Tags

, , , , , ,

Mă simt obligat să o scriu negru pe alb, în ziua imediat următoare celei în care România a constatat cu stupoare că ziarele sunt aservite, televiziunile cedează ingerinţelor politice, iar jurnaliştii sunt doar o denominaţie pe piaţa traficului de informaţii şi influenţă.

Mă simt obligat să scriu aşa: sunteţi minţiţi cu devotament şi talent, cu o convingere atât de înrădăcinată încât e imposibil să mai faci diferenţa între ceea ce e şi ceea ce nu e.

Am auzit-o ieri pe Adriana Săftoiu, fost jurnalist, fost consilier prezidenţial şi actual politician cu aspiraţii liberale, rostind fraza aceasta imperfectă şi adevărată: în România, nu mai ştii cine a influenţat pe cine – politicienii pe jurnalişti sau invers. Cine e copilul cui, ca într-o poveste în care Frankenstein s-a construit pe sine, întrupând monstruos o realitate care exista înainte să se producă.

Jurgen Habermas, poate cel mai influent sociolog european în viaţă, descria în urmă cu patru decenii mecanismul prin care sfera publică a ajuns unealta preferată a intereselor de putere.

La început, au fost „iluminaţii” secolului al XVIII-lea, noua clasă burgheză decisă să răstoarne vechile privilegii şi să instituie un spaţiu al dezbaterii, eliberat de influenţa statului şi a bisericii. Au reuşit, aproape 150 de ani, să ţină viruşii la marginea arealului raţional pe care-l construiseră.

Apoi, secolul XX a venit cu tăvălugul consumerismului, iar polarizarea socială a împins în centrul sferei publice magnaţii şi ideile lor împachetate în bancnote. Platforma burghezilor de altădată, autentică şi credibilă, a fost cucerită, metru cu metru, de propria creaţie: un public fără acces la informaţie, dar cu resurse suficiente pentru a cumpăra minciuni.

Acest public este momit, de câteva decenii, cu cea mai sclipitoare şi falsă construcţie a lumii contemporane: i se spune că se află la centrul procesului mediatic şi că totul serveşte interesele sale.

Luaţi ca exemplu argumentele actuale – în era internetului, cititorii au posibilitatea de a-şi exprima opinia şi de a participa la formularea subiectelor de pe agenda publică. Dacă şi ziarul acesta ar folosi emoticoane, aş plasa aici strategic un râs sănătos.

Sfera publică nu mai e, de vreo sută de ani, mediul în care se structurează independent idei. Sfera publică e sfera mediatică, iar sfera mediatică e, prin excelenţă, sfera intereselor de putere. Selecţia şi topica subiectelor pe care le urmăriţi zilnic în ziare sau la televizor vine pe turnanta unei bătălii care se poartă departe de ochii publicului. O bătălie pentru bani şi putere, construită pe impresia mereu întreţinută a publicului că, de fapt, interesele sale superioare sunt la vârful piramidei. Nu sunt.

Calitatea publicului n-a fost gândită niciodată în lumina capacităţii sale de a produce raţiune. Publicul e util pentru că e o mulţime. Iar mulţimile consumă şi votează.

În România, după 1989, scenariul s-a pliat rapid pe această realitate. Au fost câţiva ani romantici, în care câteva ziare şi-au permis să-şi contruiască propria redută, tocmai pentru că accesul publicului larg la viaţa cotidianului era neîngrădit. Apoi, capitaliştii tranziţiei au început să înghită sfera publică, aproape înainte ca ea să se nască cu adevărat.

„Adulmecă banii aşa cum somnul adulmecă noaptea, pe lună, peştii mărunţi care vagabondează prin valuri”, scria Cornel Nistorescu în 1997 despre Sorin Ovidiu Vîntu.

Treisprezece ani mai târziu, totul s-a cumpărat în presa centrală la geamantan. Iar pe eticheta deţinătorului scrie când SOV, când Dinu Patriciu, când Dan Voiculescu, când vreun rechin mai mic cu ambiţii de mascul alfa.

Nu-i de mirare, în context, că rechinii noştri n-au rezistat tentaţiei de a înota la suprafaţa apei, atât de aproape de ţărm încât a fost imposibil, la un moment dat, să nu le observi aripile dorsale. Măcar aici, România a inovat în spirit propriu: sfera intereselor de putere e atât de vizibilă, încât publicul nici măcar nu mai are senzaţia că se află în postul de comandă. Reţeta secretă a capitalismului românesc? Paradoxal, tocmai faptul că nu e, absolut deloc, secretă. Să nu ne mai minţim măcar cu atât: nu recesiunea a făcut presa vulnerabilă în faţa presiunilor politice.

Libertatea publicului în România se află undeva la jumătatea distanţei dintre prietenia din 2004 a lui Traian Băsescu cu Sorin Ovidiu Vîntu şi comedia „mogulii” din 2009.

* acest articol, scris de Vlad Stoicescu, a fost publicat in ziarul “Evenimentul zilei” din data de 04.05.2010

Advertisements