Tags

, , , , , , , ,

Într-o lume mai puţin grăbită, la 16 aprilie 2010, Charles Spencer Chaplin şi-ar fi aniversat primii 121 de ani de eternitate.

„Colecţiile cu dichis” de la „Dilema veche” îl readuc pe Charlie Chaplin, eternul, la timpul potrivit. E un rendez-vous cu lumea aceea veche şi bună, cu lumea oamenilor-oameni. E timpul potrivit, acum, cu puţin înainte să emigrăm departe, pe Pandora.

Nu a existat niciun actor, niciun dictator, care să fi coborât pe o draperie, ca acest om deloc arian, ca acest vagabond cu pantofi strâmbaţi, ca acest clovn sublim. Nimeni nu s-a jucat, coborând de pe o draperie, cu globul pământesc, aşa cum s-a jucat Charlie Chaplin în „Dictatorul”. Aşa cum filmele au încetat să mai fie mute doar pentru că bărbierul evreu avea de ţinut cel mai emoţionant discurs din câte s-au spus vreodată. Nu a existat niciodată, în cinema, în istorii, în viaţă, discurs ca al lui Charlie Chaplin în finalul „Dictatorului”.

Nu a existat niciun om care să danseze aşa cu nişte pâinici, nu a existat niciun om care să mănânce un pantof aşa cum o face Charlie Chaplin în „Goana după aur”. Nu a existat niciun bărbat, niciun tăntălău, care să viseze altfel o femeie frumoasă decât Charlie Chaplin adormit, cu capul prăbuşit pe masa pregătită pentru Revelionul la care ea nu mai vine. Nu a existat niciun om care să fi fost o floare mai desăvârşită decât Charlie Chaplin în „Luminile rampei”.

Nu au existat străzi mai apăsătoare decât cele pe care a călcat Charlie Chaplin, Vagabondul, în „Luminile oraşului”. Şi niciodată, un bărbat, un tăntălău, n-a primit o floare de la o femeie orbitor de frumoasă aşa cum primeşte Charlie Chaplin în „Luminile oraşului”.
Niciodată nu au stat mai bine împreună un baston cu un melon, o mustaţă şi un geniu, nişte pantaloni caraghioşi cu un mers de raţă şi un om drept.

Nu a existat niciun avertisment mai inteligent despre ce va să vină decât cel dat de Charlie Chaplin în „Timpuri noi”.

Nu a existat vreodată ceva mai frumos (da, exact aşa, mai frumos) decât Charlie Chaplin curtând un înger, în „Piciul”, un film ca un zâmbet şi, poate, ca o lacrimă. Charlie Chaplin, cel care ştia să râdă plângând, să plângă râzând, cum le este dat numai celor aleşi, a murit în seara de Crăciun a anului 1977, în Vevey, oraşul elveţian unde Raiul chiar există.

*acest articol a fost publicat in ziarul adevarul din data de 20.04.2010

Advertisements