Tags

,

La Milano s-au înfruntat două forme de orgoliu. În primul rând, mândria catalană, exprimată prin “ori aşa, ori deloc”, ca urmare Guardiola nu putea face altfel decât să-l lase pe Messi să execute aceeaşi şerpuire frumoasă, dar inutilă, ca un om care alunecă pe un tobogan acvatic, pentru a descoperi de fiecare dată că ieşirea spre apă îi este blocată. Acesta e spiritul locului, marcat de o frumuseţe care nu vrea să fie altfel. Chiar şi Casa Pedrera sau şopârlele din Parcul Guell s-ar transforma în fărâme dacă ar şti că nu sunt privite ca expresii ale artei catalane.

Apoi, a fost Mourinho, unul dintre acei negativi fără de care filmul ar fi o schemă de evacuare la incendiu. Orgoliul lui e diferit, de tipul “totul sau nimic”. Cândva, s-a oprit la timp din a juca (mediocru, se zice) fotbal, nu pentru a-l distruge, cum cred mulţi, ci pentru a-l desăvârşi. E sabotorul creativ, care nu se mărgineşte să pună zahăr în benzină, el descifrează coduri, stabileşte croiala uniformelor, gustă din ciorbă la popotă, învaţă un dialect doar pentru a-i saluta fără traducător pe primarii oraşelor cucerite, cu aceeaşi încăpăţânare care l-a făcut cândva să deprindă catalana pentru a-l însoţi pe Robson la Barcelona. Aşa cum Napoleon nu putea să nu ajungă în Rusia, nici Mourinho nu se poate opri din a arăta că este “The Special One”, ceea ce e mai mult decât a fi “Number One”.

Bănuiesc că va veni o zi în care José-ul va intra calm pe teren, când echipa sa execută un corner, cu bărbia în vânt, mîna dreaptă strecurată sub reverul hainei şi o cunună de lauri pe frunte, pentru a înscrie şi el un gol. Până atunci însă, să-l salutăm drept ceea ce este: cel mai bun şi mai nebun antrenor din lume.

* acest articol, scris de adi georgescu, a fost publicat pe blogul lui si in ziarul gazeta sporturilor din data de 22.04.2010.

Advertisements