99 de persoane au murit în timpul Revoluţiei de la Sibiu) şi pe lângă traumele celor rămaşi în viaţă, în oraşul transilvănean au fost distruse zeci de clădiri în care se presupunea că s-ar ascunde terorişti. Armata a tras în mod susţinut asupra unor sedii de instituţii, hoteluri şi case de locuinţe.

Unele au fost ciuruite doar cu mitraliera, în altele s-a tras cu AG-ul (aruncător de grenade) şi cu proiectile aflate în dotarea elicopterelor.
Nicolae Sterpu (85 de ani) locuieşte, la fel ca acum 20 de ani, într-o casă de pe strada Ştefan cel Mare din Sibiu, vizavi de Unitatea Militară 01512, comandată în timpul Revoluţiei de locotenent-colonelul Aurel Dragomir. A fost unul dintre zecile de sibieni cărora Armata le-a ciuruit casele.

„Cel mai mult s-a tras în seara de 22 decembrie. Aşa, din senin, au început să tragă din curtea unităţii în casa noastră. Au intrat cartuşele prin geam, unul a fost aproape să o omoare pe nevastă-mea. A lovit în perete, la o palmă distanţă de ea. Mobila toată a fost ciuruită de gloanţe, cărţile din bibliotecă, inclusiv Biblia. Ne-am speriat, vă daţi seama! Am mers şi ne-am adăpostit la subsolul clădirii, iar când ne-am întors dimineaţa luaseră foc mai multe lucruri din casă”, ne povesteşte Nicolae Sterpu.

Bani de mobilă

Pensionarul sibian nu înţelege nici astăzi cum a ajuns Armata să tragă asupra locuinţei sale: „Au zis că am fost suspecţi, că am fi ascuns terorişti prin pod. Dar la noi în pod nu a fost nimeni. La 24 decembrie au venit şi militarii şi au căutat, dar n-au găsit nimic”.

Aurel Dragomir, actualmente colonel în rezervă, spune că în noaptea de 22 spre 23 decembrie s-a tras din toate părţile asupra unităţii militare pe care o comanda şi că era greu să identifice în acele momente care erau exact casele din care se executa foc. „Erau şi momente de acalmie, câteva minute. După care începea să se tragă din toate direcţiile. Cadrele şi elevii ripostau. În nebunia aia nu aveai timp să te duci la fiecare clădire şi să o iei cu asalt ca să vezi dacă ascunde sau nu terorişti. Plus că era foarte periculos”, se justifică Dragomir.

La 20 de ani de la Revoluţie, casa lui Nicolae Sterpu păstrează încă urmele gloanţelor pe care Armata le-a tras cu un exces de zel greu de justificat. „Nu am avut bani să renovez şi să astup găurile gloanţelor. Primăria mi-a renovat în interior şi atât. Mi-au dat despăgubiri 32.000 de lei. Am cumpărat mobilă cu ei, că îmi distruseseră şi mobilă şi tot. Nu mi-a dat nimeni nicio explicaţie pentru ce s-a întâmplat. Pe militari nu-i condamn. Probabil au fost şi ei derutaţi, că şi eu am fost militar şi ştiu ce înseamnă”, declară sibianul de 85 de ani.

* acest articol, scris de mihai voinea si cristian delcea, a fost publicat in ziarul adevarul din data de 11.04.2010

Advertisements