Tags

, ,

Interviu cu scriitorul Radu Cosaşu  după o convorbire de două ore şi jumătate purtată într-o cafenea din centrul Bucureştiului

– Nea Radule…
– Te rog să nu insişti! Nu dau interviuri, nu mă fotografiez, nu apar la televizor şi nu zbor cu avionul!

– N-ai zburat niciodată?
– Rar, foarte rar. Ca şi lui Dobrin şi lui Gaţu, mi-e frică. Şi din acest motiv, n-am prea ieşit din ţară. O dată în Germania, să-mi văd sora la Frankfurt, de 2-3 ori în Israel, în vizită la mătuşi, surorile mamei. Înainte, Mazilu, Fănuş şi Băieşu circulau mult, inclusiv însoţind echipele de fotbal. Nu şi eu, care n-am văzut nici măcar Parisul!

– Ce mai fac mătuşile din Tel Aviv, principalele personaje ale cărţii tipărite în 1993?
– S-au dus amîndouă, Silvia şi Anicuţa. De la cea dintîi mi-a rămas moştenire o expresie interesantă: “eu nu mă laud, eu povestesc”!

– E şi deviza dumitale?
– Una dintre ele. Alta am notat-o pe peretele biroului, “Fiecare epocă îşi zăpăceşte contemporanii”, ai idee cui aparţine?

– Nu.
– Lui John Steinbeck, romancierul american laureat al Premiului Nobel în 1962.

– Aha. N-ai ascuns că eşti evreu şi că ţi-ai schimbat numele din Rohrlich în Cosaşu, de ce?
– Nu mi-a fost şi nu-mi e ruşine nici cu originea, nici cu numele, doar că Rohrlich era greu de pronunţat. Uneori mi-e dor de el, poate că voi semna o carte Rohrlich. Nostalgii de om bătrîn şi suferind.

– Te alinţi, arăţi excelent la 80 de ani!
– Ei, nu mai aud ca altădată, de-aia şi port, uită-le, buburuzele astea în urechi. Sînt din Danemarca şi mă ajută. Totuşi, nu mă plîng, Camil Petrescu a surzit la 40 de ani!

– Apropo de epocă…
– Deşi cu destule lucruri strîmbe, nepotrivite, lumea de azi nu mă deranjează. În linii mari, e OK. Mai suporţi un citat?

– Evident.
– “Viaţa îi iubeşte pe cei care o iubesc”, Arthur Rubinstein, celebrul pianist care, paradoxal, a încercat în două rînduri să se sinucidă! Dar ce notezi?! Opreşte-te, te-am avertizat că nu acord interviuri!

Ipohondru? Da, recunoaşte
– Colegi de-ai dumitale pretind că eşti ipohondru, că fugi de televizor spre a nu fi recunoscut pe stradă şi, eventual, atacat!
– Sînt un pic ipohondru, parcă Fănuş Neagu nu e? Toţi sîntem mai mult sau mai puţin. Dar nu de asta evit micul ecran.

– De ce?
– Pentru că televiziunea a modificat totul şi rareori în bine, şi pentru că sînt timid. Camerele TV parcă mă înstrăinează de mine însumi. Dacă nu mă plac eu, cum să mă placă alţii?! În plus, nici n-am conştiinţa autorităţii. Îmi recunosc limitele, mă bazez pe creionul meu şi numai pe el.

– Ce creion?!
– Am scris totdeauna numai de mînă şi cu creionul. Fără pix, fără stilou. Cu cît creionul se toceşte, cu atît mă ataşez mai tare de el. Cînd îl înlocuiesc, mi se rupe ceva în suflet.

– Să înţeleg că dispreţuieşti tehnica modernă, că nu lucrezi pe calculator?
– N-o dispreţuiesc, dar aşa m-am obişnuit şi, la vîrsta mea, la ce mi-ar folosi să mă adaptez?

– Trecem la sport?
– De acord, îmi produce o imensă bucurie să discut despre sport. Îţi împărtăşesc un secret, de copil am visat să fiu cronicar de fotbal. În stilul lui Vanea Chirilă, să descriu cum se marchează ori se ratează un gol. Teribil mi-aş fi dorit să fiu gazetar sportiv! M-a apucat pe la 8 ani ascultîndu-l pe Radu Vasilescu. Ştii cine a fost Radu Vasilescu?

– ?!
– Ginerele lui Liviu Rebreanu, transmitea meciuri în direct la radio.

– Numai că, în loc să devii crainic, ai ajuns cel mai mare nuvelist român, distins cu premii, onorat şi aşa mai departe. Pe scurt, un clasic. Ai tras lozul cîştigător!
– Exagerezi. Sîntem neam de romancieri, dar cu nuvelişti excepţionali, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, nişte giganţi. Şi lista poate continua.

