Tags

, ,

Pe 21 martie 2002, Rodolfo Baiza Hernandez a fost executat prin injecţie letală la închisoarea federală din Huntsville, Texas. În martie 1985, ucisese şi jefuise cîţiva imigranţi mexicani care tocmai trecuseră ilegal graniţa în Statele Unite. A fost imediat arestat. În septembrie 1985, a fost condamnat la moarte într-un proces fără multă istorie. A fost recunoscut de martori, avea asupa lui arma crimei, a recunoscut şi el. „I-am omorît pentru că am simţit că preşedintele Reagan vrea să fac asta, să scap America de cîţiva ilegali. Texasul a devenit suprapopulat din cauza ilegalilor“. O astfel de mărturisire nu te poate duce decît spre pedeapsa cea mai aspră. Au urmat, apoi, anii scurşi în recursuri, apeluri, memorii de graţiere – Hernandez cerea o altă pedeapsă. Pe parcursul acestor ani, s-a descoperit că Hernandez comisese multe alte crime rămase nerezolvate. Asupra vinovăţiei sale şi asupra justeţii condamnării nu prea era loc de dubii. În iulie 2001, ca urmare a complicaţiilor apărute în urma netratării diabetului, lui Hernandez i s-a amputat piciorul drept, puţin mai sus de genunchi. Cu cîteva săptămîni înainte de data execuţiei, Hernandez a cerut guvernului texan o proteză, în locul piciorului pierdut. „Vreau să merg la execuţie pe două picioare, ca un bărbat. Am intrat în închisoare pe două picioare, pe două picioare vreau să ies“ – a motivat el cererea. Guvernul l-a refuzat. „Satisfacerea cererii dlui Hernandez ar costa contribuabilul 8000 $ şi nu credem că această cheltuială e necesar a fi făcută“ – au răspuns oficialii prin vocea unui purtător de cuvînt, difuzată în direct de televiziunile locale.

Această ştire stranie, deşi veche, mi-a rămas în minte după ce am citit-o la vremea ei într-un ziar american, scrisă cu litere mici, înghesuită la finalul unei coloane de ştiri mai mult sau mai puţin relevante. Din motive lesne de explicat psihologic, am asociat această mică poveste cu alta, pe care mi-o amintesc din lungul interviu filmat pe care Gabriel Liiceanu l-a luat lui Emil Cioran la Paris, la începutul anilor ’90. Acolo, Cioran povestea că era adesea vizitat de fel de fel de lunatici, impresionaţi de scrierile sale. Unul dintre ei, un individ suficient de bizar ca Emil Cioran să-l ţină minte, venise cu ani înainte la maestru să-i facă o mărturisire stranie. După ce-i citise o carte, fusese atît de impresionat încît decisese să se sinucidă. S-a suit pe un scaun, şi-a legat ştreangul de lustră, l-a pus la gît şi, cînd să împingă scaunul cu picioarele şi să cadă în abisul final, s-a uitat în jos şi şi-a dat seama că e murdar pe picioare.

Şi-a spus că nu se face să se sinucidă murdar pe picioare, şi-a scos ştreangul de la gît, s-a dat jos de pe scaun şi s-a dus la baie să se spele pe picioare. Cînd se spăla, a simţit o firavă stare de bine şi nu s-a mai sinucis. Dar nici această asociere făcută de mintea mea nu ar fi justificat cu totul scrierea acestui mic text, dacă nu aş fi aflat recent, absolut întîmplător, un detaliu colateral, dar interesant al poveştii criminalului Rodolfo Hernandez. Un fapt care a scăpat agenţiilor de presă şi care mi-a fost povestit de o cunoştinţă absolut întîmplătoare, care studia comportamentul deţinuţilor texani aflaţi în ceea ce se cheamă death row.

În închisoare, Hernandez dobîndise printre deţinuţi acel soi de respect înfiorător pe care marii criminali îl nasc în toate celelalte categorii fatalmente inferioare de răufăcători ajunşi după gratii. Printre cei care îi acordau cel mai profund respect se afla un deţinut pe care toată suflarea închisorii îl ridiculiza pentru stupiditatea întîmplării care l-a adus în spatele gratiilor. Omul încercase să jefuiască o locuinţă. Sunase la intrare, proprietarul i-a deschis şi l-a rugat să-l lase să dea un telefon pentru că automobilul îi rămăsese în pană nu departe. Proprietarul l-a poftit în casă şi, după ce a închis uşa în spatele lui, jefuitorul a scos un cuţit şi l-a somat să nu mişte cît fură de prin casă. Proprietarul, însă, a scos imediat o insignă – era şeful echipei de intervenţii rapide a poliţiei locale, un tip atletic, antrenat anume să se lupte cu infractorii. Hoţul s-a speriat şi a vrut să fugă, dar poliţistul l-a placat la rugby. Totuşi, infractorul s-a putut sustrage placajului, însă nu a putut ieşi. În mîna poliţistului rămăsese proteza care-i înlocuia piciorul drept. Nu-i de mirare că deţinuţii din penitenciarul de la Huntsville, Texas îi spunau Idiotul. Cînd a aflat că Hernandez a cerut un picior ca să moară demn, Idiotul a anunţat conducerea închisorii că e dispus să-i dea proteza lui pentru episodul execuţiei, după care o vrea înapoi. Acest gest, care urma să protejeze demnitatea marelui criminal, a fost foarte apreciat de comunitatea deţinuţilor. Au încetat subit să-i mai spună Idiotul – deşi nu avea abilităţile unui spărgător cît de cît decent, avea, măcar, un suflet bun şi ştia ce-i aia onoare. Mai departe, nu am putut afla dacă solicitarea a fost aprobată şi, în cele din urmă, Hernandez a mers spre execuţie pe două picioare, unul al lui şi altul al Idiotului. Oricum, intenţia contează. 
 
* acest articol, scris de Sever Voinescu, a fost publicat in “Dilema veche” din saptamana 22-28 aprilie 2010
Advertisements