– Nea Radule, mai mergi la meciuri?
– De cînd s-a desfiinţat Progresul, nu prea. Am ţinut cu Progresul 45 de ani, iar acum mai ţin doar cu jucători, nu şi cu echipe. Patronii au desfigurat fotbalul, în care există mai multă bîrfă şi mafie decît în oricare alt domeniu. Poate că nu-i chiar aşa, dar ele se văd cel mai tare în fotbal, te copleşesc!

2p.jpg“Aţi rămas un ziarist onest”
– L-ai admirat pe Dobrin, aşa-i?

– Fireşte. N-a fost însă singurul pe care l-am iubit, ci şi pe Petschovschi. Pentru Bazil Marian am simpatizat cu Carmen. La moartea lui, am publicat un text, după care m-a sunat doamna Mociorniţă, soţia lui Ionel şi mama lui Marie Rose. “Dacă nu s-ar fi prăpădit, Ionel ar fi lăcrimat citind articolul dumitale!”, mi-a zis. La fel m-am bucurat şi cînd, cu ceva ani în urmă, mi-a telefonat Tache Macri din străinătate. Nu l-am cunoscut personal, dar am reţinut mesajul lui, “Domnule Cosaşu, aţi rămas un ziarist onest”.

– Mai tîrziu, ce jucători te-au impresionat?
– Destui, deşi nu m-aş avînta să-l declar pe vreunul cel mai mare. Asemenea ierarhizări mi se par deşertăciuni, vanităţi inutile. M-au mai emoţionat Jenei, Băcuţ II, Mircea Lucescu, Dumitrache, Boloni, Hagi, Gică Popescu, Dorinel Munteanu şi nu numai. Formidabili toţi, adu-ţi aminte că Gică Popescu, un oltean din Calafat, a ajuns fără pile şi fără intervenţii căpitanul Barcelonei! Cu excepţia lui Mircea Lucescu, nici cu cei enumeraţi n-am vorbit vreodată faţă-n faţă. Am scris despre ei şi atît.

– Nea Radule…
– Ăla ce e, reportofon?!

– Nu, e celular.
– Să nu înregistrezi nimic!

– Pele sau Maradona?
– Pele, un monument.

– Cristiano Ronaldo sau Messi?
– Categoric, Messi. Am susţinut asta şi cînd Ronaldo era evaluat la 92 de milioane de euro şi Messi încă nu explodase. Nici Messi nu-i însă galactic, e doar un muritor. Dăruit cu un har aparte, dumnezeiesc.

– Cu sănătatea?
– Nu mă laud, am şi un pui de diabet, dar îl îngrijesc, sînt disciplinat. Dacă pot să-mi fac treaba de cronicar şi de nuvelist, mă declar mulţumit cu ce mi se întîmplă. Evit să mînii viaţa, s-o mîhnesc. Sînt împăcat cu ea. Ba chiar mă cred un tip norocos pentru că am făcut mereu ce mi-a plăcut.

Şomer vreme de un deceniu
– Totuşi, între 1956 şi 1968 n-ai avut serviciu!
– Te-ai documentat, nu glumă! M-au dat afară de la Scînteia tineretului şi din presă fiindcă m-am pronunţat împotriva cenzurii. Dar nu m-au eliminat ca evreu, ci ca javră mic-burgheză! Într-un fel însă, m-au eliberat, ca şi pe Mazilu, pe Fănuş, pe Ţic şi pe alţii, pentru că m-au silit să fantazez, să mă dedic literaturii. Culmea ironiei, m-a scos din presă Leonte Răutu, şeful de-atunci al propagandei, el însuşi evreu!

– Ce timpuri!
– Comuniştii clasificau oamenii în două categorii, erai de-al lor sau erai împotriva lor! Nu conta că eşti creştin sau evreu, te supuneai ori te considerau duşman şi te striveau! Am suferit, dar să zicem că am uitat şi, în parte, am iertat. N-am putut şi nu pot trăi în indignare, cu atît mai puţin, în ură. Am traversat o perioadă cumplită, pe care însă n-o reneg. Inclusiv cu greşeli, trecutul şi prezentul îmi aparţin. Mi le asum în egală măsură.

– Cine va cîştiga campionatul?
– Aş dori să-l ia Unirea Urziceni, o versiune mai nouă a Progresului meu şi al frizerilor. Altfel, mi-e drag Stoichiţă, dar nu şi Gigi Becali, care a împins fotbalul într-un cerc vicios. L-a urîţit. Mai ţin şi cu Gaz Metan, pentru că “nu-i echipă în Ardeal ca echipa Gaz Metan”! Pot să-ţi spun cine n-aş vrea să cîştige titlul!

– Cine?
– Becali! Steaua da, el nu! Şi hai, gata, închide caietul!

– Nea Radule, mulţi susţin că ai fost prea blînd în ce-ai scris, prea elegant, prea concesiv.
– Mulţi m-au îndemnat să sar la beregata lui x sau a lui y! Nu i-am ascultat deoarece nu mă încadram. N-am suportat niciodată să linguşesc şi să jignesc. Nici să fiu cinic.

– Mai un pahar de vin, mai două?
– Exclus, apă plată şi o cafea pe zi, singurul lux. O cafea, nu două. A treia nevastă, cu care sînt de 22 de ani, îmi reproşează că fumez pipă. Am renunţat la ţigări după armată, dar din 1982 fumez pipă. Mă mint căci şi ea e o amăgire. Tot tutun.

– Scriitori mai beau, dumneata…
– Bietul Nichita era pătimaş, nestăvilit. Se şi mira Fănuş: “Fraţilor, noi sîntem pulbere, iar Nichita nu se predă, e tot pe metereze! Mărturisesc, am fost şi sînt un băutor incorijibil de apă.

– N-ai obosit?
– Am făcut toată viaţa doar ce mi-a plăcut, cum să fi ostenit?!

– Cum te-ai caracteriza într-o frază?
– Un om normal într-o lume anormală.

– Chiar e anormală România de azi?
– Întorcîndu-mă la povestea cu cel mai mare nuvelist, cred că sîntem un popor cu vocaţia exagerării. Dar trebuie că lumea a luat-o razna din moment ce un cetăţean e omorît în bătaie pe zebră numai pentru că nu s-a grăbit să traverseze!

– Nu te-a tentat niciodată să pleci în Israel? În America, în Patagonia?
– Glumeşti? M-am născut într-o limbă şi n-aş putea funcţiona în alta. Pentru că n-aş putea gîndi şi nici scrie în ea. Am supravieţuit aşa şi nu privesc înapoi cu regret, dar nici înainte cu speranţă.

Încă nu s-a plictisit pe pămînt
– L-am întrebat pe Fănuş Neagu, te întreb şi pe dumneata, ţi-e teamă de moarte?
– Important e că nu m-am plictisit pe pămînt. Îţi răspund printr-o parabolă. Un prelat bulgar a fost întrebat cîndva ce aşteaptă de la Judecata de Apoi. Şi-a mîngîiat tacticos barba, a privit în zare, şi-a mai mîngîiat o dată barba, apoi a decis: “Cred că se exagerează foarte mult!”. Iată, şi alţii exagerează!

– Te-ai simţit bine în rolul lui Belphegor?
– Nelu Valeriu mi-a îcredinţat rubrica respectivă prin ‘80, cînd a transformat Sportul popular în Sportul şi a adus în redacţie cîteva condeie de calitate, în frunte cu Bănciulescu şi cu Bonifaciu, tipi stilaţi. Am ţinut-o 5 ani şi a avut succes. Oricum, îmi pare rău că n-am slujit mai mult sportul. Aş fi vrut să fiu cronicar de fotbal, nimic altceva, dar am izbutit numai pe jumătate.

– Ai practicat vreun sport?
– Evident. Am jucat excelent belotă, nu şi bridge. La belotă sînt competent, la bridge, un guguf. Jucător de duzină, uşor de păcălit.

– Nea Radule, totuşi după ce-ţi pare cel mai rău?
– Că nu i-am convins şi pe unii dintre prietenii mei să preţuiască mai tare  valorile în care am crezut eu. Ce pierd, domnule, mă hărţuia subtilul Radu Albala, portretist fără pereche al Bucureştiului de odinioară, ce pierd dacă nu mă uit la fotbal? Nu pierzi nimic, îl linişteam, numai că eu, uitîndu-mă, ies în cîştig. Simplu ca bună ziua, ce mare filosofie!

– Cred că am terminat.
– Ce-ai terminat?

– Primul interviu din cariera nuvelistului şi comentatorului de fotbal Radu Cosaşu.
– Dacă m-ai dus cu zăhărelul, îţi urez să nu-ţi iasă interviul, să fie un rateu!

– Ba o să-mi iasă! Mulţumesc frumos şi multă sănătate!

CV
» Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), născut pe 29 octombrie 1930, la Bacău, e unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români contemporani, fiind apreciat mai ales ca nuvelist.
» A publicat peste 20 de volume, “Maimuţele personale”, “Un august pe un bloc de gheaţă”, “Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita” etc., 5 dintre ele incluse în ciclul “Supravieţuiri”.
» Distins cu Premiul “Ion Creangă” al Academiei (1975), cu Premiul Uniunii Scriitorilor (1971, 1989), cu Premiul Naţional pentru Literatură (2007).
» Fost rubricant al ziarului Sportul, al revistei Cinema (inclusiv redactor) şi al României literare, fost redactor-şef la Fotbal plus, e în prezent redactor al revistei Dilema veche şi  colaborator permanent al Gazetei Sporturilor.

* acest splendid interviu cu Maestrul  a fost realizat de Ovidiu Ioaniţoaia şi publicat în ziarul Gazeta Sporturilor din data de 27.04.2010

Advertisements